Se spunea în anii ’80 că „mămăliga“ românească nu explodează, în ciuda vieţii mizerabile la care era supus întregul popor. Adevărul este însă cu totul altul, deşi regimul comunist a vrut să-l îngroape. O cercetare la firul ierbii a profesorului şi istoricului gorjean Gheorghe Gorun scoate la lumină amintirile celor care au trecut prin acele evenimente. Este vorba despre revolta unui întreg oraş, Motru, în ziua de 19 octombrie 1981.
Dacă te uiţi în monografia oraşului Motru, constaţi că acesta e prezentat ca o localitate fără „arhive, copilărie şi adolescenţă”. Urbea gorjeană, de mici dimensiuni, cu o populaţie de puţin peste 20.000 de locuitori, nu are un trecut prea îndepărtat. Anul înființării sale este 1966. Un oraş muncitoresc, cum au mai apărut şi alte localităţi de acest fel în România comunistă, Motru a avut ca explicaţie a naşterii sale extracţia de cărbune. Planurile regimului comunist erau mari, de a face din judeţul Gorj, în special din bazinul Motrului, locul din care să se extragă jumătate din necesarul de cărbune al României.
Istoria omului, la fel de importantă ca arhivele
Aş adăuga totuşi la caracterizările acestei localităţi un aspect important: curajul. Pentru că locuitorii din Motru s-au răsculat împotriva orânduirii comuniste în ziua de 19 octombrie 1981. Acest fapt este mai puţin cunoscut în istoria noastră recentă, în comparaţie cu revoltele muncitoreşti din Valea Jiului şi Braşov, din 1977, respectiv 1987. Remarca o face un istoric, profesorul Gheorghe Gorun, el însuşi gorjean, care şi-a scris lucrarea de doctorat pe o temă cu totul inedită, după cum îi este şi titlul – „Rezistenţa anticomunistă în judeţul Gorj reflectată în mentalul colectiv”. Altfel spus, istoricul se întoarce într-un timp nu foarte îndepărtat, extrăgând amintirile martorilor acelor vremuri. Avem şansa unui tablou a ceea ce s-a întâmplat în Motru cu 35 de ani în urmă. Profesorul susţine că arhivele au importanţa lor în stabilirea unui curs al istoriei. Dar ce te faci dacă aceste documente prezintă incomplet sau trunchiat anumite evenimente? „Istoria orală este o istorie a omului. Ea poate convinge că este istoria adevărată a unui anumit destin, întrucât prezintă faptele reale din trecutul omului respectiv. Sursele orale sunt indispensabile scrierii istoriei”, consideră profesorul Gorun.
Atunci le-a ajuns cuţitul la os
Foamea, frigul, lipsa de speranţă, birocraţia şi corupţia sunt tot atâtea motive pentru care populaţia oraşului Motru s-a răsculat. Erau realităţi ale întregii ţări, la începutul anilor ’80. Apăruseră atunci o serie întreagă de ordine, decrete, legi, concepte care aveau un singur numitor comun: să ne drămuiască totul, şi mâncarea, şi căldura din case, iarna, şi curentul electric, şi gazul, şi viaţa, dacă se putea. România intrase într-o criză economică profundă. Regimul ne spunea că trebuie să strângem cureaua, pentru ca ţara să-şi plătească datoriile externe. Alimentele se dădeau pe cartelă. Centrele miniere aveau o excepţie, pâinea, încă la liber. Vine însă momentul când şi acest avantaj dispare, odată cu prevederile din 1981 ale Decretului 313 din 17 octombrie. Şi de aici, vâlvătaia.
Lozinca dărâmată
Pe un deal din apropierea oraşului Motru era inscripţionată, din bolovani uriaşi, lozinca „Ceauşescu-PCR“. Ansamblul se vedea de la mare depărtare. O bună parte din pietrele acelea sunt răsturnate în preajma revoltei. Vom vedea, de acum încolo, ce se întâmplă luni, 19 octombrie, în acest oraş. Bucureştiul dăduse indicaţiile preţioase cu privire la noul Decret, iar acestea urmau să fie prelucrate în teritoriu. Deci şi aici, la Motru, la Comitetul orăşenesc de partid, unde este şedinţă mare. Participă toţi secretarii de partid de la exploatările miniere şi din celelate unităţi economice ale oraşului. Subiectul principal este, evident, raţionalizarea pâinii. Câţiva martori de la această adunare spun că au existat şi voci împotriva ideii, pe motiv că Decretul era plin de ambiguităţi. Nu se făcea referire, în principal, la cantitatea de pâine care va reveni, zilnic, fiecărui cetăţean. Alte discuţii, iar în final apare cifra de 400 de grame. Rămâne bătută-n cuie. Toate magazinele din oraş primesc sarcina de a vinde numai în această limită. Activiştii de partid sunt trimişi în special la exploatările miniere, să lămurească muncitorii de „justeţea” măsurii.
„Jos Ceauşescu!”
Primul semn al nemulţumirii, la Roşiuţa. Minerii refuză să intre în cel de-al doilea schimb, conform programului. La fel se întâmplă şi la celelalte exploatări, cu preponderenţă Ploştina şi Leurda. Sunt aduse maşini cu pâine, dar muncitorii refuză „cadoul”. Apar o serie de sloganuri, scrise pe lopeţi sau cartoane. „Vrem pâine!”, „Ceauşescu-PCR, pâinea noastră unde e?”, „Dăm cărbune şi vrem pâine pentru ziua cea de mâine”. Doi martori ai evenimentelor, unul fiind participant, altul din partea administraţiei locale, confirmă alte două inscripţii, mult mai dure, „Jos Ceauşescu!” şi „Jos dicatorul!”. Nu există nici o relatare despre cineva care să fi condus revolta, ci mai degrabă totul se desfăşoară ca o mişcare spontană. Situaţia se complică, în acelaşi timp, în centrul oraşului, unde lumea se manifestă zgomotos în faţa magazinelor de pâine. Primul-secretar al judeţului Gorj vine la mina Leurda, unde tensiunea era cea mai gravă, dar minerii îl trimit la sănătoasa. Ei îl vor pe Ceauşescu. Aflat în acea zi în vizită la Craiova, Emil Bobu, unul dintre greii Partidului, vine în Motru. Ajunge în faţa minerilor, întrebându-i ce vor. Aceştia strigă în cor „pâinea noastră cea de toate zilele!”. Se întorc maşinile burduşite cu pâine la gura minelor, dar sunt alungate şi de data asta. O concluzie pe care o trage profesorul Gheorghe Gorun este că oamenii aveau mult mai multe nemulţumiri despre viaţa lor de zi cu zi. Tocmai de aceea nu acceptau „momeala” aceasta cu pâinea din camioane.
Asaltul manifestanţilor
Administaţia oraşului fierbe. Exista un bloc de patru etaje unde fusese concentrată puterea locală, Miliţia la parter, Consiliul Popular la primul etaj, Comitetul de Partid la etajele doi şi trei, iar Securitatea la patru. Dispunerea era interesantă, ca să vedem cine era mai important în ierarhia statului, în funcţie de etajul ocupat. La cel de-al treilea etaj are loc o şedinţă. Relatările martorilor arată mai degrabă degringolada şefilor. Nimeni nu vrea să-şi asume nimic. Nu există nici o soluţie, în afară de propunerea renunţării la cartelarea pâinii. Alţii sunt preocupaţi de salvarea arhivelor, în cazul în care clădirea va fi luată cu asalt de manifestanţi. Pericolul este iminent, pentru că, în jurul orei 16.00, spaţiul din faţa acestui bloc se umple cu câteva sute de localnici. Minerii vin şi ei, în grupuri compacte, spre oraş, astfel că după lăsarea întunericului vorbim de mii de nemulţumiţi care nu se mai tem să-şi strige revendicările. Un lucrător al Miliţiei de la acea vreme vorbea, la telefon, cu superiorul său de la nivel judeţean. Şeful cere să fie liniştiţi oamenii, la care subalternul, la capătul puterilor, uitând de ierarhie, se răsteşte. „Cum să lămureşti mii de oameni?”. Unul dintre mahării locali încearcă să se adreseze mulţimii, spunând că s-a renunţat definitiv la ideea pâinii pe cartelă, dar este imediat alungat, cu huiduieli.
Pluteşte în aer solidaritatea
Circulă o listă cu revendicări. Pâine, libertate, condiţii civilizate de muncă. Nu este o hârtie propriu-zisă. Sunt aceleaşi cuvinte care vin de peste tot. Oraşul întreg a umplut străzile, nu doar cele din centru. Oameni din toate categoriile sociale şi profesionale, femei şi copii, adulţi şi bătrâni. Pluteşte în aer solidaritatea. Forţele s-au descătuşat. Teama a dispărut. Nimeni nu mai poate să stea în casă, nepăsător. Mai grav pentru autorităţi e că strada Minerilor, care traversează urbea, trecând prin apropierea sediului administrativ, era în acel moment în plină transformare. Şantier, deci multe pietre şi bucăţi de asfalt. Lumea adună „proiectilele”. Prima piatră este aruncată în direcţia blocului puterii comuniste la ora 18.00, iar activiştii şi miliţienii se baricadează repede în interior.
Oraşul asediat
Nici regimul nu stătuse însă cu mâinile-n sân. Au fost constituite nu mai puţin de trei comandamente de criză, unul în blocul sus-amintit, altul la Şcoala generală numărul 1, din vecinătatea administraţiei, iar al treilea la Combinatul minier. La cea din urmă adresă îşi vor face apariţia şi alţi grei de la Bucureşti, precum Homoşteanu, Postelnicu, Macri, Iscrulescu. Diverse relatări arată că oraşul fusese rupt de restul ţării, fiind înconjurat de puternice forţe de represiune. Toate liniile telefonice sunt întrerupte, în afara celor speciale, care ţineau legătura cu Capitala, raportând situaţia. Aveau cu adevărat ce să transmită, pentru că nu mai trece mult timp şi, în jurul orei 22.00, mulţimea începe asaltul asupra clădirii administrative. Geamurile sunt sparte de mii de pietre aruncate până la cel din urmă etaj. Oamenii pătrund în bloc şi totul este făcut zob. Din fiecare încăpere sunt aruncate pe fereastră dosare şi bucăţi de mobilier. Miliţienii se luptă din greu să apere camera în care era păstrat armamentul şi reuşesc să ducă la îndeplinire sarcina. Apar două maşini blindate cu trupe speciale. Noile uniforme fac pârtie printre manifestanţi şi pătrund în clădirea devastată, preluând în cele din urmă controlul.
Seria diversiunilor
Cei care au trăit acele clipe vorbesc despre diversiunile puse la cale de regim. Au fost, mai întâi, “binevoitorii” care mergeau printre manifestanţi, când aceştia încă nu porniseră asaltul, sfătuindu-i să renunţe şi să plece acasă, atrăgându-le atenţia că totul se fotografiază şi se filmează. Mai târziu, au fost detaşamentele de “mineri”, răsărite din senin, cu salopete impecabile, care scandau lozinci pentru Partid şi Ceauşescu. Populaţia i-a alungat imediat. Apoi au apărut ţevile puştilor pe blocurile din vecinătatea câmpului de luptă, în timpul bătăliei întunericul fiind brăzdat de focurile de armă. S-a tras însă numai în aer, pentru că nu există relatări despre morţi sau răniţi. Manifestanţii au fost alungaţi din perimetrul fierbinte, mulţi ajungând într-un parc din apropiere. După ce, în prealabil, se confruntaseră şi cu maşinile de pompieri, care au aruncat asupra lor mari cantităţi de apă, dar şi de mizerii aduse de la canalul rezidual al oraşului. Dincolo de toate, cele mai eficiente „proiectile” trase în direcţia manifestanţilor au aparţinut diversiunii. Oamenii erau împroşcaţi cu zvonuri despre copii dispăruţi şi răsculaţi arestaţi şi maltrataţi. Oboseala, frigul, după ce fuseseră udaţi până la piele, dar în special teama pentru familiile lor, par să fi constituit cocktail-ul care a dus la stingerea protestului. Pe la trei dimineaţa se aşternuse o aparentă linişte.
Stratagema regimului
Toate străzile oraşului intră, a doua zi, sub controlul absolut al maşinilor blindate şi trupelor înarmate până-n dinţi. Viaţa economică se desfăşoară la cote reduse. Exploatările miniere au echipe incomplete. Muncitorii vorbesc despre colegi de-ai lor pe care nu i-au mai văzut. Să fi fost zeci sau sute, nu se mai ştie cu exactitate. Cert este că nu vor să reia lucrul până când ortacii lor nu revin la locul de muncă, ceea s-a şi întâmplat în cele din urmă. Va exista în acelaşi an şi un proces, finalizat în 2 decembrie cu o serie de condamnări, între şase şi opt ani, care au vizat nouă oameni. Despre aceştia se ştie că, la vremea respectivă, erau tineri şi, cu excepţia unuia, necăsătoriţi. Ce dorea în fapt regimul comunist era să inducă ideea că n-a fost nimic serios, doar câţiva „huligani” care au spart nişte ferstre şi atât. Dovadă şi faptul că în toate întreprinderile locale, dar şi în şcoli, se organizează o serie întreagă de şedinţe în care este înfierată distrugerea bunurilor poporului.
Secret. Adevărul îngropat
Ampla cercetare a istoricului gorjean asupra celor întâmplate în acest oraş s-a întins pe o perioadă lungă, din 1990 până în 2003, profesorul Gorun vorbind cu foarte mulţi oameni care s-au aflat de ambele părţi ale baricadei, mineri, profesori, funcţionari, dar şi foşti lucrători ai Miliţiei sau foşti activişti de partid. Toate relatările converg spre un fapt probabil unic în istoria României, anume că aproximativ 70% din populaţia localităţii Motru a fost în stradă, în 19 octombrie 1981, unii mai mult, alţii mai puţin implicaţi în revoltă. Dar cu toţii, în mod cert, dovedindu-şi cel puţin solidaritatea cu concetăţenii lor care invadaseră clădirea administraţiei locale. Asta explică lipsa oricăror informaţii din arhivele României comuniste referitoare la acea zi, remarcă, în final, istoricul Gheorghe Gorun. Era un adevăr foarte periculos. Care trebuia îngropat.