Sabina Fati, singură pe drumul mătăsii

de Gabriela Lupu , 07 octombrie 2015 - stire actualizata la ora 20:34, 07 octombrie 2015
Sabina Fati, singură pe drumul mătăsii

Joi, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, la ora 19.00,   are loc lansarea cărţii “Singură pe Drumul Mătăsii. 80 de zile, 15.000 km, 2.500 de ani de istorie“ scrisă de jurnalista Sabina Fati.

La eveniment, alături de autoare, vor vorbi criticul literar Tania Radu, Alina Inayeh, director Black Sea Trust for Regional Cooperation, Cristian Leonte, jurnalist şi realizator TV, şi Lidia Bodea, director general Editura Humanitas.

„Mi-am început călătoria în aprilie 2014, pornind din China spre vest, pe drumurile pe care altădată mergeau caravanele încărcate cu mătăsuri şi bijuterii, mărfuri de lux care urmau să ajungă la Marea Mediterană sau la Pontul Euxin, iar de acolo mai departe, către centrul lumii occidentale, spre Roma“, așa își începe Sabina Fati fascinantele povești de călătorie.

„Am mers pe jos, cu trenul, cu autobuzul, dar mai ales cu maşini de ocazie, negociind la nesfârşit cu şoferii, care nu de puţine ori încercau să mă păcălească. Harta drumului meu traversează vestul Chinei, deşerturile Gobi, Taklamakan şi Karakum, munţii Tian-Şan şi Pamir, Asia Centrală (Kîrgîzstanul, Kazahstanul, Tadjikistanul, Turkmenistanul), Iranul, Azerbaidjanul, Georgia şi Turcia, până la Marea Neagră, în România.

Am vrut să văd cum pot fi parcurse Drumurile Mătăsii, ce fel de obstacole sunt pe acest traseu, cât de complicate sunt graniţele, cât de prietenoase sunt birocraţiile ţărilor aflate de-a lungul celei mai vechi şi mai lungi artere comerciale din lume, dacă oamenii care trăiesc aici au rămas la fel de deschişi faţă de străini ca înaintaşii lor şi dacă această cale ar putea fi redeschisă după ce a fost abandonată acum cinci sute de ani, odată cu inaugurarea rutelor maritime, mai ieftine, mai rapide şi ceva mai sigure.

Traversarea vestului Chinei, Asiei Centrale, Iranului, Caucazului şi Turciei, până pe coasta vestică a Mării Negre, la începutul secolului XXI, când marile puteri îşi trasează, fiecare, propriul Drum al Mătăsii, a fost o încercare de testare a realităţii. Piedicile geografice, care le-au pus atâtea probleme negustorilor şi călătorilor de altădată, îşi păstrează şi astăzi întâietatea, dar dincolo de aceste piedici dai peste o lume diferită: state puternice, care vor să-ţi controleze fiecare mişcare, unde în fiecare oraş trebuie să te înregistrezi la poliţie, regiuni întregi în care nu există mijloace de transport în comun între oraşe şi în care frontierele sunt greu de trecut.“

Femeia blondă și calabalâcul ei

„Pentru o femeie singură călătoria e mai interesantă şi pe alocuri mai dificilă, oricât de bine ar fi fost organizată. În localităţile mai mici din China, în satele şi oraşele din apropierea frontierelor prin care am trecut, oamenii se strângeau adesea să se uite la mine, uneori făceau un cerc în jurul meu, unii veneau să mă atingă, să vadă dacă sunt adevărată, mulţi voiau să facem poze împreună. Eram o apariţie exotică chiar şi atunci când nu aveam tot calabalâcul cu mine, semn că nu erau obişnuiţi cu străinii şi că, poate, unii dintre ei nu mai văzuseră până atunci o femeie albă şi blondă.

Poate stârneam curiozitatea şi din cauză că arătam ciudat cu un rucsac mare în spate şi unul mic în faţă. Am cărat cu mine sac de dormit, saltea, hanorac impermeabil, un fleece gros şi pufos, schimburi, hărţi, o pungă cu medicamente pentru «urgenţe» minore, flacoane pentru purificarea apei, câteva cutiuţe cu creme, computerul, tableta, două telefoane, aparatul de fotografiat, acte, şerveţele, eşarfă, un bidon de apă de un litru, o pungă cu migdale şi alte seminţe, una cu stafide, pe care le completam mereu pentru a vedea care sunt cele mai bune, dar şi pentru că, vegetariană fiind, mi-era mai greu să găsesc mâncare consistentă.

Negustorii din Turcia cred că stafidele şi curmalele iraniene sunt cele mai bune, după cum mi-a spus Kadîr, fiul unui exportator de fructe uscate din Izmir, pe care l-am întâlnit în capitala Turkmenistanului. Migdalele cele mai gustoase le-am cumpărat din Kashgar, în vestul Chinei, iar cele mai aromate afine uscate le-am găsit la Oş, în sudul Kîrgîzstanului. La Samarkand şi la Buhara, toate seminţele, nucile şi fructele uscate sunt transformate în dulciuri sofisticate, prea scumpe şi cu prea mult zahăr, dar tentante pentru mine, care am ratat nenumăratele feluri de mâncare cu carne. Încă de acum mai bine de o mie de ani au devenit faimoase deserturile de aici, având la bază migdale, zahăr, ulei de susan, lapte, sirop, apă de trandafiri şi scorţişoară. Trestia de zahăr se cultiva în Khuzestanul iranian din perioada sassanidă (sau a imperiului neopersan, 224–651 d.Hr.), iar produsul finit ajungea în toată Asia Centrală şi în Orientul Mijlociu, depăşind limitele imperiilor persane.

Arta de a trăi bine s-a dezvoltat în perioada sassanidă, în care perşii s-au extins cel mai mult, stăpânind teritoriul actual al Turciei, întreg Caucazul, Asia Centrală, Orientul Mijlociu şi Pakistanul. Istoricul arab Al-Masudi (896–956 d.Hr.) menţionează în scrierile lui o carte persană în care un rege sassanid îl întreabă pe fiul său, în timp ce-i examinează cunoştinţele: «Care sunt bucatele cele mai alese, păsările cele mai frumoase, cărnurile cele mai gustoase, peltelele cele mai răcoritoare, fierturile cele mai bune, fructele cele mai parfumate, cântecele cele mai plăcute, cele şapte ierburi pentru supe, florile cele mai înmiresmate, femeile cele mai fermecătoare şi bidiviii cei mai iuţi?».

Rafinamentul marilor oraşe persane va fi însă mereu în opoziţie cu simplitatea nomazilor Asiei Centrale. Tamīm ibn Bah. r, unul dintre primii călători arabi în stepele uigure, descrie în 821 d.Hr. sistemul de irigaţii folosit de aceste triburi turcice pentru creşterea grânelor şi legumelor, în urma unui edict al clericilor maniheişti (din 763 d.Hr.) prin care populaţia era obligată să devină vegetariană, să renunţe la carne şi să mănânce în special ceapă şi «alte vegetale puternice». În jurul capitalei uigure, Karabalgasun, aflată pe teritoriul mongol de astăzi, au fost găsite pietre de moară şi cantităţi importante de mei, dar uigurii au rămas nomazi şi carnivori, iar principala lor ocupaţie a fost pentru multe sute de ani creşterea vitelor.“

Kumis-ul, panaceul Asiei Centrale

„Marco Polo, care între 1271 şi 1295 călătoreşte şi locuieşte pe Drumul Mătăsii, povesteşte că nomazii se hrăneau cu lapte şi vânat: «mănâncă şi marmote, care, pe timpul verii, în câmpiile acelea, sunt din belşug la tot pasul. Mănâncă şi carne de cal ori de câine, îndeobşte orice fel de carne, beau chiar lapte de iapă». Aproape la fel se hrănesc şi acum kîrgîzii şi tadjicii seminomazi. Spre sfârşitul lui mai, când zăpada nu s-a topit încă pe coastele munţilor, îi vezi instalându-se cu iurtele şi animalele lor mai sus de 3.000 de metri, unde aerul e tare şi cerul foarte aproape, trăind aceeaşi viaţă ca strămoşii lor, fără curent electric şi lipsindu-se de toate facilităţile confortului secolului XXI, pe care fie nu şi le permit, fie le abandonează pe timpul verii. Seara, stau în iurtă în jurul micii sobe de tablă alimentate cu bălegar şi praf de cărbune şi beau kumis, o băutură obţinută din lapte de iapă fermentat, despre care Marco Polo credea că e vin alb. L-am gustat în Karakul, un sat din Pamir situat la peste 4.000 de metri altitudine, unde casele sunt mai mereu învăluite într-un nor de praf. Gazda mea, un bărbat mic de înălţime şi uscăţiv, cu ochi de viezure, mi-a turnat cu un polonic din lemn în bolul de ceai şi m-a privit curios în timp ce sorbeam băutura albicioasă, gândindu-se, poate, că aruncă orzul pe gâşte, că nu pot preţui la adevărata ei valoare licoarea care te binedispune, te ajută să dormi mai bine, te încălzeşte când ţi-e frig, te face bine când eşti răcit, îţi ia durerea de burtă ca prin minune: un panaceu al Asiei Centrale.

Kumis-ul dulceag, acidulat, tare mi-a încălzit brusc stomacul, apoi s-a răspândit în tot corpul meu îngheţat de vântul aspru de-afară. Locuitorii munţilor beau kumis-ul ca pe vin, deşi e ceva mai tare: pe unii îi îmbată, pe alţii îi relaxează sau chiar îi vindecă. De fapt, după cum s-a lăudat Nurlan, gazda mea, care mi-a dat să gust, băutura are proprietăţi antibacteriene şi este folosită şi ca medicament pentru copiii anemici.“

Istoria Drumului Mătăsii

„Zhang Qian, primul trimis oficial chinez în teritoriul nomad (în 136 î.Hr.), a cunoscut probabil această licoare, mai ales în perioada pe care a petrecut-o în captivitate la tribul mongol Xiongnu, care trăia la nord de ţara sa. Zhang Qian este şi primul călător despre care ştim că a parcurs o parte a Drumului Mătăsii plecând din Chang’an, capitala antică a Chinei (Xi’an-ul de astăzi), traversând nordul deşertului Gobi spre Kashgar până în Valea Ferganei şi vechiul Samarkand, întorcându-se apoi prin Pamir şi pe calea sudică a mătăsii.

Misiunea lui era să ajungă în regatul din vest (Yuezhi), aflat pe teritoriul de azi al Regiunii Autonome Uigure (China), pentru a negocia o alianţă împotriva mongolilor din nord. Această sarcină a fost întârziată de cei zece ani de prizonierat, în care diplomatul s-a căsătorit, a avut copii şi s-a împrietenit cu inamicul, păstrându-şi însă eticheta de trimis special al împăratului chinez. A reuşit în cele din urmă să fugă spre Valea Ferganei până în Bactria (ţinut al vechii civilizaţii persane, care se întinde din nordul Afganistanului de astăzi până în Uzbekistan, între munţii Hindukuş şi Amu-Daria, cel mai mare râu al Asiei Centrale, cunoscut de vechii greci şi de romani sub numele de Oxus). Cu două sute de ani mai devreme, locul fusese colonizat de grecii care participaseră la expediţiile lui Alexandru Macedon.

Când Zhang Qian a ajuns în zona uigură, mongolii tocmai transformaseră craniul liderului local în pocal de vin, iar urmaşul lui nu mai voia să audă de nici o alianţă militară cu Imperiul Galben, de dincolo de munţii Tian-Şan. La întoarcere, diplomatul chinez a fost capturat pentru a doua oară de mongoli, reuşind să scape din nou şi să se întoarcă la Chang’an după treisprezece ani de periplu prin Asia Centrală.  În raportul său către împăratul chinez, document care nu s-a păstrat, dar care a fost preluat în istoriile ulterioare, Zhang Qian a descris cu lux de amănunte viaţa, organizarea politică şi militară a mongolilor, căile de acces prin munţi şi deşert, strategiile lor de apărare, dar şi-a exprimat şi mirarea că în Bactria se vindeau haine făcute în sud-vestul Chinei şi produse din sticlă aduse probabil din vestul mai îndepărtat, poate chiar din regiunea mediteraneeană. Drumul lui Zhang Qian a fost denumit mai târziu de geograful german Ferdinand von Richthofen (1833–1905) Drumul Mătăsii (Seidenstraße) sau mai corect Drumurile Mătăsii (Seidenstraßen), fiindcă e vorba de mai multe rute care pleacă din China sau India spre Europa. Cu toate că dezvoltarea acestor căi comerciale a înflorit după expediţia lui Zhang (138–126 î.Hr.), mătasea chinezească ajunsese deja în Asia Centrală cu o mie de ani înaintea lui. În secolul I î.Hr., acest material putea fi găsit la Roma, dar preţul era atât de mare, din pricina drumului lung şi a rarităţii, încât aristocraţii abia dacă-şi permiteau să-şi împodobească mantiile cu bucăţi mici, un fel de broşe foarte preţioase.

Începând cu secolul al II-lea î.Hr. şi până în secolul al X-lea d.Hr., Drumul Mătăsii a fost dominat de negustorii din Sogdiana, zona care includea regiunile Samarkand şi Buhara din Uzbekistanul de astăzi şi bucăţi din Valea Ferganei, aflate acum sub jurisdicţia Tadjikistanului şi Kîrgîzstanului.

Parte a Imperiului Persan, de la Cirus cel Mare până la Darius III, Sogdiana a căzut apoi în mâinile lui Alexandru cel Mare, care a unit-o cu Bactria, după ce a distrus «Frumoasa Buhara» şi Marakanda, anticul oraş Samarkand, situat la câţiva kilometri de localitatea uzbecă de astăzi. Cele două oaze şi-au revenit însă destul de repede şi s-au dezvoltat sub conducerea grecilor. Sogdiana a devenit limba comună a Drumului Mătăsii, cu ajutorul căreia s-au răspândit principalele curente religioase ale vremii: maniheismul, zoroastrismul şi budismul.

Locuitorii Sogdianei erau fermieri, vestiţi ţesători de covoare, lucrători în lemn, dar în special negustori, după cum rezultă din scrierile lui Xuanzang, călugărul budist care a călătorit pe ruta nordică în căutarea sutrelor care lipseau din textele chinezeşti. A pornit din Chang’an în 629 d.Hr., a trecut prin Lanzhou şi Wuwei, a depăşit oazele Turfan şi Hotan, a ajuns până la Taşkent, Samarkand şi Buhara şi s-a întors prin Hindukuş şi India, după cincisprezece ani de absenţă. Şi-a petrecut restul vieţii traducând textele sfinte pe care le-a colectat în drumurile sale şi redactând la cererea împăratului Taizong o descriere a ţinuturilor, sistemelor politice şi obiceiurilor întâlnite în lungul său periplu. Xuanzang a plecat însă din ţară, încălcând una dintre legile date de acelaşi împărat, care le interzicea pelerinilor să părăsească ţara în perioada conflictelor.

A strâns bani şi a primit cadouri, inclusiv cai şi mătăsuri, de la negustorii care i-au urmărit conferinţele religioase pe care le-a ţinut la mânăstirile de pe drum. A scăpat cu greu de străjerii care păzeau porţile oraşelor şi ar fi murit de sete la marginea deşertului Gobi dacă n-ar fi găsit în ultimul moment un izvor, care se pare că există şi astăzi, la marginea crescătoriei de pepeni de lângă Hami, unde mi-am potolit şi eu setea după ce o localnică mi-a spus că e „apă norocoasă“.

Europenii au scris despre Drumurile Mătăsii abia şapte sute de ani mai târziu, după ce călugării franciscani au deschis seria călătoriilor: Pian del Carpine şi polonezul Benedict au fost trimişi de Papa Inocenţiu IV la hanul mongol, căpetenia Hoardei de Aur, cu o scrisoare cunoscută sub numele Cum non solum, semnată de conducătorul Bisericii Catolice cu data de 13 martie 1245. În epistolă, Papa Inocenţiu îi cere marelui han să nu-i mai atace pe creştini, exprimându-şi în acelaşi timp dorinţa de pace.“   

Loading...

Comentarii

  • agricultorul fericit

    08 octombrie 2015 19:33

    Marturisesc ca Dna. Fati ca jurnalista nu m-a entuziasmat. Dar am citit cu mare interes notele de calatorie si voi cumpara neaparat cartea. O calatoare temerara pe care o admir. BRAVO1

    raspunde comentariului

Ultima ora

anunturi mica publicitate
Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.

Copyright © 2014. Toate drepturile rezervate RomaniaLibera.ro

Dezvoltat de Bluebay Design