Într-un experiment literar chiar fără precedent, patru oameni de litere au reuşit, cu susţinerea editurii Art, să umple două săli de cursuri ale Universităţii Bucureşti cu 53 de scriitori mai mult sau mai puţin cunoscuţi, care au compus împreună, în 5 ore şi 35 de minute, cel mai rapid roman din lume: „Moş Crăciun & Co.”
Povestea a început – pentru mine – cu un telefon primit de la criticul literar Marius Chivu, care m-a întrebat dacă aş vrea să particip la o nebunie: să scriu într-o sâmbătă dimineaţă, alături de alţi scriitori, un roman care să intre în Cartea Recordurilor. „Bineînţeles”, am răspuns; nu mi se mai oferise niciodată şansa să stabilesc un record, şi sunt destul de sigur că de unul singur nu aş fi în stare nici să scriu cel mai rapid roman, nici să tricotez cel mai lung fular, nici să trec un ocean cu bicicleta.
Câteva zile mai târziu, „grupa Marius Chivu” (participanţii la eveniment au fost distribuiţi în patru echipe, celelalte fiind coordonate de Florin Iaru, Gabriel H. Decuble şi Răzvan Ţupa) se întrunea într-o cafenea din Bucureşti: 12-13 oameni, dintre care nu îl cunoşteam personal decât pe Luca Dinulescu, care mi-e şi prieten, şi vecin de palier. Pe scurt, ni s-a explicat despre ce este vorba: să scriem împreună un roman în doar câteva ore. Fiecare dintre noi avea să primească un capitol, pe care să-l dezvolte aşa cum crede el sau ea de cuviinţă, ţinând cont de câţiva parametri: fişele personajelor, timpul acţiunii şi continuitatea acesteia. Altfel zis, fiecare urma să preia un personaj într-un anumit moment al romanului şi să-l ducă, pe cât se poate viu şi nevătămat, până la momentul următor. Exista un desfăşurător, însă nu era din cale-afară de amplu, şi oricum nu aveam să-l vedem decât sâmbătă. Riscant, probabil, dar şi tentant. Toată lumea a zis „da”.Ba chiar cu bucurie, din câte mi‑am putut da seama.
Nimeni nu-i perfect, mai ales softurile
Trei zile mai târziu (mai precis, sâmbăta trecută), la ora 9 dimineaţa, 53 de scriitori, unii mai vioi, alţii mai adormiţi, se adunaseră într-o sală de cursuri a Facultăţii de Matematică. Presă, ăgrafi, cafele, oameni de litere de toate felurile, de la Ioan Groşan la Silviu Gherman, de la Iulian Tănase la Cecilia Ştefănescu. După conferinţa de presă în care au fost explicate din nou regulile, ne-am împărţit în două săli pline doldora de computere. Până să primim scenele care ne fuseseră repartizate, am schimbat păreri, am râs, am fumat (pe culoar, în dreptul veceurilor) şi ne-am împrietenit unii cu alţii pe Facebook. Cu o întârziere nu din cale afară de deranjantă, am primit în cele din urmă mailurile cu linkul de acces către softul american special în care urma să scriem, l-am accesat, ne-am dumirit ce şi cum, cu ajutorul coordonatorilor, şi ne-am pus pe scris. N-am ajuns însă prea departe; oricât de special ar fi fost softul american în care urma să scriem cu toţii simultan, nu era suficient de special pentru a suporta 53 de scriitori români dezlănţuiţi. Drept care s-a blocat. Unii mai norocoşi au reuşit să-şi salveze textul şi să-l pună într-un document Word. Alţii nu.
După un moment de panică (se mai poate omologa recordul dacă nu scriem în softul special? Da! Are toată lumea Word? Da! Mai e cafea? Da!), lucrurile au revenit la normal (nu însă şi softul american, cu care nu ne-am mai întâlnit niciodată), şi o linişte punctată de bătăi furioase şi grăbite pe tastaturi s-a aşternut în încăpere. 5 ore şi 35 de minute mai târziu, ultimul dintre noi avea să-şi trimită documentul coordonatorilor. La 9 ore, 5 minute şi 8 secunde de la începutul evenimentului, romanul avea să iasă din tipar. De alaltăieri se găseşte în librării.
Asta-i literatură?
Drept să spun, n-am apucat încă să citesc „Moş Crăciun & Co.”, deci nu pot spune dacă este o carte bună sau proastă. Părerile pe care le-am citit până acum despre ea pe internet (venind din partea altor oameni care n-au citit-o) sunt destul de împărţite: unii zic că va fi bună (argumentând, greşit, cu faptul că a fost scrisă de români), alţii zic că va fi proastă (argumentând, la fel de greşit, cu faptul că 53 de oameni nu pot scrie împreună o carte bună). Bănuiesc că nici unii, nici alţii nu au dreptate; primii, pentru că nu tot ce iese din pană românească merită neapărat citit, iar ceilalţi pentru că literatura poate fi şi altceva decât produsul unui singur creier care îşi pune pe hârtie ofurile, dramele şi tragediile într-o mansardă friguroasă, la lumina slabă a unei lumânări.
Dar nu scrie nicăieri că literatura nu poate fi la fel de bine joacă, experiment sau chiar şi distracţie. Probabil că o mare parte dintre noi, ăştia 53, ne-am simţit bine scriind contra cronometrului în sălile Universităţii. E posibil să fi creat în acelaşi timp şi nişte literatură ok. Sau senzaţională. Sau foarte proastă. Habar n-am. Dar sunt destul de curios.
