Să o luăm de la zero. De la Kilometrul 0: Piaţa Universităţii din Bucureşti.
Acolo, într-o seară prea caldă de sfârşit de august, câţiva tineri făceau marcaj om la om trecătorilor. Ei sunt „Asociaţia Română pentru Educaţie, Cultură şi Normalitate”, ARCEN.
„Astăzi, 23 august, lansăm o campanie pentru schimbare. România se pregăteşte să moară…”, apucă să spună liderul grupului, Edmond Nuculuşcă, unui cuplu după care se ţine în pas grăbit, dar păstrând distanţa. „Şi noi ce să facem?!”, vine replica pe jumătate amuzată, pe jumătate plictisită. „Să citiţi manifestul pentru început”, răspunde Edmond, răbdător şi păstrându-şi zâmbetul. Apoi le întinde o foaie de hârtie. Ei acceptă, după care se îndepărtează, vag interesaţi.
E o mică victorie. Încă două persoane care au aruncat un ochi pe mesajul transmis de ARCEN. În două ore, tinerii au împărţit 400 de manifeste, sperând că vor fi citite „măcar 20”.
Pe deplin conştient de fatalitatea pe care o anunţă, Florian Mitrea, un alt „oficial” a grupului, se pune pe explicat.
„România se pregăteşte să moară din mai multe motive. Este şi vina stăpânirilor din ultimii ani, dar şi a cetăţenilor care nu se mobilizează. Noi încercăm să promovăm normalitatea”, spune Florian, 20 de ani, care studiază pianul la Academia Regală de Muzică din Londra.
Primăria nu agreează manifestaţiile la Kilometrul 0
Apoi, vorbind despre „indiferenţa totală din ţara asta”, îşi aduce aminte de atitudinea autorităţilor faţă de acţiunea lor.
„Noi vrem să facem o seară de lectură în faţa Teatrului Naţional. Cei de la Primărie ne-au transmis că nu ştiu ce fel de autorizaţie ne trebuie. Dacă citim pe iarbă, ar fi o problemă de mediu. Dacă stăm pe trepte, e spaţiu public. Ca şi cum iarba n-ar fi tot spaţiu public”, încearcă Florian să-şi dea seama de logica municipalităţii.
A doua zi, cei de la ARCEN au fost convocaţi la sediul Primăriei Generale pentru a afla decizia. După patru ore de aşteptat, li s-a comunicat că primarul Sorin Oprescu nu vrea să încurajeze folosirea Kilometrului 0 pentru „fel de fel” de manifestaţii, aşa că le mută acţiunea peste drum, lângă fântâna arteziană de la Universitate.
Cum se deturnează un ONG
Cu stilul său pedant, grijuliu, Edmond – 20 de ani, student la Teologie Ortodoxă – rememorează: „Am pornit în 2006, la 16 ani, pe când eram elevi la Şcoala Centrală. Se pregătea atunci integrarea în Uniunea Europeană şi ne-am dat seama că ţara asta are probleme. Aşa că am format Asociaţia Elevilor pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate. Trebuia să implicăm profesorii pentru că noi eram minori, nu aveam dreptul juridic să conducem o asociaţie cu acte în regulă. Însă în curând profesorii au început să folosească asociaţia în interesul lor, aşa că am zis să facem alta”.
Aşa s-a înfiinţat Asociaţia Tinerilor pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate. Însă Edmond, Florian şi prietenii lor tot nu aveau vârsta necesară să o conducă, aşa că au numit preşedinte o doamnă jurist. Nu vor să-i dezvăluie numele. Amintirile despre această persoană nu sunt prea plăcute.
„În 2008 am fost oarecum acaparaţi de Primărie pentru că doamna respectivă era în staff-ul lui Oprescu. Aşa ne-am trezit că prin asociaţia noastră a fost finanţat concertul lui Brian Adams. Se întâmplau lucruri pe care noi nu le înţelegeam, aşa că ne-am retras şi din această asociaţie”, adaugă Edmond.
În felul acesta au ajuns, el şi colegii lui, la a treia „descălecare”: ARCEN. Sunt 50 de membri, dintre care doar jumătate activi. Se finanţează cu o cotizaţie individuală de 50 de lei pe an. Şi cu ce mai primesc, ca donaţii, de la persoanele cărora le prezintă centrul Capitalei, în fiecare sâmbătă şi duminică, de două luni încoace, în turul „Cu bastonul prin Bucureşti„.
„Ei şi?”
Prin aproape tot ceea ce fac, ARCEN-iştii degajă o nostalgie faţă de perioada interbelică. Aşa că nu a fost o prea mare supriză când, în seara de 25 august, şi-au dat întâlnire la „arteziană” pentru a citi din Mircea Eliade şi nu numai.
Primul text, „Invitaţie la bărbăţie„, scris în 1933. În lectura lui Edmond: „Cred că nu mai este nevoie să vorbim despre noi, toată lumea ştie că ne îneacă laşitatea şi cinismul…Ne lamentăm fără niciun orgoliu, ne risipim energia în critică…În faţa acestor adevăruri aş vrea ca o duzină de tineri să strige: ‘Ei şi?!’…Este o invitaţie la voie bună, la curaj”.
S-au adunat 10-20 de curioşi, după care lecturile s-au mutat, alungate de ropotul apei, sub lumina felinarelor de lângă Arhitectură. Au urmat discuţii pe text şi luări de cuvânt, totul oscilând între meditaţii asupra istoriei recente şi critici faţă de situaţia din prezent. A fost ca într-o maşină care făcea mereu naveta.
Însă mergem „înapoi în viitor”, vorba unui film.
Biblioteca din metrou
Un apel la lectură mai modern, o abordare de tipul „Ţi-e sete? Ia o carte”. Este vorba despre iniţiativa „Lecturi Urbane”, care împlineşte un an în luna octombrie.
În toamna lui 2009, câţiva prieteni au reuşit să adune 150 de voluntari pentru ceea ce avea să devină acţiunea lor distinctivă: cititul în metrou. Au fost la o plimbare dus-întors între staţiile Aviatorilor-Tineretului.
„Ne-am împrăştiat în tot metroul aşa încât, pe oriunde intrai, vedeai mai mulţi oameni citind. Efectul era foarte mişto. Ţin minte că la un moment dat a intrat un grup de tineri veseli. Au rămas blocaţi. ‘Bă, aici e bibliotecă’, ziceau între ei”, îşi aminteşte Dan Dumitrescu, unul dintre iniţiatorii proiectului.
Ideea de bază – spune el – este că „lectorii urbani” oferă cărţi. În Bucureşti se dau cam 200-300 la fiecare ediţie, iar astfel de activităţi au loc o dată la două sau trei săptămâni. Toate cărţile au pe spate un sticker pe care scrie „Citeşte şi dă mai departe„.
„Vrem producem o schimbare de atitudine. Să-ţi dai seama că ai nişte timpi morţi, mai ales în transportul în comun. Cu o carte în mână devii mult mai inspirat, ţi se schimbă mimica”, continuă Dan Dumitrescu.
Iar mimica sa spune multe. E relaxat, destins, îl amuză „haterşii, cei care urăsc din principiu, care sunt invidioşi pe astfel de acţiuni” şi este optimist în privinţa proiectului.
„Am ajuns de la doi oameni la 1000 în doar un an”, spune Dan, completat de colega sa, PR-ul Lecturilor Urbane, Andreea Burlacu: „Suntem deja extinşi în 22 de oraşe. Urmează Vălenii de Munte şi Paşcani. Avem şi oameni care sunt la liceu. Spre exemplu, în Tecuci este o fată de 17 ani care coordonează acţiunile. Iar colegii de la Câmpina sunt în clasa a 9-a şi ne-au uimit prin organizarea lor”.
„Dăm cărţi până devenim inutili”
Lecturi Urbane este un grup informal, fără personalitate juridică. Materia primă cu care lucrează – cărţile – o obţin prin diverse înţelegeri de principiu. Au parteneriate cu librăriile Cărtureşti, cu British Council sau cu Asociaţia Bibliotecilor şi Bibliotecarilor Publici. Dar primesc fără fasoane volume de la orice binevoitor. Iar unele persoane le dăruiesc biblioteci întregi.
Aşa au ajuns „să dea mai departe” cam 10.000 de cărţi.
La o asemenea efervescenţă, un deznodământ al proiectului pare departe. „Ne vom opri când vom deveni inutili. Totuşi, cred că lăsăm misiunea mai departe copiilor noştri”, estimează Dan, fără nicio urmă de descurajare.
Şi, dacă tot e vorba despre scrieri, se cuvine o adnotare cu privire la contextul în care „lectorii urbani” simt că îşi desfăşoară activitatea. „Conjunctura este proastă. Nu există educaţie civică în ţară. La noi, spaţiul public era în comunism locul de unde fiecare putea să fure câte ceva. Iar după Revoluţie a fost lăsat de izbelişte. Acum trebuie să-l înviem”.
„Şi cum anume?”, vine întrebarea. „Cu membri ai comunităţii responsabili şi activi. Cu MCRA-uri„, răspunde Dan, după care el şi Andreea încep să râdă de prescurtarea inventată ad-hoc.
„Premiem cetăţenii care au schimbat ceva”
Dacă s-ar face un clasament al ONG-urilor care se bucură cel mai tare când întâlnesc MCRA-uri, atunci „Centrul de Resurse pentru Participare Publică” – CeRe ar fi sigur în top.
CeRe a fost înfiinţat în 2006 de un grup de tineri care lucraseră pentru biroul din România al ONG-ului american National Democratic Institute, retras din ţară anul acela.
În cazul acestor „membri activi şi responsabili”, bucuria nu este doar o stare de spirit, ci un fapt: Gala Premiilor Participării Publice, iniţiativă CeRe ajunsă la a doua ediţie, dedicată „organizatiilor sau cetăţenilor care au schimbat ceva în comunitatea lor”.
Anul trecut, unul dintre premii a fost câştigat de Asociaţia Naţională pentru Copii şi Adulţi cu Autism din Craiova, care a reuşit, după sute de întâliri cu autorităţile, să obţină din partea Consiliului Judeţean Dolj un spaţiu în care 22 de copii cu autism primesc îngrijire de specialitate. De asemenea, au atras atenţia opiniei publice asupra greutăţilor cu care se confruntă familiile care trebuie să aibă grijă de astfel de copii.
În 2010, gala va avea loc pe 23 septembrie.
Segregarea din Merişani
„Noi cam asta încercăm să facem aici: să dăm concreteţe problemelor reale ale cetăţenilor”, explică Ioana Popa, PR-ul CeRe.
Un exemplu este proiectul „În căutarea Bucureştiului pierdut„. Pornind de la observaţia, lesne de făcut, că nu există un efort susţinut pentru a împiedica distrugerea zonelor istorice ale Capitalei în vâltoarea dezvoltării imobiliare, cei de la CeRe s-au pus pe discuţii cu cetăţenii afectaţi de acest fenomen.
A rezultat o aşa-numită zi de explorare urbană, când 66 de persoane au făcut fotografii cu zonele problematice şi au cules mărturii de la locatari.
„Am ajuns astfel la lucruri punctuale. Cum ar fi faptul că pe strada Căderea Bastiliei este nevoie de stâlpi care să delimiteze trotuarele astfel încât maşinile să nu mai ocupe tot spaţiul pietonal, cum se întâmplă în prezent”, menţionează Ioana Popa.
O scurtă privre la finanţatorii proiectului intrigă imediat: Guvernele Islandei, Principatului Liechtenstein si Norvegiei prin Mecanismul Financiar al Spaţiului Economic European.
Lămurirea este următoarea: pentru că nu dispune de o finanţare permanentă, CeRe lucrează pe proiecte; monitorizează aşa-zisele linii de finanţare interne şi externe şi aplică, prezentând planuri şi strategii concrete. Şi reuşitele vin. „Am determinat Ministerul Educaţiei să intervină pentru a opri segregarea romilor dintr-o şcoală din comuna argeşeană Merişani. Am reuşit asta pentru că am trecut peste discuţiile sterile cu autorităţile – despre discriminare şi marginalizare – şi i-am învăţat pe copiii de acolo să folosească aparatul foto şi să-şi scrie poveştile. ‘Învăţătoarea ne zice că mirosim şi ne trimite în ultima bancă’, ne-a scris o fetiţă. Povestea asta a ajuns şi la autorităţile europene”, mai spune Ioana.
Românii, profund neîncrezători
Colega sa, Nicoleta Chiriţă, organizator comunitar, spune însă că în spatele reuşitelor stă o mare, şi adesea ineficientă, muncă de convingere. „Mulţi oameni nici nu ştiu ce e acela un ONG. Nivelul de neîncredere este profund. Destui sunt suspicioşi în privinţa finanţării noastre. Dar pe cei care vor îi invităm la sediu şi le explicăm cu documente”, precizează Nicoleta.
În ciuda dificultăţilor, „este ca un drog munca aici, îţi dă dependenţă pentru că vrei să faci din ce în ce mai multe proiecte”, conchide Ioana.
Însă, mai mult decât un stupefiant, CeRe este şi un loc de muncă. Nicoleta, Ioana şi colegii lor au carte de muncă şi un salariu care corespunde programului full-time.
Curăţenie naţională într-o zi
Nu este cazul „dependenţilor” de la „Let’s Do It, Romania!”, care îşi propun ceva ce nu s-a mai făcut niciodată în România: să strângă 250 de mii de metri cubi de gunoi, adică peste 4.000 de mormane de deşeuri localizate la marginea oraşelor, într-o singură zi – pe 25 septembrie, contând pe suportul a 300 de mii de voluntari.
Liana Buzea, Anamaria Hâncu, Mihai Dragotă şi încă 200 de organizatori din toată ţara lucrează fără nicio pretenţe financiară la această iniţiativă.
„Eu mi-am dat demisia de la jobul pe care îl aveam ca să lucrez doar aici. Din luna iulie fac numai asta. Am discutat cu părinţii mei, le-am explicat că sunt foarte motivată să duc proiectul ăsta la capăt şi m-au înţeles. Am renunţat la lucrurile care nu-mi trebuiau neapărat şi îmi duc visul mai departe”, spune Anamaria Hâncu, coordonator al echipei de comunicare.
Cei de la „Hai s-o facem!” – cum glumesc între ei – sunt împărţiţi în echipe cu scopuri specifice.
Dacă Anamaria îşi ocupă ziua cu trimisul de şi răspunsul la mail-uri şi cu promovarea proiectul, Liana Buzea, care coordonează echipa de conducere, ţine legătura cu autorităţile şi ONG-urile atrase în proiect.
„Eu am renunţat cu 3 ani în urmă să mai lucrez undeva full-time tocmai pentru proiecte de genul ăsta. Mi-a fost greu la început, am trecut printr-o grămadă de şocuri financiare. Eu sunt în criză de mult timp. Dar mă susţine mama, chiar dacă la început mi-a tot zis că îmi pierd timul”, se destăinuie şi Liana.
Iar Mihai Dragotă, cel care, facând parte din echipa de logistică, stabileşte întâlniri cu potenţiali sponsori şi creionează bugetul, spune că a fost atras de ţelul „provocator şi inovativ”.
„Am fost sceptic într-o primă fază, dar după ce am avut o întâlnire cu coordonatorii m-am convins. Din martie am început să lucrez full-time aici. Oricum, eu şi familia plecăm din ţară la sfârşitul anului, aşa că am zis s-o lăsăm mai curată”, zice Mihai.
Însă data de 25 septembrie reprezintă doar un punct din calendarul proiectului.
„Let’s Do It, World”
Totul a început în septembrie 2009, când un grup de 30 de persoane, atât membri de ONG-uri, cât şi persoane fizice, s-au hotărât să continue mişcarea „Let’s Do It, World!” în România. Prima ţară care „a făcut-o” a fost Estonia, în 2008. Au procedat la fel Letonia, Lituania, Portugalia şi Slovenia.
Urmând aceste modele, voluntarii români au început să carteze mormanele de gunoi. Aidcă le-au localizat, au estimat greutatea şi compoziţia lor şi, folosind gps-ul, le-au pus pe o hartă naţională.
Între timp, au încercat să atragă persoane publice şi sponsori care să susţină proiectul. Până acum, cea mai mare cotribuţie primită a fost de 2.500 de euro, de la compania care i-a ajuat să-şi facă un spot difuzat acum pe tv. Susţinerea a crescut apoi, iar acum organizatorii speră să adune între 500 de mii şi un milion de euro.
„Să fie clar, nu vorbim despre ecologie, ci despre bun-simţ, despre necesitatea unei infrastructuri pentru deşeuri şi a unei legislaţii solide pentru mediu”, punctează Liana.
Iar Anamaria clasează subiectul: „Nu vrem să fim doar ecofriendly. Vrem cel mai mare proiect de implicare socială”.
Amenzile „Noilor Golani”
Despre implicare din convingere este vorba şi în cazul grupului de iniţiativă „Noii Golani”, 40 de tineri din toată ţara care încearcă să cureţe palierul naţionalismului de discursurile exaltate sau xenofobe.
Ce-i drept, nici „golanii” nu sunt scutiţi de situaţii contondente. Liderul George Simion – un tip înalt, tuns scurt, cu pasul apăsat, deci genul de imagine care îţi poate crea probleme – a reuşit să fie reţinut şi amendat şi în România, şi în Republica Moldova.
În niciunul dintre cazuri nu a făcut mai mult decât să participe la proteste.
„Odată m-au amendat cu 100 de lei pentru că am scris cu creta pe trotuar. Bineînţeles că am contestat amenda. Când m-am prezentat la tribunal, râdea şi judecătoarea de mine. Mi-a zis să nu mai fac”, spune George Simion, 24 de ani.
El este cel care a iniţiat grupul, în 2006. „Eram câţiva prieteni cu tot felul de iniţiative legate de eroii Revoluţiei din ’89, de Basarabia sau de Tiraspol. Ne-am luat numele după un cântec al lui 1QSapro”, îşi aminteşte George.
Prima lor acţiune a fost refacerea bornei Kilometrului 0 de la Universitate.
Au urmat, an de an, marşuri în memoria Revoluţiei şi a Mineriadelor şi proteste în semn de solidaritate cu cetăţenii Republicii Moldova.
În timpul unei asemenea manifestaţii a fost săltat de pe stradă, fără vreun temei, la Chişinău, de poliţişti îmbrăcaţi în civil. A fost amendat a doua zi şi condus până la ieşirea din ţară.
Nici în România „Noii Golanii” nu au fost trataţi mai blând de forţele de ordine. Cel mai recent exemplu: George Simion şi colegii au fost bruscaţi de jandarmi, apoi duşi la poliţie şi amendaţi pentru că s-au contrat verbal cu Ion Iliescu, la evenimenul Bookfest ţinut în luna iunie, unde fostul preşedinte şi-a lansat o carte.
„Jandarmii, mai ales, comit tot felul de abuzuri. Încearcă să creeze agitaţie aiurea şi-şi infiltrează oameni pe la marşurile noastre. Noi de fiecare dată îi fotografiem şi-i prezentăm pe net. Apoi, ultima oară când am vrut să organizăm un miting de ziua lui Ion Iliescu, pe care îl considerăm principalul vinovat pentru ce s-a întâmplat la Revoluţie şi la Mineriade, primarul Oprescu a modificat cu pixul, pe foaie de aprobare, aşa încât să nu avem voie să protestăm în faţa reşedinţei lui Iliescu”, mai spune George Simion.
„Adoptaţi” de revoluţionari
„Noii Golani” îşi coordonează activităţile dintr-o cameră ceva mai mare decât una de cămin studenţesc – aflată într-o clădire veche de pe strada Batiştei – pusă la dispoziţie de Asociaţia 21 Decembrie.
Acolo au reuşit să-şi asambleze trei calculatoare opraţionale, dintr-un morman de vechituri care încă tronează în mijlocul camerei.
Când au câte o acţiune, se pun pe trimis mail-uri. Au 3.500 de adrese primite de la cei care s-au arătat interesaţi de activităţile lor. Apoi scriu sms-uri, fiecare în funcţie de ce reţea îi este mai convenabilă. Au găsit şi o tipografie care le face reduceri la printarea manifestelor. Banii îi strâng din cotizaţiile individuale de 80 de lei pe an şi din vânzările materialelor promoţionale – tricouri, hanorace, insigne – cu cromatică roşie-galben-albastră şi mesaje anticomuniste sau patriotice.
„Însă cel mai greu e să strângi oamenii. Multora trebuie să le reaminteşti de 10 ori ca să speri că vin”, precizază George.
În ciuda multor „momente de disperare” pornite din eşecul unor acţiuni, George e mulţumit că el şi colegii săi au reuşit, printre altele, să doteze cu calculatoare mai multe licee româneşti din Tirasol şi să-i ajute pe „bobocii” moldoveni să se integreze în România, odată intraţi la facultate.
„M-am săturat să mă leg de balenieră”
Un punct de vedere leagă toate grupurile de iniţiativă prezentate anterior. Acela că e nevoie de nervi tari, multă răbdare şi o dorinţă de fier pentru a porni şi continua munca de ONG-ist. E uşor de dedus că nu toţi voluntarii rezistă să facă o astfel de muncă.
„Prefer banii decât să mă leg în continuare de balenieră”, explică Ioana, jurnalistă implicată vreme de câţiva ani în mai multe proiecte filantropice sau artistice, menite să trezească interesul pentru cultură şi exprimare liberă sau să ajute diverse comunităţi sau categorii sociale.
„Nu mai am energia necesară. M-a dărâmat faptul că nu prea funcţionează iniţiativa pură. Pe de o parte, când ai de lucru cu vreo autoritate, dai peste oficiali care îţi cer şpagă pentru a te ajuta. Pe de alta, toate aceste acţiuni se reduc la marketing şi PR – chestii abstracte, care te îndepăprtează de la subiect”, plusează Ioana.
După care pune un semn de exclamare: „Până la urmă, în grupurile astea sunt aceleaşi tipuri de orgolii ca la job. Am realizat că eu sunt singura arma a mea”.
„Nu renuţăm, munca voluntară e copilul nostru”
Perspectiva umbroasă asupra activităţii ONG-urilor este împărtăşită şi de Asociaţia Komunitas, formată acum patru ani de „un grup de cercetători în domeniul ştiinţelor sociale cărora ne pasă de lumea în care trăim”, după cum anunţă pe site-ul lor.
„Uneori, suntem enorm de frustraţi când vedem că numeroase ONG-uri sunt doar maşini de făcut bani, manevrate de diverşi indivizi. Aceştia atrag proiecte pe bandă rulantă şi-şi construiesc salarii exorbitante, în timp ce ei doar mimează activitatea”, spune Miruna Tîrca, reprezentanta Komunitas.
„Activitate” pare un cuvânt cheie şi în cazul acestei organizaţii. Care a încercat să popularizeze, prin puterea exemplului, concepte poleite precum „educaţia non-formală”, adică iniţierea elevilor din şcoli în fotografie, film ori teatru, sau „educaţia urbană”, adică plimbări şi activităţi în inima oraşului din care elevii să înţeleagă ce este acela spaţiu public şi care sunt drepturile şi responsabilităţile lor ca cetăţeni.
Printre cele mai reuşite acţiuni ale lor se numără cinematograful mobil organizat pentru romii din comuna mureşeană Cipău sau atelierele artistice pe care le-au ţinut timp de 4 ani în Şcoala 136 din Ferentari.
Miruna recunoaşte că ea şi colegii s-au gândit şi încă se mai gândesc să renunţe la astfel de iniţiative sau măcar să ia o pauză.
Însă în final împărtăşeşte de ce continuă, deocamdată: „Ne gândim de fiecare dată că asociaţia noastră este o alternativă infinit mai bună decât munca într-o corporaţie. Şi că avem şansa să clădim ceva bun şi pozitiv, ceva care e ca un fel de copil al nostru”.
Definiţiile societăţii civile
Dan Dumitrescu, Lecturi Urbane: „Societatea civilă trebuie să fie un grup mare de oameni responsabili şi curajoşi. Deocamdată însă, mai ales în faţa cazurilor de violenţă în public, societatea românească rabdă. Nu se bagă nimeni. Nu ştiu de unde atâta răbdare? Am înţeles că sunt vreo 200 de mii de ONG-uri în România. Credeţi că sunt active mai mult de 5000?”
Nicoleta Chiriţă, Centrul de Resurse pentru Participare Publică: „Ce încerc eu să le spun tuturor este că ei sunt societatea civilă, ei se pot organiza, chiar şi într-un grup informal. Asta înseamnă societate civilă: foate mulţi cetăţeni organizaţi, activi, interesaţi de ce se întâmplă. Dar sunt destui care au tendiţa de a trânti uşa si de a-şi vedea doar de spaţiul lor privat, nu de spaţiul public”.
Miruna Tîrcă, Komunitas: „Auto-organizare, spirit de do-it-yourself (fă-o chiar tu), activarea de parteneriate între oameni şi diverse structuri sociale, axarea pe principii cum ar fi schimbul şi cooperarea, dar nu profitul”.
