Gigantul rus al gazului, Gazprom, a ales Elveţia pentru a-şi stabili principalele sale societăţi afiliate şi Zug serveşte drept sediu atât pentru diverse consorţii de construire a gazoductelor, cât şi pentru misterioşii intermediari ce negociază gazul din Asia Centrală.
Elveţia este percepută ca un teren ideal pentru clădirea unor structuri comerciale opace şi preşedintele rus, Vladimir Putin, recent reales, a optat încă de la prima sa venire la Kremlin ca petrolul şi gazul natural să fie comercializate prin firme instalate pe solul elveţian. Putin, fost ofiţer KGB, şi-a numit apropiaţii în fruntea principalelor întreprinderi din Rusia şi clanul său, aşa cum dezvăluie adesea ziare britanice şi americane, a pus la punct o schemă opacă de firme off-shore şi hedge fund. Punctele finale ar fi în Zug şi în Liechtenstein.
Putin a angajat Rusia – în urmă cu câţiva ani – într-o politică activă de valorificare strategică a resurselor energetice cu scopul de a crea o armă a presiunii prin care să crească influenţa ţării în lume. Astăzi, puterea nu se mai bazează numai pe forţa militară, ci şi, din ce în ce mai mult, pe controlul resurselor şi al marilor coridoare de transport. Drept urmare, Moscova este pretutindeni pentru a acapara piaţa gazului, mergând până la cooperarea cu principalii săi concurenţi. Gazul natural este pe cale să devină o resursă la fel de strategică precum petrolul, în special pentru Rusia, ale cărei rezerve sunt cele mai importante de pe planetă. Veniturile obţinute din vânzarea lor vor permite în acelaşi timp întărirea economiei ţării şi a influenţei sale geopolitice în regiunea Eurasiei. Puterea, în viziunea Rusiei, este mai mult geoeconomică, decât geopolitică ceea ce explică importanţa pe care o acordă realizării infrastructurii legate de extracţia de petrol şi gaz şi imensa putere a gigantului Gazprom.
Adevărat stat în stat, Gazprom apără chiar interesele puterii ruse şi asigură venituri cât mai mari posibil.
Gazprom este un adevărat imperiu: deţine o treime din producţia mondială de gaz, controlează societăţi active în domeniul bancar, al asigurărilor, media, producţiei agricole etc. Deţine monopolul sistemului de conducte de gaz ce leagă Asia Centrală, Rusia şi Europa. Tot gazul ce provine din Uzbekistan, Turkmenistan sau Kazahstan şi destinat pieţei europene trebuie să tranziteze prin gazoducte ce aparţin Gazprom, ceea ce îi conferă o greutate geopolitică uriaşă. Sub controlul Kremlinului, Gazprom reprezintă o adevărată armă geostrategică în mâinile puterii ruse şi grupul este în plină expansiune, un soi de caracatiţă cu tentacule în toate direcţiile. Are filiale cu sediul în majoritatea ţărilor europene unde caută să majoreze părţile pieţei deţinute de Gazprom. Construirea celor două noi şi importante conducte, North Stream (inaugurată cu mare pompă în noiembrie) şi South Stream (lucrările vor începe în acest an), va deschide şi mai mult porţile unei pieţe europene din ce în ce mai liberalizată şi energofagă.
O nebuloasă opacă
În cursa spre Vest, Gazprom a ales Elveţia drept refugiu pentru stabilirea societăţilor ce roiesc în galaxia sa. În Zug, găsim North Stream AG (SA, societate pe acţiuni) şi South Stream AG, consorţiile însărcinate cu construirea celor două conducte amintite, care leagă Europa Occidentală, Rusia şi Asia Centrală ocolind Ucraina. Zug, bogatul canton din Elveţia centrală găzduieşte numeroase alte societăţi care, direct sau indirect, aparţin gigantului rus.
Legislaţia acestui canton, care garantează avantajele fiscale şi discreţia, atrage societăţi din comerţul cu gaz, ca şi alte numeroase companii de comerţ ce operează pe pieţele de materii prime şi ale altor produse de bază. Nici unele, nici altele nu ocolesc afacerile sumbre cu ajutorul intermediarilor opaci.
În 2011, Le Temps dezvăluia cu ajutorul telegramelor WikiLeaks reţelele elveţiene ale comerţului cu gaz provenit din Uzbekistan. Gulnara Karimova, fiica preşedintelui uzbek, trăgea iţele prin firma Zeromax din Zug (în prezent lichidată), cea mai mare firmă uzbekă exportatoare de materii prime. Ea sifona 80% din exporturile de gaze naturale ale acestei ţări din Asia Centrală, cangrenată de corupţie. Acordul importului de gaz prevedea tranzitarea combustibilului prin altă firmă din Zug, ZMB Schweiz. O filială a Gazprom Schweiz, societate specializată în achiziţionarea de gaz în Asia Centrală. Gazprom Schweiz este la rândul ei filiala Gazprom Germania, care gestionează şi ea alte firme elveţiene cu scheme creative, între care Gas Project Development Central Asia AG, cu sediul în Baar, sau Winterhall Erdgas Handelhaus Zug AG.
Pânză de păianjen
Criza gazului care a opus Rusia şi Ucraina în iarna 2005/2006 a relevat existenţa unei misterioase societăţi elveţiene de drept. Acordurile care au pus capăt acelei crize încredinţau către RosUkrEnergo (RUE) din Zug monopolul exporturilor de gaz din Ucraina. RUE este un joint-venture ruso-ucrainean în care Gazprom controla jumătate din capital, iar cealaltă jumătate era în mâinile oamenilor de afaceri ucraineni, cea mai mare parte aparţinând lui Dmitri Firtash – 45%. Existenţa unui astfel de intermediar şi a unei societăţi cu structură opacă au iscat suspiciuni de corupţie şi legături cu puteri criminale. În 2010, telegrame WikiLeaks au alimentat aceste dubii legând RUE de Semion Moghilevici, prezumptiv bos al mafiei. Aflat pe lista FBI a celor mai căutaţi criminali, Moghilevici era implicat în ETG, o firmă maghiară fondată de Firtash şi considerată „mama” RUE. Aceasta din urmă nu era decât ultima dintr-o linie misterioasă de societăţi apărute şi dispărute pe parcursul anilor 90 şi care jucaseră rolul de intermediari care cumpărau gaz turkmen cu preţ mic pentru a-l tranzita prin gazoductele Gazprom în Rusia şi a-l revinde în Ucraina cu preţ mult mai mare. Firme de comerţ, a căror funcţionare avea o misiune comună – disimularea identităţii acţionarilor şi dimensiunea enormelor lor beneficii. Potrivit Le Temps, între 2005 şi 2007, RUE a avut un beneficiu între 755 şi 795 milioane dolari şi a vărsat în Elveţia 228 milioane de franci.
Or, existenţa unor astfel de intermediari nu răspundea nici unei necesităţi economice raţionale. Nu avea alt scop decât să permită acumularea de averi uriaşe de către personalităţile implicate, oligarhi ruşi şi ucraineni ca şi obscuri guvernanţi din ţări din Asia Centrală.
Piesa RosGas
În 2009, RUE a fost exclusă din noul acord negociat de premierii rus şi ucrainean de atunci, Putin şi respectiv Timoşenko, şi în prezent RUE este o societate „adormită”. În acelaşi timp în care RUE dispărea din contractul amintit, o obscură firmă intermediară vedea lumina zilei. Un intermediar despre care nu se cunoştea aproape nimic dar în spatele căruia se ascunde o tentaculă a Gazprom. Dacă revenim în Ungaria, în primăvara anului 2009, aflăm că atunci Emfesz era cea mai mare societate de gaze naturale din ţară. Fondată în 2004 de Dmitri Firtash, era aprovizionată de RUE. În aprilie 2009, Emfesz anunţa intenţia de a rupe contractul cu RUE în profitul noului şi misteriosului furnizor elveţian – RosGas AG, înregistrat, cum altfel, decât în Zug. Câteva zile mai apoi, Emfesz anunţa că a fost cumpărată în totalitate de această firmă elveţiană. Necunoscută până în aprilie 2009, RosGas a acaparat dintr-o lovitură 20% din piaţa maghiară.
Cine se află în spatele acestei obscure societăţi înregistrateă în Elveţia şi care a luat locul RUE? Potrivit Jamestown Foundation, capitalul RosGas avea aceeaşi structură ca cea a RUE: 50% pentru Gazprom şi 45% pentru Firtash, plus alţi acţionari membri ai managementului Emfesz. Realitatea a rămas încă ascunsă. În timp ce Emfesz afirmă că RosGas este o firmă din galaxia Gazprom, purtătorul de cuvânt al gigantului rus al gazelor naturale neagă formal implicarea grupului său. La rândul lui, Firtash afirmă că Emfesz îi aparţine lui şi nu RosGas. Media elveţiană suspectează că RosGas nu este decât o piesă nou-introdusă în puzzle-ul complicat al societăţilor intermediare create de Firtash şi Gazprom. La fel de bine s-ar putea ca RosGas să acopere o tentativă a Gazprom, care căuta să taie livrările de gaz către Emfesz, firma lui Firtash, cu scopul de a prelua controlul pieţei ungare a consumatorilor domestici.
Este vorba de un sistem opac ce ascunde multe mistere şi singurul lucru clar este faptul că Elveţia rămâne ţara cea mai atractivă pentru societăţile cu activităţi obscure.
Strategii pe termen lung
Gazprom, condus de Alexei Miller, omul de încredere al lui Putin – care aparţine clanului de apropiaţi de la Sankt-Petersburg al fostului ofiţer KGB – a ştiut că trebuia să câştige opinia publică europeană pentru a putea să-şi extindă imperiul. Trebuia să şteargă imaginea monopolului de stat agresiv în serviciul Kremlinului, incompatibilă cu cea a unei întreprinderi înfloritoare care de ani de zile căuta să achiziţioneze societăţi europene. În acest scop a recurs la serviciile unui grup de cabinete de relaţii publice – la Washington (Ketchum), la Londra (Gavin Anderson) şi la Bruxelles (G plus Europe). Situată la doi paşi de cartierul european din Bruxelles, această agenţie, creată de un fost înalt funcţionar al Comisiei, care lucrează pentru Kremlin, are 12 colaboratori alocaţi intereselor Gazprom. Un lobbist rus declara că „Gazprom a înţeles că nu este suficient să fii un gigant comercial pentru a te face înţeles de europeni. Nu dorea să apară ca jucăria lui Putin ci ca o întreprindere care vrea să facă afaceri”. Responsabilii Gazprom au început să bată capitalele europene cu acelaşi mesaj – Gazprom este un furnizor fiabil pentru UE. Iar războaiele gazului dintre Moscova şi Kiev pe timp de iarnă au împins europenii drept în braţele ruşilor. Contractele de aprovizionare se făceau direct şi în secret între clienţii europeni şi Gazprom, fără nici o intervenţie comunitară.
În prezent, numeroase proiecte de investiţii sunt prevăzute în cooperare cu multinaţionale occidentale şi sunt în lucru noi rute de aprovizionare, a căror deschidere este prevăzută pentru 2014-2015, ceea ce va întări poziţia Gazprom pe piaţa europeană energetică.
Mastodonţii Nord şi Sud
Cele două proiecte-gigant de conducte, North Stream şi South Stream sunt piesele de bază în geostrategia rusă pentru a alimenta cu gaz ansamblul Europei din două părţi, ocolind Ucraina. Ruşii s-au asociat cu Germania, Olanda şi Franţa pentru gazoductul nordic şi apoi cu Italia şi din nou cu Franţa şi Germania pentru conducta sudică. Interesul este nu doar strategic, ci şi economic, cu condiţia ca proiectul concurent Nabucco – susţinut de Comisia Europeană şi care ar trece şi prin România – să nu fie realizat niciodată. Rentabilitatea acestor investiţii uriaşe ruseşti (zeci de miliarde de dolari) ar putea fi compromisă dacă alte state producătoare ar pune pe piaţă un mare volum de gaz ceea ce ar duce inevitabil la scăderea preţurilor. Pentru că, oricât de puternică este, Rusia nu poate influenţa politicile de investiţii ale concurenţilor ei. Aşa că Gazprom acţionează pentru anihilarea concurenţilor prin acorduri de cooperare. Gigantul rus şi-a multiplicat cooperarea cu alte multinaţionale ale energiei în ţările exportatoare de gaz, adesea controlate de stat. Este o cooperare internaţională încă la debut şi se realizează dificil, fiecare ţară având interese divergente faţă de „calendarul strategic” al ruşilor.
Vanele gazoductului North Stream, ce trece pe sub Baltica, s-au deschis oficial în noiembrie la Lubmin (ex-RDG), marcând un succes total pentru Moscova. Aşa cum titra un ziar elveţian, evenimentul a marcat „dependenţa Europei de gazul rusesc”. La inaugurare au fost prezenţi cancelarul german, Angela Merkel, preşedintele rus, Dmitri Medvedev, premierii francez şi olandez, Francois Fillon şi Mark Rutte.
North Stream a devenit mai important în Europa după recenta decizie a Germaniei de a abandona energia nucleară şi dependenţa de gazul rusesc şi de Gazprom este şi mai evidentă.
Moscova îşi continuă drumul spre Vest şi a anunţat că lucrările pentru realizarea South Stream vor începe în acest an şi nu în 2013 cum era prevăzut.
Există o schemă opacă de firme off-shore, iar punctele finale se află la Zug şi Liechtenstein. Deşi numele lui Putin nu apare în nici un registru, este beneficiar”, declara Stanislav Belkovski în Guardian.
