Soros a sintetizat cel mai bine scenariul: „nu poţi să faci ouă la loc din omletă”. Totuşi, în disperare de cauză, poţi să încerci. Rezultatele ar fi modeste.
Să presupunem că Grecia se întoarce la drahmă. Plusuri şi minusuri:
+ Îi va fi mai uşor să plătească datoriile din contracte în care moneda euro nu este specificată ferm.
– Îi va fi mai greu să plătească datoriile denominate în euro, în care menţinerea monedei este specificată în mod expres. Sigur, are şi varianta de-a înceta plăţile.
+ Va putea tipări bani pentru toate plăţile către „dependenţi”: salarii, pensii. Totuşi, în scurt timp va fi obligată să înceapă indexările şi să alimenteze astfel spirala salarii-preţuri.
– Va avea încasări reale din ce în ce mai mici, pentru că populaţia şi firmele vor păstra euro ca monedă de bază, cu care vor putea cumpăra drahme din ce în ce mai ieftin.
Ultimul punct este critic. Pentru ca întoarcerea la drahmă să aibă măcar efecte modeste, Grecia ar trebui să treacă la spolierea propriilor cetăţeni. La conversia conturilor bancare, de exemplu. Mulţi greci se tem de asta şi au început să-şi ascundă banii.
Dar până şi o astfel de măsură este în cele din urmă inutilă. La sfârşit, tot nu vor fi destui bani pentru a susţine cheltuielile guvernului grec la nivelul de până acum. Sau cheltuielile guvernelor rămase în zona euro.
Am enumerat deja variantele zonei euro: ignorarea situaţiei, destrămarea, cele două viteze, „integrarea fiscală”, inflaţia respectiv sacrificarea băncilor urmată de bugete echilibrate.
Primele două, care de fapt coincid, sunt deznodământul pe care Europa încearcă să-l evite.
Ignorarea situaţiei duce la destrămare.
Destrămarea duce, foarte probabil, la dispariţia UE.
Următoarele două nu sunt soluţii ci doar etape în plus într-un proces natural.
Separarea zonei euro în două zone, cea puternică şi cea slabă, ar anula avantajele monedei unice dar i-ar păstra dezavantajele. Exporturile germane ar deveni mai puţin competitive, în schimb creanţele faţă de Grecia vor fi şi mai greu de recuperat.
„Integrarea fiscală” este doar o vorbă goală, luată în serios pentru singurul motiv că a fost repetată de prea multe ori.
Nivelurile de impozitare sunt asemănătoare în Germania şi Grecia şi chiar diferenţa dintre deficitele bugetare n-a fost, istoric, atât de mare pe cât se crede. Chiar dacă lucrurile ar sta altfel, componenta fiscală tot nu poate rezolva diferenţe care provin din nivelurile de productivitate.
Singurul loc unde se poate face vreo integrare este trezoreria, prin emiterea de obligaţiuni comune ale zonei euro. Dar se poate dovedi o idee riscantă să amesteci mere proaspete cu mere stricate sperând că vei obţine, „în medie”, mere acceptabile.
Vom mai auzi însă de conceptul „Statele Unite ale Europei”, pentru că este visul „părinţilor” fondatori care au acum o oportunitate bună să-l materializeze.
Rămân două scenarii care pot într-adevăr rezolva problemele.
Unul este monetizarea datoriei, adică hiperinflaţia. BCE trădează principiile pe care nu le-a trădat deja şi tipăreşte bani pentru a răscumpăra titlurile de stat. DUpă o vreme, lucrurile poate se stabilizează şi reintră sub control. Însă euro, după ce renunţă la ultimul avantaj pe care îl mai are în faţa dolarului, îşi poate lua adio de la statutul de aspirant la postul de monedă principală de constituire a rezervelor. Deocamdată, Germania se opune faţă de această variantă chiar şi cu „preţul” întoarcerii la marcă.
Celălalt este sacrificarea băncilor, în horcăit de proteste ale birocraţilor şi lobiştilor europeni. Statele care nu mai pot nu mai plătesc şi nimeni de la capătul celălalt nu prinde băncile care se prăbuşesc. Pentru multă vreme, statele nechibzuite vor fi obligate să funcţioneze fără a se împrumuta, adică cu deficit bugetar zero. Statele prudente nu vor fi obligate, dar vor dori să refacă acelaşi lucru. Pentru început, euro îşi va o pierde o parte din credibilitate, însă cu avantajul că o va recupera relativ rapid.
