Despre această prezenţă a prestigioasei trupe bucureştene la Festivalul Uniunii Teatrelor Europene şi despre cum a fost ea receptată în capitala Rusiei am vorbit şi noi cu directorul Teatrului Bulandra, regizorul Alexandru Darie.
R.L.: Ducu, îţi trebuie ceva curaj ca să vii la Moscova cu piese pe texte de Cehov şi Dostoiveski.
A.D.: Fără ca noi să ne programăm acest lucru, s-a întâmplat ca anul trecut să montăm trei piese ruseşti pe care apoi le-am şi adunat sub titulatura de „Trilogia rusă”. Este vorba de cele două spectacole cu care am venit la Moscova, „Însemnările unui necunoscut” şi „Ivanov” şi despre „Îngropaţi-mă pe după plintă”, în regia lui Yura Kordonsky. Cum spuneam, nu a fost nimic planificat. Eu am vrut cu orice chip să duc la capăt proiectul început de regretatul Iani Cojar, care nu a mai apucat să termine „Însemnările…”,Yura pe care îl aşteptam să revină la Bulandra m-a anunţat că face o dramatizare după romanul lui Pavel Sanaev, iar Andrei a ales Cehov. Aşa că, din voia Domnului, „s Bojie pomosciu”, cum zic ruşii, toţi am început să lucrăm pe un text rusesc. Am interpretat acest lucru ca pe un semn. A fost un moment unic în teatru când noi, cei trei regizori, am lucrat în paralel, „ocupând” scenele cu „ruşi”. Şi când am fost invitaţi la Moscova mi s-a părut firesc să venim cu două dintre aceste montări. Lucru care e într-adevăr o probă de curaj pentru că am venit, nu-i aşa, să vindem castraveţi la grădinar.
R.L:Şi ajungând „la Moscova, la Moscova”, cum ziceau cele „trei surori”, personajele lui Cehov, aţi poposit la unul dintre cele mai cunoscute teatre, la Malîi.
A.D:Teatrul Malîi a intrat anul trecut în Uniunea Teatrelor Europene. Eu, care eram presedintele UTE atunci, i-am susţinut în sensul ăsta. Şi iată-i acum gazdele festivalului anual al Uniunii. Eu le propusesem să venim cu întreaga Trilogie rusă. Dar ei au avut o problemă cu textul spectacolului lui Yura. Sanaev este un autor contemporan respectat, după romanul său s-a făcut şi un film, dar celor de la Teatrul Malîi nu li s-a părut că este de nivelul lui Cehov şi Dostoievski. Ei preferă autorii clasici, mai vandabili. Eu mai cred că ei de fapt nu aveau nici atâţia bani cât să aducă trei spectacole din România. Noi am fost oricum singurul teatru din festival care a adus două montări. Este păcat pentru că „Îngropaţi-mă pe după plintă” este un spectacol minunat. Dar nu am stat cu mâinile în sân şi am aranjat să facem un schimb de spectacole, ei să vină la Bucureşti cu unul la alegerea lor, iar noi să venim la Moscova cu „Plinta”. Aşa că vom aduce şi spectacolul lui Kordonsky.
R.L: Nu te-ai temut că nu vor recepta bine spectacolele? La urma urmelor, ei ştiu Cehov şi Dostoiesvki ca pe Biblie.
A.D.:Sigur că m-am temut. Dar am avut şi certitudinea că aceste spectacole sunt cu adevărat valoroase. Le-am dat şi spectatorilor ceva de „ronţăit”, în „Însemnări” noi având pe scenă un cor de „călugări” ce interpretează cântece ruseşti şi chiar replici întregi în ruseşte. Astea nu le-am inventat pentru turneu, ca să flatăm publicul moscovit, ci chiar aşa se joacă spectacolul şi la sediu.
R.L.: Chiar dacă este „Teatrul Mic” este una dintre cele mai importante scene ale Moscovei, nu?
A.D.: Da. Citeam pe un afiş că aceasta este stagiunea cu numărul 256. Îţi dai seama deci că acest teatru, chiar dacă nu s-a numit de la început aşa, are o istorie de peste două secole. Este întemeiat în 1756. Unde eram noi atunci? Bulandra a fost creat în 1947, ca să facem o comparaţie. Aşa că hai să fim serioşi. Malîi Teatr este de talia Comediei Franceze.
R.L.: Primul spectacol în limba română a avut loc la Iaşi în 1816, iar la Bucureşti în 1819, când Iancu Văcărescu a spus celebrele versuri: „V-am dat teatrul, vi-l păziţi ca pe un lăcaş de muze”… Mişcarea teatrală românească s-a născut deci cu 60 de ani în urma Teatrului Malîi.
A.D.: Da. Gândeşte-te că Malîi Teatr exista deci de mai bine de 100 de ani când la Bucureşti a venit viitorul Rege Carol I, care întreba unde e Palatul Regal şi în tot târgul Bucureştilor nu exista decât o singură casă cu un etaj şi singurul pod peste Dâmboviţa se numea, sugestiv, Podul calicilor. În timpul ăsta Rusia avea ţari care, deşi duceau o politică destul de perfidă cu Occidentul, împrumutau bine merci cultura Europei. Petru cel Mare a vrut să facă neapărat o Veneţie n Rusia şi a construit într-o mlaştină un oraş, nepăsându-i că asta a condus la moartea a câtorva milioane de mujici. Aşa s-a născut un oraş bogat şi strălucitor care a purtat numele de Sankt Petersburg. A adus cei mai mari arhitecţi francezi. Ăia ştiau să facă clădiri, dar nu cum să le ridice pe o mlaştină. Aşa că mai întâi mujicii ruşi au desecat mlaştina. Şi au murit milioane.
R.L.: Un fel de Gulag avant la lettre.
A.D.: Cred că a fost chiar un model pentru Gulag. Dar ceea ce mi se pare mie acum extraordinar la Moscova este că la fiecare pas, spre deosebire de Bucureşti, vezi câte o plăcuţă comemorativă: „Aici a trăit Stanislavski”, „aici a fost casa lui Cehov” şi tot aşa. Au un respect deosebit pentru cultura lor. Noi habar nu avem în Bucureşti unde au trăit marii noştri clasici. Plus că ruşii au transformat acele case în muzee. La noi e mare lucru dacă vezi o plăcuţă care să menţioneze că acolo a locuit Caragiale între anii cutare şi cutare, dar nu ne-am învrednicit să le amenajăm ca muzee.
R.L.: Cum ţi s-a părut publicul moscovit?
A.D: Foarte cald şi prietenos. Au aplaudat în delir, în frunte cu actorii de la Malîi. Ca şi cronicarii, de altfel. Yuri Solomin, directorul teatrului, mi-a spus că a citit într-un ziar că unul dintre cei mai mari cronicari ai lor a scris, după ce-a văzut spectacolele noastre, că singurii care pot juca bine pe texte ruseşti sunt ruşii, românii şi polonezii. Că este vorba de „serţe”, de inimă, să poţi pătrunde adâncimile sufletului slav. Or, noi, trăind atâtea secole în vecinătatea lor, cred că reuşim să-i înţelegem mai bine decât americanii, de pildă. Bine, nu cred că puteam generaliza în sensul în care nu poţi trage concluzii în privinţa unui public în condiţii de festival. Şi la noi în festivaluri vine un alt fel de public decât cel obişnuit. Dar spectatorii ruşi şi-au păstrat cumva „rasa”. Doamnele vin la teatru îmbrăcate elegant, dotate cu binocluri, cum la noi nu mai vezi decât la Operă, cel mult. În pauză poţi bea un pahar de şampanie… La noi sentimentul ăsta sărbătoresc s-a pierdut. Ca să nu mai vorbim de faptul că au câte trei-patru teatre, 2-3 sălo de concerte „i cam câte două muzee pe kilometru. Sunt cam 200 de teatre în Moscova, iar la Budapesta 100. În Bucureşti sunt mai puţin de zece. Şi singura sală de concerte bune a rămas tot Atheneul, care are doar 800 de locuri. Sigur că la vremea construirii lui era o sală mare, dar acum e absolut insuficient.
R.L: Bulandra, din fericire, are două săli destul de mari. Vă mai extindeţi?
A.D: Da. Vom mai deschide în curând încă două săli, iar visul meu secret este să construiesc un teatru de la iarbă verde. Un teatru complet nou. L-am vrut în Parcul Izvor, dar nu am reuşit să primesc terenul necesar. Din păcate, am fost 8 ani directorul Uniunii Teatrelor Europene şi aş fi putut ajuta teatrul românesc, dar nimeni nu a vrut să „profite” de mine. Printre altele, dacă ţineţi minte, am făcut acum câţiva ani Festivalul Uniunii Teatrelor Europene la Bucureşti în care am adus 54 de spectacole, timp de trei luni. Festivalul acela a costat 1 milion două sute de euro. Pentru că fiind vorba despre montări ale teatrelor din Uniune, au venit la Bucureşti cu nişte costuri minime. În acelaşi an, timp de o săptămână s-a desfăşurat Festivalul Naţional de Teatru care a avut un buget de 700.000 de euro pentru o mână de spectacole. Iar un festival de talia lui Enescu a avut 6 milioane de euro buget.
R.L.: Ce este de fapt Uniunea Teatrelor Europene?
A.D: Un club al teatrelor de elită din Europa, care derulează o serie de proiecte împreună.
R.L.: Care sunt criteriile pe baza cărora un teatru poate intra în acest club select?
A.D.: Unu: să fie un teatru finanţat de stat. Doi: să fie un teatru de artă. Să nu pună şuşe sau montări comerciale, ci să fie, cum zice Lev Dodin al cărui teatru este şi el în UTE, „serios”. Trei: între aceste instituţii să se creeze o punte. Giorgio Strehler exact cu acest scop a întemeiat acest club: ca artiştii să se cunoască şi să lucreze împreună. Şi în privinţa asta avem un proiect cu Teatrul Malîi pentru care eu l-am propus ca regizor pe Yura Kordonsky. Ideea ar fi să avem acelaşi autor montat şi la Moscova şi la Bucureşti, în aproximativ acelaşi decor, şi să jucăm o vreme acel spectacol împreună: actul întâi în ruseşte, actul doi în româneşte.
R.L.: Ştiu că ai fost foarte apropiat de Giorgio Strehler. Cum l-ai cunoscut?
A.D.: Am fost ca un frate mai mic sau ca un copil al lui. El a şi spus că mă consideră continuatorul lui. E cel mai frumos lucru ce mi s-a spus vreodată. Am fost în turneu cu „Poveste de iarnă” la Piccolo teatro, pe Via Rovello şi la o reprezentaţi a apărut Strehler. Îmi amintesc şi acum. Avea un pulovăr negru care contrasta cu părul lui bogat, alb. Când l-am văzut, să fac pe mine de emoţie. Nu m-am mai uitat la spectacol, ci doar la el. Strehler venise înconjurat de vreo 25 de asistenţi. Ştiam că mai mult de 2-3 minute el nu stă la nici un spectacol. Aşa că am rămas uimit că nu a plecat. Ba, mai mult, în altă seară, a venit să vadă din nou ultima parte. La final, actorii m-au urcat pe scenă şi, pentru că fusese un mare succes, au început să mă bată cu „zăpadă”. Căci în „Poveste de iarnă” foloseam zăpadă falsă. Când am ieşit, în foaier, vine la mine Giorgio Strehler şi-mi strigă: „Tîmpitule, idiotule, eşti singurul regizor de pe lume care-şi regizează aplauzele.” Eu m-am speriat, dar el a izbucnit după aia în râs şi m-a luat în braţe, m-a luat pe sus de-acolo, m-a dus la masă. Pe drumul spre ieşire am trecut printr-o expoziţie a unui scenograf neamţ. Strehler m-a întrebat: „Îţi place?” Eu m-am uitat şi am răspuns: „Nu.” „Nici mie”, a zis el izbuncând în hohote de râs. Şi de atunci am devenit foarte buni prieteni. Sunt un mare norocos în privinţa asta. I-am cunoscut şi pe Peter Brook şi pe Ingmar Bergman. Mă consider un om binecuvântat de Dumnezeu.
R.L.: Şi pe Brook cum l-ai întâlnit?
A.D.: El a venit la un moment dat la Bucureşti şi, cum citise în „The Guardian” o cronică a lui Michael Billington care scrisese că cea mai bună montare cu „Visul unei nopţi de vară”, după a lui, era a mea de la Comedie, a venit chitit să mă cunoască. A întrebat pe unul şi pe altul şi i s-a spus că probabil e vorba de Ciulei, căci Liviu Ciulei montase „Visul…”la Bulandra. „Nu, nu e Ciulei”, a zis el şi a scos un bileţel din buzunar pe care scria numele meu. Am primit atunci un telefon de la UNITER: „Ducule, vezi că vrea să te cunoască Peter Brook.” „Băi, sunteţi nebuni? Faceţi mişto de mine?” Dar era pe bune. M-am dus la sediul UNITER. M-au aşezat ca pe o plăcintă în faţa lui, el mi-a strâns mâna, a zis „hello” şi mi-a întors spatele. Eu m-am înfuriat atât de tare, încât m-am dus după el şi i-am pus o singură întrebare, care pe el l-a şocat, dar pe care mie Dumnezeu mi-a şters-o instantaneu din minte. El a s-a scuturat brusc, m-a luat de mână, m-a băgat după o draperie şi am stat de vorbă, ca la spovedanie, frunte-n frunte, doar eu cu el, vreo 20 de minute. N-am să uit întâlnirea asta de după draperie câte zile oi avea.
R.L.: La Moscova ai avut vreo întâlnire importantă?
A.D.: Sigur. Chiar cu directorul de la Malîi Teatr, Yuri Solomin, care mi-a povestit o zi întreagă, în biroul lui elegant în care încă mai tronează jilţul lui Ostrovksi, servindu-mă cu ceai şi coniac, cum a filmat el cu Akira Kurosawa zece luni în Siberia la filmul „Dersu Uzala”, el jucând unul dintre rolurile principale. Şi când pelicula a fost nominalizată la Oscarul pentru cel mai bun film străin, autorităţile sovietice nu l-au lăsat şi pe el să se ducă. Şi a rămas la Moscova plângându-şi în pumni de ciudă că nu a ajuns şi el pe covorul roşu. Şi unde mai pui că filmul a şi luat Oscarul. Şi acum suferă bietul om că a lipsit de la ceremonie, deşi au trecut mai bine de 30 de ani de atunci.
