Se întâlnesc şi case cu intrare spre pivniţă (gârlici) şi pridvor. Între elementele orientale distincte se poate aminti sacnaşiu, balconul (sau încăperea) la etaj, ieşit în afară şi închis cu geamlâc sau obloane.
Se deosebesc şi casele oamenilor cu stare, case cu parter înalt, cu geamlâc, acoperiş şi copertină metalică, cu dependinţe retrase precum şi casele boiereşti cu etaj, curte largă, cu dependinţe şi împrejmuire înaltă.
O categorie aparte de case, care se înmulţesc odată cu creşterea comerţului, sunt cele de negustori şi imobilele cu prăvălii la parter şi apartamente la etaj.
Pe fondul reformelor din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866) şi al suflului înnoitor adus de Carol I (1866 – 1914), viaţa locuitorilor se îmbunătăţeşte şi în Bucureşti se stabilesc din ce în ce mai mulţi arhitecţi, constructori-antreprenori, meşteri şi negustori străini. Iniţial, aceşti antreprenori cehi, nemţi, dar în special italieni au adus modelele stilistice din ţările lor Printre astfel de arhitecţi şi ingineri se pot enumera: J.E. Berthet, Paul Gottereau, L. Lipizer, Z. Kofczinski, A. Godillot, G. Magni, etc
Funcţii importante tehnice din ministere care reglementează urbanismul şi construcţiile sunt ocupate de specialişti cu experienţă din Germania, Cehia, Franţa sau Italia. În anii ’70 şi ’80 ajung deasemenea în capitală mulţi furnizori străini de materii prime, mobilier sau utilităţi, atât de necesare modernizării caselor şi construcţiilor. Pe măsură ce protipendada călătoreşte sau are acces la surse de inspiraţie din Occident, construirea sau decorarea caselor devine din ce în ce mai elaborată, în pas cu stilurile marilor capitale europene, sunt adoptate stiluri occidentale, la modă în acea perioadă sau elemente de arhitectură occidentală sunt mixate cu arhitectura locală, de inspiraţie orientală. Astfel se pot întâlni în acea vreme stilul arhitectural medieval occidental, neogotic, eclectic şi neoclasic francez, neo-renescentist, etc.
După 1860, în cadrul secţiilor tehnice ale departamentelor comunale sau ministeriale se observă o prezenţă mult mai numeroasă a românilor, care se specializează şi ocupă funcţii administrative diverse. Treptat ei se vor ocupa şi de proiecte private, proiectând modern sau îmbunătăţind şi extinzând construcţiile mai vechi, de dinainte de marele foc din 1847. Tinerii români încep să se specializeze în universităţile tehnice sau şcoli de artă şi arhitectură în străinătate, activitatea constructivă diversificându-se în ultimele decenii.
Ascensiunea economică şi politică a burgheziei, care a determinat declanşarea unei restructurări a oraşelor, în special a capitalei, a fost însoţită în prima perioadă de dezvoltare a arhitecturii moderne româneşti, de o tendinţă marcată spre imitarea stilurilor istorice ce dominau în acea epocă în toate ţările Europei, dar, aşa cum am arătat şi datorită antreprizelor străine ajunse în căutare de lucru pe meleagurile noastre.
Stilul neoromânesc
Interesul şi preţuirea acordate de intelectualitatea română progresistă creaţiilor populare autohtone, precum şi dezvoltarea limbii, a literaturii şi a picturii naţionale au stimulat proiectele de case cu decoraţii proprii stilului neoromânesc, chiar dacă de multe ori erau asimilări decorative din alte zone geografice. Stilul neoromânesc a început să fie asimilat de românii înstăriţi în primii ani ai secolului al XX-lea, în perioada de dinaintea primului război mondial, răspândindu-se ulterior şi în Transilvania.
Astfel de case, distinctive prin compoziţia faţadelor şi ornamente, prezintă un amestec de elemente bizantine (cum ar fi arcadele scurte, coloanele mici şi groase), etnice, ţărăneşti, precum şi unele motive de artă otomană sau din arhitectura otomană (aspectul masiv, de cetate, al caselor) şi chiar teme de renaştere italiană târzie.
Trecerea în revistă a unor clădiri în stilul neoromânesc, construite pe teritoriul României mici şi imediat după război prin capitalele de judeţ din această perioadă sau prin anumite oraşe de vilegiatură care au beneficiat de vile de vacanţă în acest stil, oferă o privire de ansamblu pentru formularea unor sinteze, pentru identificarea anumitor particularităţi regionale şi pentru surprinderea diseminării stilului neoromânesc prin beneficiari, arhitecţi, antreprenori ataşaţi acestui curent.
“Bucureşti, capitala regatului, deține supremația, fiind oraşul cu cele mai multe exemple de clădiri în stil neoromânesc, este centrul de propagare a stilului pe cale de autoritate administrativă – comenzi de la stat – sau consimţită sub imboldul romantismului patriotic de către diverşi beneficiari. Poate din acest motiv unul dintre atributele stilului este expresia lui artificială, evidenţiată de mulţi cercetători. Acceptarea fără constrângere a stilului neoromânesc folosit la propria locuinţă, de către beneficiari, poate surprinde. În acelaşi timp, s-au emis regulamente pentru anumite zone ale Bucureştiului în care se specifică obligativitatea utilizării unui „stil românesc”, pentru a veni în întâmpinarea proprietarilor nehotărâţi, cum este Parcelarea Boerescu”, spune dr. arh. Ruxandra Nemţeanu, expert atestat la Ministerul Culturii. Practic, aproape toţi arhitecţii mari ai epocii au proiectat clădiri în stil neoromânesc în Bucureşti. Arhitectul Ion Mincu este considerat de drept și de fapt inițiatorul mișcării arhitecturale, în 1886 cu Casa Lahovari, care adăpostește azi o anexă a spitalului Cantacuzino, precum și promotorul celor mai cunoscute clădiri realizate în această manieră estetică. Printre numeroșii arhitecți care au îmbrățișat maniera arhitecturală a stilului neo-românesc îmbrățișând o linie proprie se numără și Petre Antonescu, Carol Benesch, Nicolae Ghica-Budești, Cristofi Cerchez, Grigore Cerchez, Alexandru Clavel, Paul Smărăndescu, Florea Stănculescu, State Ciortan, Constantin Iotzu, I.D. Traianescu, Toma T. Socolescu și alții.
Printre clădirile celebre în stil neoromânesc se numără Bufetul de la Şosea, în prezent, restaurantul „Doina”, din Şoseaua Kiseleff; Muzeul “Vila Mina Minovici”; vila Robescu din Sinaia.
Material realizat cu sprijinul Asociaţiei Istoria Artei
O locuinţă modestă, restaurată permanent, păstrată cu stil
Arh. Horia Constantinescu-Strihan
În anul 1929, domnul ofiţer de marină în rang de comandor, viitor amiral, Constantin Negru, construieşte o locuinţă de mici dimensiuni, pe o parcelă mică de teren, în cartierul Filantropiei, azi denumit zona Bd. Ion Mihalache – Turda. Descoperim o construcţie neschimbată, în baza concepţiei architectului Marin Popescu, şi construită în baza “autorizaţiunii no.9M” din 13 .0 3.1929, emisă de Primăria sectorului verde Bucureşti, şi care şi-a păstrat farmecul datorat unui “stil” rămas nealterat. O epocă în care se construia numai conform unei autorizaţii.
Este uimitor pentru o construcţie să rămâna neschimbată după aproape un secol de utilizare, proprietarul actual, doamna Mirela C. Partheniu ştiind că o mare parte din valoare, se datorează stilului neoromânesc în care a fost proiectată casa, de fapt o variantă locală a stilului neobizantin, foarte apreciat în epoci trecute, în diferite părţi ale Europei.
Neobizantinismul, cu specificul local neoromânism, este prezent în special în spaţiile culturale de tradiţie ortodoxă, devenind parte a arhitecturii naţionale. Elementele caracteristice sunt cele bizantine: coloana scurtă şi groasă, frize alcătuite din mai multe arcade, unele elemente masive cu aspect de cetate cu décor în profile cu relief dens. Decoraţia are componente bizantine, motive etnografice populare şi modele decorative otomane.
Casa pe care o privim posedă şi o fereastră împodobită cu un vitraliu ce se integreaza ansamblului. Vitraliul este în cel mai autentic stil “Jugendstil” sau Secession, fabricat în Transilvania, în centre de producţie de artă care furnizau la acea dată astfel de lucrări şi şantierelor vieneze.
Planul casei în regim demisol + parter este un exemplu de măiestrie (datorată probabil faptului că arhitectul a fost un elev al renumitului arhitect Ion Mincu), mai ales ca imobilul se afla la o distanţă de câteva sute de metri de celebrul “Bufet de la Şosea”, azi restaurantul “Doina”, conceput în 1892 chiar de arhitectul Ion Mincu.
Surprinde faptul că pe o parcelă mică de teren, având obligaţia de limite de proprietate pe două laturi, proiectul prevedea să se realizeze o locuinţă dotată complet, cu toate încăperile ventilate şi luminate natural, cu spaţii de recepţie şi locuire corect dimensionate, fiind asigurate chiar şi standardele sanitare actuale. Succesiunea spaţiilor este savant distribuită, locul de luat masa este amplasat la un nivel scoborât, pentru ca platourile ornamentate să se ofere vizibilităţii musafirilor. Camera de zi are o denivelare studiată ca să permită un demisol mai înalt, luminos, potrivit pentru o cameră de lucru.
Remarcăm că interioarele au fost atent concepute oferind la fiecare zonă, un décor interior diferit, păstrat şi azi nealterat.
Din fericire, proprietatea a rămas permanent în regim particular, beneficiind de grija permanentă a actualului proprietar, astfel că construcţia a fost permanent “restaurată”. Probabil că dacă nu ar fi fost naţionalizate, multe dintre astfel de proprietăţi ar fi arătat astăzi cu totul altfel. Azi cu greu mai găsim o construcţie veche fără modificări, care întotdeauna, operate fără profesionalism, au deteriorat ansamblul. Pentru că nu s-au operat modificari structurale asupra construcţiei amiralului Constantin Negru, cele patru seisme majore ce au zguduit în decursul timpului zona, au provocat doar daune minore.
