În anul 1989, prin vară, Gheorghe Răcaru, ocupa funcţia de director adjunct de zbor în cadrul Tarom, dar era şi unul dintre cei mai buni piloţi pe care compania naţională îi avea la vremea respectivă. Nu de puţine ori, Răcaru era solicitat să zboare cu „mai marii partidului”, miniştri, prim-miniştri – Mănescu, Verdeţ sau Dăscălescu, singura excepţie fiind familia Ceauşescu care călătorea cu escadrila specială.
„Piloţii erau foarte bine plătiţi pe timpul acela, unii dintre noi aveam salarii mai mari decât ale primului-ministru. Puterea de cumpărare era mult mai mare decât cea a piloţilor din alte ţări. Ţin minte că, la lichidare, luam între 12 şi 14 mii de lei, iar o Dacie era 70 de mii” îşi începe Răcaru povestea despre regimul communist şi evenimentele din decembrie ’89.
Cum de bani nu ducea lipsă, fostul pilot îşi cumpărase mai multe maşini pentru a putea călători atât în weekend-urile „cu soţ” , cât şi în cele „fără soţ”.
„Pe timpul acela aveam tot felul de ‘învârteli’ cu miliţienii pentru că mă interesa numere de maşină mai scurte, cu trei cifre, ca să nu am probleme cu amenzi pentru că, de obicei, trei cifre aveau doar firmele străine, agenţiile şi alţi nerezidenţi. Chiar la finele lui ’88 – începutul lui ’89, începuseră să adune numerele astea şi tot primeam hârtii să mă duc la poliţie să mă duc să mi-l schimbe”, rememorează Răcaru. Acestea fiind datele problemei, Răcaru a apelat la „pila” sa din miliţie pe care o mai alimenta din când în când cu o ţigară sau un whisky. „M-am întâlnit cu el, prin vara lui 89, în faţa miliţiei şi mi-a zis ‘stai liniştit, nu răspunde la somaţii pentru că în iarnă se vor schimba multe şi nu vor mai fi probleme’. Tipul era doar un sub-ofiţer, aşa că este clar că în sistem se ştia deja ce va urma”, continuă Răcaru care descrie evenimentele din decembrie drept „o lovitură de stat îmbrăcată în straie de revoluţie”.
Printre gloanţe, prin centrul Capitalei
Fostul pilot al Tarom a auzit prima dată despre evenimentele ce anunţau revoluţia în noaptea de 17 spre 18 decembrie. „Eram la bar , la Internaţional, în Sinaia. A venit cineva la noi şi a zis să nu mai cântăm aşa – fredonam melodia Freedom. Pe 18 am venit în Bucureşti şi am aflat că e scandal la Timişoara”, rememorează Răcaru.
Pe 20 decembrie, când lucrurile au început să fi serioase şi în Bucureşti, Răcaru se întorcea dintr-o cursă, de la Atena iar pe 21 era de serviciu, în Bucureşti. ” Eram al doilea, după directorul de zbor. Am organizat un zbor la Timişoara pentru nişte reprezentanţi a Frontului de Salvare Naţională. De acolo avionul a plecat la Arad, unde echipajul a fost arestat”, afirmă acesta.
Cursa Bucureşti – Timişoara a fost practic primul zbor „liber”, fără securişti la bord. „Înainte, erau doi <<şoimi >> de la servicu anti-tero care mergeau la bord – unul la dus şi altul la întors. În plus, piloţii aveau armă cu ei”, explică Răcaru. Tot în acea zi, toate zborurile au fost suspendate.” Şocul a fost destul de mare şi nu ştiu dacă cineva a realizat atunci care va fi următorul pas. Aveam percepţia că e imposibil să schimbi regimul, era o stare de confuzie. Teoretic, trecusem de parte insurgenţilor prin măsurile pe care le-am luat „.
Pe la 9 seara, după o zi zbuciumată, Răcaru a plecat spre casă, pentru a se întoarce a doua zi de dimineaţă. „Dimineaţă trebuia să mă duc să îl iau pe directorul de zbor pentru că maşina lui rămăsese blocată. La 7 am fost la el, undeva pe Dumbrava Roşie. La ieşirea din casă, s-a tras în noi. Am intrat înapoi în casă de unde am stat vreo 4 ore pentru că se trăgea ori de câte ori încercam să ieşim. Ulterior am aflat că pe străduţele respective era o reprezentanţă a Republicii Democrate Germane şi se pare că de acolo se trăgea”.
Gloanţe şi pe aeroport
Răcaru şi-a petrecut noaptea de 22 spre 23 pe aeroport, unde s-a tras încontinu. „Se trăgea de parcă erau nebuni. Când am ajuns la aeroport am văzut şi masacrul cu soldaţii aceia care veniseră de la Câmpina”.
După trei zile, 21, 22 şi 23 de suspendare a zborurilor, în 24, după ce s-a anunţat prinderea lui Ceauşescu, s-a decis reluarea curselor. „Am dat drumul la curse, vreo 6-7 destinaţii. Pentru a da un exemplu, chiar eu am pilotat un zbor către Larnaca, pe 24. Ţin minte că în Larnaca era echipa Dinamo în cantonament, cu care m-am întors a doua zi acasă. Practic toate zborurile au rămas peste noapte în aeroporturile în care aterizaseră, pentru că pe Otopeni peste noapte era restricţie”, mai povesteşte fostul pilot.
Problema cea mai mare nu era însă cea a piloţilor care se aflau în România, ci a celor care lucrau sub contract în Irlanda, la Ryanair, în Londra, în Nigeria sau în Pakistan. „Ne sunau pentru a cere detalii despre familiile lor, pentru că nu aveau informaţii complete pentru că pe vremea aceea comunicaţiile erau destul de rudimentare”.
Din cauza diversiunilor teroriste, pe 25 s-a oprit din nou zborul, pentru ca pe 28 să înceapă să se reia încet-încet.
Viaţa de pilot înainte de 89: Nu trebuia să te cerţi cu nevasta
Deşi piloţii reprezentau o categorie „favorizată” în perioada comunismului, erau şi multe restricţii. Tot timpul erau sub presiune din cauza constrângerilor vis-à-vis de viză care se dădea anual. Trebuia să fii „calificabil”: să nu ai rude în străinătate, să nu te cerţi cu nevasta şi să ai relaţii bune cu vecinii. La fiecare perioadă de prelungire a vizei, se cereau rapoarte de la partea politică, de la conducătorul direct de la locul de muncă, plus informaţii de pe „celelalte canale”.
„Prin ’78 am avut probleme din cauza unui cumnat, fratele fostei soţii care a rămas pe undeva pe afară în ’74. Doi ani m-au oprit de la zbor şi am fost mutat în zona de pregătire a echipajelor. După doi ani mi-a dat drumul la zbor, doar pe intern . Am stat câteva luni pe interne, apoi pe interne şi socialiste, şi apoi am primit viza pentru toate”, mai spune Răcaru.
Cu toate aceste, pilotul Tarom nu a fost niciodată tentat să rămînă peste hotare. „Am avut câţiva colegi care au ales asta, dar toţi pentru că aveau probleme aici. Am rămas aici pentru că aveam un statut aparte. Îmi aduc aminte că aveam video cu mult înainte de Revoluţie”.
Doar cei care nu se adaptează regretă comunismul
În ciuda faptului că a avut un statut social bun înainte de ’89, Răcaru nu regretă perioada comunistă. „O regretă cei care nu reuşesc să se adapteze sau cei care nu au fost aşa supuşi unor constrângeri. Acum, într-adevăr, stresul e mai mare, în primul rând din cauza mentalităţii de a aştepta să ţi se spună ce să faci.”, explică Răcaru.
Potrivit acestuia, pe timpul acestuia, în agricultură era un sistem bun. „Era centralizat şi se exploata mai bine pământul. Încă din 1800-1900 eram ţara cu cea mai mare suprafaţa agricolă din Europa, după Franţa”.
Gheorghe Răcaru, care a condus Blue Air de la înfiinţare, în 2004, a fost desemnat omul de afaceri Nelu Iordache ca, de la 1 iunie 2009, să preia conducerea grupului de firme pe care le deţine. Acesta a mai ocupat de două ori funcţia de director al transportatorului naţional TAROM , în 1991-1993 şi 1997-2000.
Citeste aici si restul de interviuri din proiectul „2112 – povesti despre Revolutie”
