Poetul Florin Iaru a fost unul dintre puţinii intelectuali care au ieşit în stradă la Revoluţia din 1989. El a fost primul care a strigat nemulţumirea poporului: Vrem o ţară liberă, vrem să se schimbe ceva! Curajul său l-a costat mult. Era însă un om condamnat, aşa cum el însuşi mărturiseşte, iar singura lui şansă era să cadă comunismul.
Ultimii ani ai regimului Ceauşescu au fost unii în care cenzura şi opresiunea se înăspreau de la o zi la alta. Vă gândeaţi, în acele vremuri, că regimul comunist ar putea fi înlăturat printr-o revoluţie?
Să fiu cinstit, de sperat, speram, dar de crezut nu credeam. Eram absolut convins că o să apuc vârsta pensionării şi că o să mor uitat într-o ţară închisă. Ceauşescu părea nemuritor şi deasupra tuturor lucrurilor din ţară era un soi de frică. Deşi spuneam mici bancuri politice, deşi mai înjuram pe la colţuri, era o frică generală, era sentimentul că nu ştii cine te urmăreşte, cine te ascultă şi cine te toarcă. Întotdeauna bănuiam pe cineva din anturajul nostru că spune la Securitate, iar după 89 am aflat că erau cu totul şi cu totul alte persoane, cele mai de încredere. În al doilea rând, era grija pentru ziua de mâine. Poate părea surprinzător de vreme ce multă lume spune că se trăia bine în comunism, că toată lumea avea de muncă. Nu era adevărat. Lucrurile stau puţin diferit în sensul profund al cuvântului. Dau câteva exemple, deşi lumea nu poate să credea. Chiar eu însumi, privind cu 25-30 de ani în urmă nu pot să cred că am trăit într-o astfel de lume. Îmi este imposibil să cred că noi toţi am trăit într-o astfel de lume.
Dau un exemplu: în 1982 aveam un copil mic şi avea nevoie de lapte, dar la magazin nu găseai lapte. ca să iei lapte pentru copil trebuia să te duci noaptea de la ora 12 şi să stai la coadă până la cinci dimineaţa când venea laptele şi era bătăie. Nu puteai să iei cât lapte doreai: Stai domn’e să iau patru sau şase litri să îmi ajungă o săptămână. Nu puteai! Câte doi ca să ajungă la toată lumea şi a doua zi trebuia să vii iar să stai la coadă.
Alt exemplu era povestea cu curentul electric care se lua de 20-30 de ori pe seară. Faptul că nu erau gaze la bucătărie şi toată România din oraşe gătea după ora 12 noaptea. Faptul că veneau prietenii din provincie şi încercau să cumpere parizer şi cu parizer făceau supă, şniţel şi mai lipsea să facă prăjituri.
Ce vă deranja cel mai mult la regimul comunist?
Regimul comunist ca orice alt regim are o istorie: dacă în anii 50 era suficient să te îndoieşti de înţelepciunea lui Stalin şi să ajungi la pârnie, în anii 60 urmează o deschidere şi apare noţiunea de comunism cu faţă umană. Acesta este o contradicţie în termini: dacă comunismul e cu faţă umană, el dispare de pe faţa pământului, pentru că faţa umană înseamnă că îl asculţi şi pe celălalt, accepţi un adversar, ori cu partid unic nu poţi să ai comunism cu faţa umană. Oricum regimul s-a umanizat. În perioada aceasta am crescut, am citit cărţi, am aflat despre lumea care ne înconjoară, despre Cehoslovacia, am fost mândru că sunt român ca toţi copiii. La un moment dat, România, noi ştiam lucrul ăsta, a intrat într-o criză a datoriilor aşa cum şi acum. Populaţia a fost obligată să plătească aceste datorii. Ori cu ce să facem plata: cu energia pe care o vindeam, cu mâncarea pe care o trimiteam mai departe şi cu gazele naturale pe care nu le mai importam. Aşa s-au făcut economii şi România a plătit o datorie foarte grea pe vremea aceea pentru că diferenţa dintre valoarea muncii în capitalism şi valoarea muncii în era foarte mare. Un salariu al unui muncitor român valora doar 33 de dolari. Văzând că populaţia suportă toate mizeriile astea, Ceauşescu s-a gândit să facă şi o rezervă naţională şi a reuşit să strânsă vreo două miliarde de dolari.
Pentru mine ca scriitor, lucrurile astea nu existau că nu le înţelegeam. În schimb, vedeam că spre deosebire de anii 70 când am avut o mare generaţie de poeţi, când se eliberase puţin presiunea, când romanele şi poeziile începeau să se refere mai mult la realitate, spre sfârşitul anilor 70 editurile închideau porţile, tinerii nu mai puteau să intre, sau puteau să intre comasaţi, sau puteau să intre numai antologii de poezie patriotică. Ce fel de patriotismul putea să fie ăla, atunci când îl lăudai pe cel care îţi dădea în cap. Orice e linguşeală, ori e mitocănie.
V-aţi gândit vreodată să scrieţi astfel de poezii patriotice?
Te gândeşti la un moment dat, mai ales dacă un an, doi, trei nu poţi să mai publici nimic. Te gândeşti, dar apoi ţi se face ruşine. Eu am vorbit de multe ori cu un redactor de carte care mi-a zis: Hai băi Florine, scrie şi tu două, trei poezii şi dedică-i una partidului. Zic: Da, dar a doua zi mă întorceam şi ziceam că nu pot. Ăsta nu e un eroism, e un mod de a fi. Sunt foarte mulţi oameni care nu au făcut acest lucru. Sigur că au dus-o mai greu, dar au putut să doarmă liniştiţi.
Pe vremea aia, tipăriturile, televiziunea, presa, tot ce era emiţător de mesaje erau închise într-un organism central care se numea Partidul Culturii şi Educaţiei Socialiste care era condus de un anumit Mihai Gulea. Un zbir care făcea politica partidului. Cuvântul de ordine era: reconstrucţia realismului socialist şi niciun om nu putea să sară din banca lui. Problema este că orice astfel de măsură este însoţită de o serie de consecinţe caudate. Astfel că eu în meseria mea la 30 de ani eram condamnat să nu mai văd niciodată lumina tiparului. La 30 de ani, Gulea mi-a zis: Câtă vreme trăiesc eu, dumneata nu mai publici nimic!
Vi s-a dat vreo explicaţie?
Nu, nu exista nicio explicaţie. Când ceva s-a hotărât de la nivelul partidului, în clipa aceea se făcea linişte. În România era o linişte absolută. Nimeni nu ştia cine conduce Guvernul şi care sunt miniştrii. Am aflat după căderea comunismului că prim-ministru a fost Dăscălescu, dar să vă jur că în zece ani de zile habar nu am avut cine e prim-ministru. Noi aveam atât: un preşedinte care era mai înţelept decât toţi.
Din punctul meu de vedere, eu eram un om condamnat. Pentru mine singura şansă era să cadă comunismul şi să vină o lume mai veselă.
V-aţi gândit într-un regim în care spuneţi că eraţi condamnat să fugiţi?
Nu. Eu am avut prieteni care au fugit din ţară: Matei Vişniec, Dinu Flămând, dar eu mi-am pus întodeauna problema meseriei pe care o am. Eu bine ştiu să fac un singur lucru: să scriu poezii. Ori poezia lucrează cu limba, iar dacă nu ştii limbajul ca pe Tatăl Nostru, nu poţi să scrii poezii. Pentru mine nu era mai important să câştig mai mulţi bani, absolut deloc, nu era important să văd lumea, mie îmi ajungea Bucureştiul. Pentru mine era important să scriu despre ce credeam eu de cuviinţă, să mă întâlnesc cu prietenii, să petrecem. Ziua munceam, seara ne distram, exact ceea ce face orice om normal din lume.
Eu lucram într-o editură ca gestionar pentru că nefiind membru de partid nu am putut niciodată accede la un post dintr-un ziar, o publicaţie, o revistă sau o editură. Dacă nu erai membru de partid, nu ajungeai acolo. Şi atunci m-am mulţumit să fiu gestionar la editura Cartea Românească. Pentru asta trebuia să îmi dau o renunţare la studii. Sentimentul era nu mai eşti un om, ci doar un supravieţuitor care se bate pentru ziua de mâine.
Mai era un alt sentiment al zădărniciei. În România era o mare masă monetară, nestrunită. Toată lumea, dar toată lumea avea bani, dar nu exista marfă. Mi-a explicat un economist mai târziu, la un leu existent pe piaţa românească, era de zece bani marfă. Deci lumea degeaba încerca să cumpere ceva ce nu exista. De aceea apăreau cozile, corupţia, vânzarea la speculă, vânzarea la suprapreţ, schimburile în natură. Ce să faci cu banii? Aveai nevoie de ţigări, cafea, măsline, brânză, carne, caşcaval, tenişi, cartofi, haine, magnetofon, numai astea erau marfa de schimb. Banii nu însemnau absolut nimic. Cam aşa stăteau lucrurile. Lumea nu era plătită pentru ceea ce muncea. Indiferent dacă munceai, nu munceai erai plătit la fel. Se făceau tot felul de anchete pe seama nemuncii. În toate fabricile bucureştene în care se muncea în trei schimburi, noaptea când mergeau în inspecţie îi găseau pe toţi dormind pe dulapuri, pe sub strunguri. Nimeni nu avea nevoie să muncească pentru că dacă ar fi muncit, paguaba ar fi fost mai mare pentru că produceau pe stoc. Dar ei erau plătiţi şi pentru noapte, chiar mai bine şi nu făceau nimic. Ăsta a fost unul dintre motivele pentru care unii oameni regretă că comunismul s-a prăbuşit în România. Să nu munceşti şi să fii mai bine plătit că dormi noaptea în fabrică mi se pare o binecuvântare. Sunt oameni care nu au învăţat nimic niciodată. Au stat acolo pentru că aşa era planul.
