A vorbit cu soţul ei cu doar câteva secunde înainte ca avionul lui să se prăbuşească pe un câmp din Pennysylvania. Era avionul United Airlines, singurul pe care teroriştii nu au reuşit să îl prăbuşească peste o clădire. Cei 40 de oameni de la bord au murit.
Mi-a spus că nu crede că va scăpa cu viaţă din avion
În ziua aceea de 11 septembrie, Lyzbeth Glik Best se pregătea să plece în vizită la părinţii ei. Soţul ei era plecat într-o călătorie de afaceri în California. Şi-a luat copilul de 11 săptămâni şi a plecat la bunici. După ce a alăptat fetiţa, a dat drumul la televizor: „Am văzut cum un avion loveşte World Trade Center. Mai târziu, m-a sunat o prietenă şi m-a întrebat dacă ştiu unde e Jeremy. I-am spus că e în avion„, le-a povestit femeia jurnaliştilor de la publicaţia Time.
„La numai câteva minute, am văzut cum un al doilea avion loveşte World Trade Center. Mi-am dat seama că este un atac terorist. Totuşi, nu eram aşa de îngrijorată. M-am gândit că acele avioane decolaseră de pe JFK. Am terminat de alăptat copilul şi m-am dus în bucătărie să mănânc ceva. Era 9.27-9.28. A sunat telefonul. Părinţii mei erau în sufragerie. Am auzit-o pe mama că spune: „Jeremy, slavă Domnului că eşti tu! Am fost foarte îngrijoraţi„. Am fugit în cameră şi am văzut că mama era foarte palidă. Mi-a dat telefonul. Soţul meu mi-a spus că avionul în care era fusese deturnat.
Când îmi spunea asta, deja vedeam la televizor că reporterii anunţau acelaşi lucru. Eram panicaţi. Am început să ne spunem „Te iubesc”. Nu ştiu dacă se poate să vezi vreodată sufletul cuiva, însă ne-am simţit atât de apropiaţi, încât, doar vorbind unul cu celălalt, ne-am liniştit. M-a întrebat care era situaţia în New York. Soţia unui alt pasager îi spusese ceva despre World Trade Center. M-a întrebat dacă e vorba despre o simplă deturnare. M-am tot gândit dacă să-i povestesc despre ororile pe care le văd la televizor, dacă o să se panicheze. Apoi, mi-am dat seama că are dreptul să ştie. I-am spus că două avioane au intrat în turnurile de la World Trade Center. M-a întrebat dacă cred că şi el tot acolo va merge. I-am spus că nu, că acolo nu mai rămăsese nimic”.
Mi-a spus că nu crede că va scăpa cu viaţă din avion. „Nu fi prostuţ”, i-am zis. „O să trăieşti, fii curajos, gândeşte-te la mine şi la Emmy. O să trecem peste asta”.
Mi-a spus că pasagerii se hotărâseră să-i întârzie cât puteau de mult pe terorişti. Jeremy era campion naţional la judo, ştiam că e pregătit fizic şi mental pentru o confruntare. Totuşi, mi-era teamă de pistoalele teroriştilor.
I-am dat telefonul tatălui meu şi el a stat mult timp cu urechea lipită de receptor. La câteva zile distanţă, mi-a povestit că s-au auzit ţipete şi, apoi, apelul s-a întrerupt.
Următoarele zile mi le amintesc în ceaţă. Îmi amintesc că, mult mai târziu, o prietenă mi-a spus că prima zi este cea mai grea. În următoarele, îmi va fi mai uşor. M-am dus la Skanksville la zece zile de la accident. Ploua şi bătea vântul şi nu i-am simţit prezenţa pe câmp.
Mai ţii periuţa lui de dinţi pe policioara din baie?
În primul an, începi să te gândeşti cum este normal să fie. Am trecut singură prin schimbările fiicei mele: primul ei dinte, prima dată când a mers, prima căzătură. La toate astea, am fost singură. Aveam o familie grozavă şi prieteni care mă sprijineau, dar nu este ca şi cum ai fi cu partenerul tău. Eram foarte, foarte tristă. Am hotărât să ies din starea asta. Am apelat la un consilier şi am alcătuit un grup cu femei care trecuseră prin ce trecusem şi eu. Cred că eram 11. Majoritatea, de 20 şi ceva-30 de ani. Multe, însărcinate sau cu copii mici.
Prietenii mei nu puteau înţelege exact ce simt în legătură cu el şi ce a însemnat pentru mine telefonul lui, în ziua aceea. Femeile astea simţeau ce simţeam şi eu. Treceam toate prin aceleaşi stări. Când a venit vremea să golesc dulapul soţului meu, le-am întrebat: „A mai făcut cineva asta? Mai ţii periuţa lui de dinţi pe policioara din baie?”.
În primul an, n-am vrut nici măcar să spăl paharul din care băuse ultima dată, înainte să plece de acasă. Femeile astea erau garanţia mea că nu-mi pierdeam minţile.
„Un băiat mi-a zis că avionul lui tati a lovit o clădire”
Fiica mea are zece ani acum. În primii ei ani de viaţă, tatăl ei a fost foarte prezent. Îi povesteam întâmplări. Sunt încă foarte apropiată de familia lui. Într-o zi, a venit de la şcoală şi mi-a spus: „Un băiat mi-a zis că avionul lui tati a lovit o clădire”. I-am explicat că nu a fost aşa. Când avea patru ani, am dus-o pe câmpul unde a explodat avionul lui Jeremy.
Scriu un jurnal pentru ea. Când îmi e dor de Jeremy, scriu acolo. Anul acesta, a trecut în clasa a patra şi a avut de făcut la şcoală un proiect- „Eroul meu”. Şi l-a ales pe tatăl ei. A vorbit cu foşti profesori de-ai tatălui său. Şi eu am scris o carte, la trei ani după atentate. I-am citit câteva capitole- am simţit că trebui să îi împărtăşesc anumite lucruri.
Timp de zece ani, a auzit ce frate, soţ, tată bun fusese, ce erou fusese pentru ţara lui. Acum, afla şi despre durerea cu care asociau toţi 11 septembrie. Chiar şi după zece ani, dacă mă uit la ştiri şi văd zborul 93 şi câmpul unde avionul soţului meu a explodat, îmi revin toate acele sentimente. Nu este ceva peste care poţi să treci.
„Eu sunt pacifistă. Nu cred în pedeapsa cu moartea şi nici în războaie. Cred că dreptatea nu se va face în această viaţă. Nu treci vreodată peste această pierdere sau peste durerea asta. El nu se mai întoarce. Acum, atunci sau peste zece ani, tot îmi va fi greu să accept asta„.
În prezent, Lyz s-a recăsătorit, are încă doi copii şi este profesoară, mai notează publicaţia Time.
