Pentru că o Constituţie stabileşte autorităţile esenţiale ale statului şi regulile de funcţionare a acestora, atunci când discutăm despre o constituţie sau despre revizuirea ei trebuie să pornim de la analiza statului, ca fenomen politic şi juridic, iar această analiză presupune studierea formei de stat, pentru ca cetăţenii să ştie între ce variante posibile pot opta.
Forma de stat presupune: structura de stat, forma de guvernământ şi regimul politic. Forma de stat reprezintă modalitatea de organizare şi exercitare a puterii statale constituite pe un anumit teritoriu. Într-o schemă clasică, forma de stat se prezintă astfel:
I. Structura de stat
Structura de stat reprezintă modul de organizare a puterii de stat în raport cu teritoriul. În practica statelor, se disting două forme ale structurii de stat: a) state unitare şi b) state federale.
1. Statul unitar
Un stat este unitar atunci când asupra tuturor indivizilor care îi populează teritoriul îşi exercită autoritatea un singur rând de organe centrale de stat. Caracteristicile principale ale statului unitar sunt:
a) în stat există o singură constituţie;
b) în stat există o singură cetăţenie;
c) în stat există un singur rând de organe centrale
de stat (un singur parlament, un singur Guvern etc.);
d) dreptul este aplicat uniform pe întreg teritoriul ţării.
Majoritatea statelor lumii au optat pentru o structură de stat de tip unitar. Astfel, state care au o structură unitară sunt: Franţa, România, Anglia, Spania, Polonia, Ungaria etc. În raport cu modalitatea concretă de exercitare a puterii asupra teritoriului, statele unitare se pot clasifica în: state unitare simple şi state unitare complexe. De asemenea, se mai pot clasifica în: state centralizate şi state descentralizate.
Statele unitare simple sunt cele în care autoritatea statului se exercită în mod identic pe întreg teritoriul ţării (ex. România sau Franţa). Statele unitare complexe se caracterizează printr-un anume grad de autonomie administrativă acordat unor regiuni (ex. Spania sau Italia).
Statele centralizate au drept caracteristică fundamentală existenţa unui sistem centralizat de control al puterii în teritoriu (ex.: instituţiile centrale ale statului au servicii deconcentrate în teritoriu). În statele centralizate exercitarea puterii statale se realizează prin intermediul autorităţilor centrale, cele locale fiindu-le uniform subordonate şi neavând decât rolul de a pune în aplicare deciziile acestor instituţii centrale (ex. statele din centrul Europei ca România sau Ungaria în perioada 1947-1989). Statele descentralizate se caracterizează prin existenţa unor autorităţi locale ce pot avea unele competenţe decizionale proprii, distincte de cele ale autorităţilor centrale (ex.: Franţa, Portugalia).
2. Statul federal
Se caracterizează prin existenţa a două sau mai multe state membre, prin unirea cărora ia naştere o federaţie, ca subiect unitar şi distinct de drept. Principalele trăsături ale statului federal sunt:
a) în stat, există o constituţie federală şi câte o constituţie a fiecărui stat federat;
b) în stat, pot exista mai multe cetăţenii: o cetăţenie federală şi o cetăţenie a fiecărui stat parte componentă a federaţiei;
c) în stat, există două rânduri de autorităţi centrale de stat: autorităţile centrale federale (parlamentul federal, Guvernul federal etc.) şi autorităţile centrale ale statelor federate;
d) pot exista sisteme juridice diferite: un sistem juridic federal aplicabil întregii federaţii şi un sistem
juridic propriu fiecărui stat parte componentă a federaţiei;
e) parlamentele federale au o structură bicamerală în care o cameră reprezintă cetăţenii federaţiei, iar cealaltă cameră reprezintă statele federate;
f) numai statul federal este subiect de drept internaţional, nu şi statele federate;
g) raporturile juridice care se stabilesc între statul federal şi statele federate sunt raporturi de drept intern (de drept constituţional).
În lume, numărul statelor federale este redus, iar modalităţile concrete de amenajare a federalismului sunt proprii fiecărui stat în parte. Astfel, repartizarea competenţelor între nivelul federal şi cel al statelor federate diferă în cazul fiecărei ţări care are o structură federală. De regulă, statele cu cele mai mari teritorii au o structură federală. Exemplu de state federale sunt: Statele Unite ale Americii, Rusia, India, Australia, Canada, Mexic, Brazilia sau Argentina.
În limbajul politic, noţiunea de formă de guvernământ este utilizată pentru definirea statului, din punct de vedere al numărului de persoane care stau la baza puterii politice şi pentru a sublinia deosebirea dintre diferitele moduri de desemnare a şefului de stat.
Din punct de vedere juridic, prin formă de guvernământ înţelegem modul în care sunt constituite şi în care funcţionează autorităţile statului, raportându-ne, în mod special, la relaţia dintre şeful de stat şi parlament. Plecând de la această definiţie, formele de guvernământ se clasifică, de obicei, în două mari categorii: a) monarhii şi b) republici, cele din urmă clasificându-se în republici parlamentare, semiprezidenţiale şi prezidenţiale.
Vom prezenta mai jos avantajele şi dezavantajele fiecărei forme democratice de guvernământ între care pot opta cetăţenii unei ţări.
1. Monarhia
„Monarhia reprezintă acea formă de guvernământ în care şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă. Şeful statului poartă denumirea de monarh, rege, domn, împărat, prinţ sau emir etc. Monarhia este şi cea mai veche formă de guvernământ, drept pentru care o lungă perioadă de timp ea a fost cea mai răspândită formă de guvernământ din lume”, explică avocatul Ştefan Deaconu.
„Din câte am observat, se formează în ultima perioadă un curent favorabil monarhiei. Fie şi numai din acest motiv, cred că eventualele dezbateri parlamentare cu privire la revizuirea Constituţiei ar trebui să pună în discuţia opţiunea monarhie sau republică. Însă, pragmatic vorbind, dacă ţinem cont de nivelul actual al gândirii politice a decidenţilor noştrii, nu cred că revenirea la monarhie ar putea deveni realitate”, comentează şi Bogdan Dima.
Ca un barometru al popularităţii de care se bucură ideea de monarhie în rândul românilor, Bogdan Dima aminteşte de vâlva mediatică creată relativ recent ca urmare a discursului Regelui Mihai în faţa
Parlamentului României, cu ocazia împlinirii a 90 de ani : „Să ne aducem aminte discursul Majestăţii Sale din Parlamentul României, discurs care a electrizat o naţiune întreagă. Evident şi mass-media a ajutat mult la crearea unei stări de tensiune, ştiindu-se că Traian Băsescu şi liderii PD-L de atunci s-au opus ca Regele să vorbească în faţa forului legislativ. Lăsând la o parte aceste lucruri de politică măruntă, modul în care discursul Regelui a fost primit de către opinia publică dovedeşte ce poate să însemne monarhia pentru o ţară. Mai mult, este o dovadă că ideea de monarhie este încă vie în anumite părţi ale societăţii româneşti. Chiar şi sondajele de opinie indică o evoluţie pozitivă a opţiunii pentru monarhie, însă opţiunea pentru republică rămâne majoritară. Aşadar, dacă se discută deschis despre monarhie, ideea poate căpăta noi adepţi.”
Avantaje ale monarhiei:
Bogdan Dima punctează beneficiile pe care forma de guvernământ monarhie ar putea să le aducă societăţii politice româneşti:
1. „S-ar putea modifica modul în care este conceput exerciţiul puterii. Parlamentarii şi prim-miniştrii vor înţelege şi vor învăţa să spună „nu pot avea toată puterea în stat”. Atunci când există monarhie constituţională, adică şeful statului nu este implicat politic, iar existenţa sa în funcţie este determinată prin dreptul de primogenitură, se construieşte un spaţiu gol în cadrul puterii statului. Acest spaţiu poate fi ocupat doar de monarhul apolitic. Practic, ai un simbol al statului care îţi reaminteşte prin însăşi existenţa sa că o forţă politică care reprezintă inevitabil doar o parte a societăţii nu va putea controla niciodată întreaga putere a statului.
2. Cel puţin teoretic, o familie regală reprezintă un simbol de înaltă ţinută morală. Pot exista şi excepţii, dar ele rămân excepţii. La noblesse oblige (Nobleţea obligă) spun francezii. Şi cred că majoritatea covârşitoare a cetăţenilor României şi-ar dori ca reprezentant simbolic al statului o persoană cu un nivel de moralitate şi civilizaţie mai ridicat decât cel al actualei clase politice sau chiar al oricărei clase politice.”
2. Republica
Se caracterizează prin existenţa unui şef de stat ce poartă, de regulă, denumirea de preşedinte şi care este ales pe o perioadă determinată, fie de către popor, prin vot direct sau indirect, fie de către
parlament. Republica poate fi definită, din punct de vedere al formei de guvernământ, plecând de la
câteva criterii cumulative: a) colegialitatea exercitării puterii; b) alegerea pe un termen scurt a şefului de stat; c) abolirea funcţiilor ereditare şi instituirea principiului egalităţii între oameni. În funcţie de modul de desemnare a şefului de stat, întâlnim două tipuri de republică: a) republică parlamentară şi b) republică prezidenţială.
A. Republica parlamentară
„În cadrul republicii parlamentare şeful statului este ales de către parlament, în faţa căruia este răspunzător pentru activitatea sa. Datorită acestui mod de desemnare, şeful statului este pe o poziţie inferioară parlamentului”, explică avocatul Ştefan Deaconu.
Exemple de ţări care utilizează acest mod de alegere a şefului de stat de către Parlament sunt: Germania, Italia, Grecia, Cehia, Letonia, Estonia, Republica Moldova şi Ungaria.
B. Republica prezidenţială
Republica prezidenţială are caracteristică principală alegerea şefului de stat direct de către popor (ex. în Cipru) sau prin intermediul unui colegiu electoral alcătuit din electori aleşi direct de către popor (ex. Statele Unite ale Americii).
„Ca urmare a acestui mod de alegere a şefului de stat, acesta capătă o legitimitate populară asemănătoare parlamentului, ambele instituţii fiind pe picior de egalitate”, subliniază avocatul Ştefan Deaconu.
Este cel mai utilizat mod de desemnare a şefului de stat în lume. Specific acestui mod de desemnare a şefului de stat este faptul că toţi cetăţenii unui stat, cu drept de vot, au posibilitatea să aleagă şeful ţării în urma unui vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Bogdan Dima explică specificul unui astfel de sistem de guvernare : „În sistemul prezidenţial, SUA fiind exemplul clasic, Preşedintele este şi şeful executivului. Membrii executivului sunt demişi de către Preşedinte, nu de către Congres. Nu există instituţia moţiunii de cenzură în sistemele prezidenţiale. Dar nici Preşedintele nu poate să dizolve Parlamentul”. Dima precizează că prezidenţialismul nu este un sistem de guvernare specific bătrânului continent: „Europa este în principal spaţiul monarhiilor constituţionale şi al republicilor parlamentare. Avem un singur sistem prezidenţial care funcţionează în Cipru. Este o excepţie. În plus, odată cu integrarea statelor fost comuniste în UE, a crescut semnificativ şi numărul republicilor semiprezidenţiale”.
C. Republica semiprezidenţială
În funcţie de atribuţiile pe care le are şeful statului în cadrul Republicii, există şi republici semiprezidenţiale. Ştefan Deaconu explică: „În cadrul acestor republici, practic şeful statului este ales de către toţi cetăţenii în urma unui vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (ex. Franţa, România, Finlanda, Portugalia, Austria, Slovenia, Irlanda, Polonia sau Lituania). Diferenţa majoră între sistemul prezidenţial şi cel semiprezidenţial e că şeful statului nu e şi şeful guvernului şi că Guvernul e responsabil direct în faţa Parlamentului, fiind controlat de majoritatea parlamentară prin moţiunea de cenzură”.
În sistemul semiprezidenţial, întrebarea majoră care se naşte este «Câte puteri formale i se dau preşedintelui? », subliniază Bogdan Dima, care explică: „În Franţa, sistemul semiprezidenţial are în centrul său un Preşedinte foarte puternic, care este „jucător” pentru că legea fundamentală îi permite această poziţie de influenţă. Unii cercetători numesc acest sistem semiprezidenţialism accentuat sau prezidenţializat, în sensul în care atribuţiile formale ale şefului statului, adică cele prevăzute expres prin Constituţie, sunt foarte mari.
În România, însă, puterile formale ale Preşedintelui sunt reduse, dar influenţa pe care o poate exercita în anumite contexte asupra majorităţii parlamentare şi a prim-ministrului este foarte mare. Aici regăsim, în opinia mea, cea mai mare problemă a arhitecturii constituţionale postcomuniste: avem un Preşedinte ales direct de către popor, deci cu legitimitate izvorâtă direct din încrederea majorităţii votanţilor, dar cu prerogative formale reduse.
Istoria postcomunistă a raporturilor de putere la nivel central arată că toţi preşedinţii României au urmărit să exercite mai multă influenţă decât le permitea Constituţia în litera şi spiritul ei. Totuşi, au existat şi situaţii în care preşedinţii, indiferent de aprecierea pe care o aveau în rândul opiniei publice şi indiferent de legitimitatea lor populară directă nu au putut să domine o majoritate parlamentară ostilă sau care avea alte opţiuni politice.”
Bogdan Dima subliniază că finalitatea proiectului de revizuire a Constituţiei iniţiat de Preşedintele României a fost întărirea puterilor şefului statului: „S-a urmărit întărirea poziţiei de influenţă a Preşedintelui României. Creştem atribuţiile Preşedintelui şi modificăm structura Parlamentului (din bicameral în unicameral). Sistemul rămâne tot semiprezidenţial, doar că se accentuează şi mai mult influenţa Preşedintelui şi a Guvernului. Pentru mine aceasta este marea eroare a proiectului de revizuire a Constituţiei iniţiat de Preşedinte: rămâne în aceeaşi logică păguboasă a creşterii puterilor executivului în dauna legislativului. Oare cât timp va mai trece să înţelegem că marile democraţii sunt cele în care parlamentele păstrează o poziţie dominantă, în special prin faptul că pot exercita un control real asupra activităţii executivului?”
Dacă analizăm sistemele de guvernare din cele 27 de state ale Uniunii Europene vom observa că 7 sunt monarhii constituţionale, 9 sunt republici parlamentare, 10 sunt republici semiprezidenţiale şi un stat este republică prezidenţială. Astfel, în 11 republici din 20. Preşedinţii sunt aleşi prin vot direct de către cetăţeni.
Plusuri şi minusuri ale celor trei forme de republică: Ioan Stanomir punctează dezavantajele fiecăreia dintre cele trei forme de guvernare republicană: „Republica parlamentară de tip german este o formă foarte stabilă, dar dezavantajul ei este că nu ar mai exista alegerea directă a şefului de stat. În cazul republicii semiprezidenţiale de tip francez, iarăşi avem stabilitate, însă putem avea şi situaţia unor coabitări, a unor conflicte între preşedinte şi premier, care se pot rezolva, însă este vorba de conflicte care pot afecta viaţa politică. Republica prezidenţială de tip american este o formă de guvernământ extrem de înţeleaptă, dar care are marele dezavantaj că nu este răspândită pe continentul european. Însă indiferent de forma de guvernare pentru care unii sau alţii dintre noi optăm, Parlamentul rămâne suveran, dar în limitele Constituţiei. Chiar şi într-o monarhie, cum este cazul Spaniei, Constituţia este supremă şi ea trebuie să se plaseze deasupra politicienilor. Aşa că, în orice direcţie ne-am îndrepta, fie că e vorba de monarhie constituţională, fie că e vorba de republică, supremaţia Constituţiei nu poate fi contestată, iar ceea ce îi deranjează pe actualii politicieni, cu precădere pe politicienii din majoritatea guvernamentală social-liberală, mi se pare că este supremaţia Constituţiei. Dacă România ar fi o ţară care respectă Constituţia fie că ne-am afla într-un regim parlamentar monarhic, fie că ne-am afla într-un regim parlamentar, fie că ne-am afla în unul semiprezidenţial sau prezidenţial, ceea ce s-a întâmplat cu senatorul Mircea Diaconu ar fi inimaginabil”.
Stanomir consideră însă că la urma urmei, cine decide în final forma de guvernare care i se potriveşte mai bine este poporul: „Trebuie puse în discuţia cetăţenilor schiţele constituţionale care să aibă în vedere fiecare dintre cele trei mari direcţii şi avocaţii fiecărei direcţii să încerce să convingă potenţialii alegători pentru o Adunare Constituantă. Poporul trebuie lăsat în cunoştinţă de cauză să aleagă între variantele care vor fi fiecare dintre ele reprezentate de către susţinătorii lor. Soluţia cea mai democratică şi elegantă este să fie dezbatere care sper să se întindă pe 1-2-3 ani, dezbatere care să fie transparentă şi utilă pentru cetăţean”.
Înainte de a pune în discuţie orice posibilă modificare a formei de guvernământ, prof. univ. dr. Simina Tănăsescu atrage însă atenţia asupra unui aspect, adesea ignorat voit de actorii politici de la noi: „Actualele prevederi constituţionale referitoare la raporturile dintre autorităţi sunt şi rămân perfect viabile, cu condiţia unei înţelegeri oneste şi a unei aplicări corespunzătoare a textelor. Exprimarea unei preferinţe colective între un parlament mono- sau bicameral ori între un regim politic prezidenţial ori parlamentar nu va aduce nici o schimbare reală şi în nici un caz nu va avea un impact asupra vieţii cetăţenilor în absenţa unei autentice dorinţe de conformare a tuturor destinatarilor normelor la imperativele acestora.
