Anul 1992, spre sfârșit de aprilie. Câteva zile înainte de sosirea Majestăților Sale Regele Mihai și Regina Ana în România, cu ocazia Sfintelor Sărbători de Paște. Trecuse mai mult de un an de când regimul Iliescu îl expulzase din țară pe Rege, întorcându-l din drum cu polițiști înarmați care blocaseră autostrada spre Pitești.
Era în întoarcerea Regelui un semn al ieșirii noastre din tot ceea ce ne făcuseră anii de comunism. Se închidea un cerc cu interiorul negru, trecutul se așeza acolo unde se cuvenea să se așeze – în trecut. Aveam dreptul la viitor, ne cuceriserăm dreptul de a o lua de la capăt. Revoluția din decembrie 1989 dovedise lumii, dar mai ales ne dovedise nouă înșine că aveam dreptul să sperăm.
Eram reporter special la „România liberă“. Colegii mei scriau mult despre rostul monarhiei și despre destinul Regelui, despre demnitatea și onestitatea acestui monarh pe care comuniștii îl șantajaseră crunt, cu moartea unor studenți, dacă nu semnează abdicarea.
Regele Mihai era, pentru mine, un simbol al noului început. Pe coridoarele de la etajul al patrulea din Casa Presei, acolo unde era redacția, era forfotă. Vorbeam între noi neîncetat, ne gândeam ce am putea face în situația în care feseniștii ar fi încercat din nou să îl oprească, ne bucuram când ne gândeam că totul va fi bine, ne înfuriam când aduceam vorba despre Securitate… Sute de oameni ne scriau în fiecare zi, telefoanele se încinseseră, cititorii noștri așteptau cu bucurie evenimentul.
Nu toată lumea era de acord cu noi. În alte ziare au apărut texte urâte, virulente chiar, publiciști cunoscuți au scris mizerii la adresa Regelui. Dar credeam că sunt ultimele zbateri ale unui trecut nenorocit, ultimele scrieri ale unor slugi ale regimului vechi. Astăzi, entuziasmul de atunci poate că pare greu de înțeles. Eram la doi ani de la Revoluție, trecuserăm prin mineriade și prin nenorocirea de la Târgu-Mureș, credeam că puteam spera la normalitate. Scriam despre Constituția de la 1923 și ne gândeam că puteam redeveni monarhie.
Am fost printre cei delegați să relateze la zi despre vizita la Putna a Majestății Sale, iar fotoreporterul Andrei Antică urma să facă fotografiile. Regele urma să asiste la slujba de Înviere la mănăstirea ctitorită de Ștefan cel Mare. Invitația către Rege o făcuse părintele Pimen, starețul mănăstirii. Am plecat cu un Oltcit al redacției, o mașină bună la vremea aceea, dar care avea o problemă cu bateria și nu pornea decât împinsă. Dar eram tineri, o porneam numaidecât.
Mi-aduc aminte așteptarea de la aeroportul din Suceava. Părintele Pimen, subțire, în sutană simplă și cu barbă, mai mulți membri ai familiei regale, câțiva simpatizanți, o grămadă de jurnaliști români și străini și mulți polițiști. Ne-am jucat în sala de așteptare, Andrei și cu mine, cu Principele Nicolae, un copil atunci.
Apoi, aerul a devenit solemn, polițiștii au luat poziția de drepți și au salutat cu mâna la chipiu. Andrei făcea fotografii, Regele a salutat pe toată lumea, a vorbit cu mai mulți dintre cei prezenți. Ne-am îmbarcat în mașini și am făcut o lungă coloană către mănăstire.
Mănăstirea era arhiplină, nu puteai să arunci un ac, curtea interioară și biserica gemeau de lume. O mare mulțime rămăsese afară, în jurul zidurilor. Pentru că scriam despre eveniment, eram privilegiat, am stat, cum se spune, în primele rânduri. Înainte de slujbă, am fost prezentat, alături de colegii de la ziar care veniseră la Putna, Majestății Sale.
Slujba de Înviere a fost unul dintre acele momente magice de care ai parte o singură dată în viață. Acolo, între Ștefan cel Mare și Regele Mihai, printre mii de români, în noaptea aceea specială, eram inundați de bucurie…
Am pornit, imediat după slujbă, către București. Am mers aproape fără oprire, cu pedala de accelerație apăsată până în podea. A doua zi, Regele urma să se adreseze românilor în Capitală, de la balconul hotelului Continental. Au ieșit să-l asculte și să-l aclame un milion de oameni.
Am vrut să scriu această poveste în aceste zile, când vești triste și tulburi circulă printre noi.
Când colții unora se ascut din nou. Se-ascut degeaba. Pentru mulți dintre noi, Regele Mihai e o stare de spirit care nu ne poate fi luată.
