Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Aşteptându-l pe Barroso

Alina Mungiu-Pippidi 09.11.2011 - 20:49

Ce proastă idee pe Europa asta să intre în criză după ce am intrat noi în ea, mi-a spus cu năduf un prieten diplomat est-european care, după ce a luptat câţiva ani contra Europei cu două viteze, vede acum, perplex, ...

Share

Ce proastă idee pe Europa asta să intre în criză după ce am intrat noi în ea, mi-a spus cu năduf un prieten diplomat est-european care, după ce a luptat câţiva ani contra Europei cu două viteze, vede acum, perplex, cum această soluţie se desprinde ca unica salvare. Ce facem?

Dacă acceptăm soluţii precum cea a lui Jean-Claude Piris (tratat suplimentar doar pentru membrii euro capabili să treacă la federalism fiscal), se termină cu criza euro, dar o să avem trei Europe: zona euro performantă şi unificată, zona euro şchioapă şi neştiind dacă să o ia înainte sau înapoi (Grecia, Portugalia...) şi cei din afara cercului şi fără perspective serioase de a ajunge din urmă pe careva - noi. Dacă ne opunem, vom fi în criză perpetuă, şi economiile noastre trăiesc mai ales din investiţii din zona euro, tot proiectul european va imploda, atras ca într-un vârtej care consumă mereu mai mult şi mai mult - tot acolo o să ajungem. Cine îşi imaginează, mai ales din ţările aspirante la UE, de la Sarajevo la Ankara, că Europa va continua aşa cum o ştiam se înşală. Totul e pe cale să se schimbe. Foarte regretabil, pentru că vechea Europă era foarte avantajoasă pentru cine a ştiut să profite de pe urma ei. Nu a fost cazul cu noi, românii, care ne-am ales să fim divizaţi, inadecvaţi şi ineficienţi exact când ajunsesem la partea unde trebuia să încasăm.

Miercuri, 9 noiembrie, la ora serii, a trebuit să îmi îmbarc invitaţii - cei mai distinşi gânditori despre viitorul Europei pe care îi are continentul - în autobuz, ca să îi duc la discursul preşedintelui european Jose Manuel Barroso despre „starea Europei", care din motive de securitate se ţinea în altă locaţie decât simpozionul nostru Dahrendorf, profetic intitulat acum vreun an şi ceva: „Europa, schimbarea dezbaterii". Europa s-a schimbat între timp dramatic, dezbaterea mai lent - lumea nu renunţă aşa uşor la gândirea de ieri, chit că nu se mai potriveşte cu realitatea de azi. Iar dacă o să râdeţi de partea cu autobuzul, ca un student leton de-al meu care mi-a spus că aşa mergea lumea şi când vorbea Gorbaciov la Riga pe stadion, am să vă spun ce i-am spus şi lui. Nu e adevărat, nu ne ducea nimeni cu autobuzul, cel puţin nu pe noi, elevii şi studenţii, trebuia să mergem pe jos sau să ne plătim biletul de tramvai, asta în primul rând, iar din tramvaiul acela, odată urcat, nu mai puteai coborî, asta în al doilea rând...

Europa a mai traversat crize. De ce e asta mai dramatică? Până recent, domnea convingerea în puterea ei de convergenţă, cum a numit-o pe vremuri Thomas Risse, directorul unui centru care se cheamă chiar „Puterea transformatoare a Europei". Toată lumea - şi americanii primii - paria pe capacitatea europeană de a aduce la numitor comun ţările periferice, atât la capitolul democraţie, cât şi la capitolul prosperitate, astfel că asemenea crize păreau „de integrare", probleme de „creştere". De fapt însă, argumentează Ivan Krastev în textul lui pentru simpozion, „Momentul dezintegrării europene", aceasta e o criză de dezintegrare, cu atât mai gravă cu cât ce a făcut posibil proiectul european se întoarce contra lui în acest moment de divergenţă. În primul rând democraţia, populismul de pretutindeni şi concesiile făcute lui de liderii europeni, conceptul bunăstării ca drept pe care democraţiile îl pot oferi cetăţenilor lor indiferent de conjunctura economică. Risse stă în faţa noastră în autobuz şi nu se amuză, îşi spune probabil că suntem nişte est-europeni nerecunoscători şi teribilişti, care muşcă mâna ce i-a hrănit. Fără a mă fi înţeles în prealabil cu Ivan, textul meu se cheamă „Neinspirata căutare a unei identităţi europene" şi spune cam aşa.

Europeniştii cred că, dacă am dovedi existenţa unei identităţi europene comune, din ea ar izvorî solidaritatea cu ceilalţi, sprijinul pentru politicile europene şi o integrare mai avansată. De ce însă grecii, care au identitate, slavă Domnului, nu susţin defel politica guvernului lor şi cum poate în general identitatea, care e doar una, servi de legitimare oricăror politici, variate pe diferite dimensiuni? Obsesia cu europenitatea şi europenismul, în general cu identitatea definită psihologic, ne face să pierdem din vedere ce e Europa de fapt: un corp de legi şi capacitatea de a le pune în practică. Aceasta e Europa standardelor: să fie Turcia la standarde, nu s-ar mai uita nimeni la ce religie are şi ar fi înăuntru imediat, cum s-a întâmplat cu Austria sau Suedia. Grecia nu e la standarde, şi nici Italia sau Portugalia, şi iată că asta ameninţă să dezintegreze Europa, nu imigranţii mult huliţi, nici Rusia sau China de pe margini. Pe scurt, identitatea europeană e doar propagandă a Bruxelles-ului - justificatoare pentru abordarea neocolonială europeană, pentru că Europa vrea să facă standardele ei adoptate şi dincolo de frontieră, în Ucraina, Libia şi Magreb, susţine profesorul de studii europene de la Oxford Jan Zielonka, în textul lui „Ideologia unui imperiu".

Şi propagandă a periferiei, susţin eu, „întoarcerea la Europa" a fost un discurs mobilizator de succes al tranziţiei postcomuniste, care a unit oamenii indiferent de ideologie în aspiraţia spre libertate, făcând capitalismul să pară un vis, nu un coşmar. În realitate, nu aveam însă unde ne întoarce, pentru că nu fusesem în Europa unită niciodată. Noi eram lumea a treia a Europei, şi rolul dlui Franks de azi a fost jucat între cele două războaie de reprezentanţi ai celor care ne împrumutau, ca şi azi, să ne stabilizăm bugetul: Banca Franţei, la vremea aceea, al cărei agent era plasat permanent la noi şi avea veto pe cheltuielile guvernului. Un om, Virgil Madgearu, a fost executat pur şi simplu pentru că se împrumutase de pe piaţa financiară internaţională când era la guvernare, şi anume de legionarii romantici redescoperiţi zilele astea de Cristoiu cu Vodă şi Mihail Neamţu cu Manualul lui de luptă. Ce am învăţat? Mă uimeşte că azi, când descoperă istoria Greciei cu incapacitatea ei de a atinge echilibrul fiscal, românii ştiu aşa de puţin din propria lor istorie.

Dacă e multă identitate europeană de fabricaţie în Rond Point Schuman, ca şi la Belgrad sau chiar Tbilisi, unde oamenii stau până la miezul nopţii să îţi argumenteze ce europeni sunt ei, la mijloc, unde e Europa propriu-zisă, nici vorbă de identitate, numai dorinţa ca lumea europeană desenată în anii '70 să nu se schimbe. Cu alte cuvinte, cine încă aspiră la standardele Europei are o identitate europeană, cine a ajuns deja la ele nu o mai bagă în seamă. Oamenii sunt preocupaţi de alte lucruri: de faptul că nu mai au securitatea socială a părinţilor lor, de exemplu. Criza nouă e blamată pe lipsa de potrivire între instrumentele Europei politice şi proiectul monedei europene. Ralf Dahrendorf ar fi scris în 1996, profetic, atunci când s-au reluat discuţiile anilor '70 de a crea o monedă comună, că „mâna invizibilă a pieţei va face vulnerabile chiar şi planurile cele mai sofisticate". Aşa este. Federaliştii europeni, cei care au vrut întotdeauna „mai multă Europa", concep că armonia se poate reinstitui într-un singur fel, dacă politica face pasul din urmă (guvern fiscal) şi prinde moneda comună europeană.

Euroscepticii zilelor noastre, printre care vorbitorul ales de mine pentru deschiderea conferinţei, Timothy Garton Ash, sugerează că s-ar putea întâmpla invers: euro să fie forţat să facă un pas înapoi. Nu poţi face însă la loc ouă din omletă, spune George Soros, care acum un an ne tot spunea că euro e o prostie, dar acum îi e teamă că o cădere a sa ar antrena un marasm global. Dacă reuşim însă să fim realişti, şi nu ideologici, că şi europenismul a ajuns o ideologie, şi asta mai demult deja, nu avem, de fapt, de ales. Nu toată lumea poate face pasul la un guvern fiscal comun pe bază de euro, pentru că nu toate economiile europene sunt la fel de performante. În aranjamentul actual, Germania ar exporta la nesfârşit în Grecia, care ar fi în faliment şi austeritate perpetuă. Ce să mai vorbesc de noi, care suntem pe dinafară. În România văd că se înteţesc apelurile la a face planuri pentru euro, într-o totală inconştienţă: faceţi mai degrabă planuri cum să ieşiţi din stagnare, asta e problema României. Grecii sau românii care au 30 de ani azi s-ar putea să nu mai aibă pensii - că poate Risse s-a înşelat şi statul social european nu e un model, ci o excepţie, care nu mai poate fi emulată peste tot, deşi cele şapte milarde de locuitori ai planetei vor sau vor vrea toţi o societate de tip european, cu alocaţii pentru copii, pensii generoase şi asigurări de sănătate pentru bătrâni.

Model care e în regulă la el acasă: dacă nu altfel, imigrarea va asigura întotdeauna Europei necesarul demografic pentru a menţine statul social, pentru că potenţialul de a oferi slujbe pentru cei care lucrează azi ca să plătească pensiile de mâine există. Cei care sunt însă la margine, care pierd pe cei mai întreprinzători în fiecare an către economii mai performante şi creează prea puţine locuri de muncă şi productivitate într-un secol, aceia nu vor putea trăi la standarde europene nici în viitorul apropiat şi nici în cel depărtat. Iar Europa va fi redusă la o „Europă germană", un nucleu european. Cel puţin aşa se zice c-ar fi spus Habermas altcuiva de la conferinţa noastră, public nu l-am auzit spunând aşa ceva, dar butada face turul autobuzului. Lumea aşteaptă ca dl Barroso, nici el dintr-o ţară aflată în miezul european, să arate lumina de la capătul tunelului, dar e greu de imaginat ce iepuraş poate omul scoate din pălărie.

Oricum ar fi, o lume se încheie zilele astea. Ce punem în locul ei vom vedea, dar cine îşi imaginează că poate opri schimbarea îşi face iluzii: lordul Dahrendorf, primul, ar fi râs de noi dacă ar fi auzit că asta încercăm. Mă opresc aici, că intră dl Barroso, dar puteţi citi discursul despre starea Europei aici  (http://www.kas.de/akademie/de/events/48288/), toate discursurile de la simpozion aici (http://www.dahrendorf-symposium.eu/?id=126), iar Dahrendorf e tradus în româneşte la Humanitas şi îl găsiţi pe Wikipedia. La ora asta aţi văzut probabil deja rezumate la televizor, umbrite probabil de vizita cu totul paralelă şi neoficială la Berlin a preşedintelui Traian Băsescu.    

Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin

Citește totul despre:

Comentarii

loading...