Zi însorită, sâmbătă, de Sf. Gheorghe. Parcarea de la Muzeul Țăranului Român e plină, strada îngustă a Monetăriei se îngustează și mai mult din cauza mașinilor lipite de trotuare.
Curtea muzeului aduce a iarmaroc. Meșteri populari din toate părțile țin pe tarabe straie populare, ii, covoare, chimire, găvane oltenești de lemn, opinci, străchini de la Horezu, troițe făcute în Bucovina, ulcioare de la Corund. În dreapta, cum intri pe poarta de fier, un cuplu din Odorheiu Secuiesc te îmbie la taraba cu figurine colorate de turtă dulce. Tot în dreapta, pe iarbă, turla scundă a bisericii de lemn ține soarele departe de mulțimea care freamătă, pipăie, admiră și cumpără.
Târgul continuă în curtea interioară a muzeului, între clădiri. În spate, umbrite de câteva pânze de cort de grădină, lemnele lucrate de Florin Cramariuc. Meșter în crestături. În costum popular alb, cu chimir negru, cu barba și părul albe, bucovineanul vânjos se târguie zâmbind cu un bărbat și o femeie pe chipurile cărora se citește uimirea. Au vrut să cumpere o măsuță de lemn făcută dintr-un butoiaș vechi și trei scăunele cu trei picioare, dar nu aveau destui bani la ei. Meșterul le-a dat marfa și le-a zis să îi dea cât au, restul să-i trimită prin poștă. Oamenii au rămas interziși. Păi, și unde plătim? Semeț, nea Florin le-a dat o carte de vizită. Mă sunați și vă dau oficiul poștal, a zis. Îi râdeau ochii. Păi cum, aveți încredere? Cum să n-am, s-a mirat meșterul.
Mă știu cu meșterul Florin Cramariuc de ceva vreme. Renumit, chiar și Ceaușescu trimitea după el când avea să se laude la străini. Odată, i-au dat ordin cei de la partid să adune meșterii din Bucovina și să-i aducă la o expoziție la București. A umplut un autobuz cu meșteri populari, dar unul dintre ei era la câmp, mai avea două rânduri de prășit la porumb. N-a vrut să plece până nu termină. Nea Florin s-a dat jos din autobuz și s-a pus la treabă, ca să termine mai repede.
Acum a plecat să-i ajute pe cei doi să care butoiașul și scaunele. Femeia nu contenea să se mire. Așa e la noi, doamnă – intră în vorbă Iulian Mihalache, meșter de covoare din Neamț. Cuvântul e cuvânt – zice și nea Florin, cântărindu-i parcă prin ochii strânși de soare.
Stăm de vorbă în jurul unei lăzi de zestre. Miroase a lemn. Povestim despre Fântâna Albă și despre Lunca Prutului, două locuri sacre pentru români, unde bucovinenii rămași peste graniță atunci când s-a pierdut Nordul Bucovinei, încolonați să vină acasă, cu preoții în frunte și cu praporii de la biserică, au fost secerați de mitralierele sovietice. Am făcut un documentar acolo acum vreo douăzeci de ani și am găsit și câțiva supraviețuitori. Erau copii atunci, părinții împușcați au căzut peste ei, iar ei au scăpat. Le spun meșterilor că am învățat un cântec acolo, un cântec interpretat de un cor bărbătesc, copii, tineri, bărbați de vârstă mijlocie sau bătrâni, așezați în cerc -într-o biserică dintr-un sat: „Când era să moară Ștefan / Multă jale-a fost în țară / Și la patul lui de moarte / Toți boierii se-adunară“. Meșterul știe cântecul. Se îndreaptă și își semețește barba și cântă cu mine: „Plânge dealul, plânge valea / Plâng pădurile bătrâne / Și poporul hohotește / Cui ne lași pe noi, stăpâne?“. Apoi, cu voce gravă și tare, de se uită lumea la noi: „Eu vă las în grija mare / A lui Dumnezeu cel Sfânt / Să stați strajă la hotare / Să păziți acest pământ“.
Da’ ia să îți zic eu un cântec despre satele din sudul Basarabiei, zice Cramariuc. Și începe, aproape șoptit: „Sate, sate împușcate / Fără orișice zacon / Chiar din sfânta libertate / Au făcut un poligon // Și au tras în ei cu tunul / Peste-al bunilor mormânt / Câte două, câte unul / Sate care nu mai sunt“. Îl întreb cine a scris versurile. Din popor, zice, din popor. C-așa au făcut, au tras cu tunul și au șters satele românești.
Iad a fost pe-acolo, spun eu. Iad a fost și aici, zice el. Eu l-am văzut, iadul, la Revoluție. Venisem la Televiziune. Și era acolo un militar, un copil, fără șireturi și fără centură și care se tânguia: ce-am făcut, ce-am făcut? Ucisese pe colegul lui, care dormea în patul de deasupra. Venise cu plutonul și au trimis pe unii într-o parte, pe alții în altă parte. Și le-au dat ordin să tragă fără somație în teroriști și le-au mai spus că sunt îmbrăcați în uniforme militare, ca ei. Și l-a împușcat. Și am scos o bucată de slănină și aveam o sticlă de țuică bătrână la mine și l-am hrănit și i-am dat să bea ca să se mai aline. Acela a fost iad, zice meșterul. A venit mai apoi o mașină cu pâini mari, din Maramureș, și stătea copilul în noroi și ținea o pâine în brațe. Și când pupa pâinea, când pupa noroiul…
Curtea muzeului și tarabele și oamenii se-adună deodată la umbra troițelor mici de lemn cioplite de meșterul cu barba albă care a alinat în iad sufletul chinuit al unui copil în uni-formă.
