Din cauza prigoanei, mulţi evrei au devenit comunişti, cu toate că întreaga lor tradiţie era legată de sistemul de proprietate privată.
Mulţi se întreabă şi azi cum de-au ajuns mulţi evrei să se apropie şi să susţină cu înfocare comunismul, când această utopie, care de-abia se fabrica în mintea unor Marx şi Engels, era contrară intereselor acestei etnii. Membrii ei fiind, în marea lor majoritate, mici meseriaşi, industriaşi, bancheri, investitori, mai toţi erau legaţi organic de sistemul particular de producţie şi servicii. Cauza o găsim în faptul că Ţarul şi instituţiile lui au transformat evreii în ţap ispăşitor, orientând spre aceştia nemulţumirea populară.
Deşi nu Ohrana – poliţia politică ţaristă – a instituit antisemitismul de stat, ea a contribuit la intensificarea şi diversificarea lui… În timp ce şefii Ohranei, cum ar fi A.T. Vasiliev, îi condamnau pe cei care calomniau guvernul şi instituţia sa că s-ar deda la acte barbare, cum ar fi progromurile, ofiţeri ai Ohranei scriau pamflete, plătite gras de guvern, în care îşi băteau joc de incapacitatea evreilor de a presta o muncă fizică productivă, sănătoasă. Onorariul era dublu dacă aceste pamflete duceau la revolta ruşilor împotriva evreilor.
Antisemitism popular, sprijinit de stat
E limpede, deci, că prima explicaţie a afluirii evreilor spre marxism a fost antisemitismul popular, stimulat de stat, în care intrau pogromurile, limitarea drepturilor prin legi rasiale, deportările etc… Numai din Moscova, în 1891, au fost expulzate – la Passover – 30.000 de familii evreieşti… Stalin, evident, şi-a depăşit înaintaşii în abuzuri: el a dislocat milioane de ruşi şi neruşi, în diferite zone al Uniunii Sovietice, cu tragediile de rigoare. În România, metoda deportării este preluată de un antibolşevic convins, mareşalul Ion Antonescu, când a strămutat sute de mii de evrei şi ţigani în Transnistria. În schimb, deportarea în Bărăgan a locuitorilor din Banat-Oltenia-Ardeal a fost urmarea ordinului dat PCR-ului de Tătucul de la Kremlin şi executat fără milă de activiştii de partid, Securitate şi Miliţie.
Însă, până să vină Stalin la putere, antisemitismul exa-cerbat din Rusia a avut un efect nedorit de lumea civilizată şi din cauza căruia o treime a globului a nimerit sub cizma bolşevică. Nevoiţi să se apere, evreii s-au unit în diferite grupări politice. Astfel, primul lor partid marxist, fondat în 1897, sub denumirea de Alianţa evreiască, a avut un număr însemnat de membri. Au fost însă dominanţi şi în Partidul Muncitoresc Social Democrat sau Partidul Socialist Revoluţionar etc. Urmarea a fost că situarea multor evrei în structurile conducătoare ale formaţiunilor marxiste a făcut să crească şi mai mult antisemitismul Ohranei, iscând un cerc vicios…
Este neîndoielnic, deci, că doar teama de represiuni i-a făcut pe numeroşi evrei să se unească sub steagul roşu. Lozinca scrisă pe acest drapel – „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, adică fără să se mai ţină seama de etnia membrilor partidului – le garanta securitatea fizică.
Nu se gândeau atunci la cea materială, în special la soarta proprietăţii private, la care ei ţineau ca la ochii din cap. Când şi-au dat seama de greşeală, alte împrejurări potrivnice lor, ca, de pildă, apariţia lui Hitler, i-au făcut pe mulţi să rămână fideli marxismului. Cel mai bine ilustrează această zbatere între o ideologie cât de cât acceptabilă şi o realitate istorică duşmănoasă cazul BUND-ului.
În 1897, evreii din Rusia apuseană, Lituania şi Polonia s-au organizat în Uniunea generală a muncitorilor evrei, pe scurt – BUND. Ea cuprindea îndeosebi, meseriaşi. La un an de la constituire, adică în martie 1898, cu prilejul primului congres al PMSDR, BUND-ul intră în acest mare partid social-democrat al ruşilor. Se pare însă că bundiştii n-au prea fost mulţumiţi de lozincile colectiviste care se vânturau aici şi nici de felul în care au fost trataţi de tovarăşii lor ruşi, ca atare, la al doilea congres al PMSDR, BUND-ul cere să fie recunoscut ca singurul reprezentant al proletariatului evreu. Neaprobându-i-se de către Congres, BUND-ul părăseşte partidul social-democrat.
În 1906 are loc Congresul al IV-lea al PMSDR, zis şi Congresul de unificare, când BUND-ul reintră în partidul frate. Numai că şi acum evreii îi sprijină din răsputeri pe menşevici, şi nu pe bolşevicii lui Lenin… Primii apărau proprietatea privată. Drept urmare, despre BUND se spune acum: formal face parte din PMSDR, dar el este o organizaţie burghezo-naţionalistă. Membrii lui ignoră teza leninistă a dreptului la autodeterminare, cerând autonomia cultural-naţională. De asemenea, în timpul primului război mondial, evreii bundişti se situează – spun bolşevicii – pe poziţii naţional-şovine. Mai mult, în 1917, BUND-ul susţine guvernul provizoriu contrarevoluţionar, luptând alături de duşmanii Revoluţiei Socialiste din Octombrie. După care, în anii războiului civil, bundiştii de seamă s-au unit cu forţele contrarevoluţionare, în timp ce membrii de rând, simţind că victoria ar putea să fie de partea bolşevicilor, trec, cum s-ar spune, la duşman. Exodul acestora s-a accentuat când victoria Armatei Roşii asupra albilor şi a intervenţioniştilor străini a devenit evidentă. Ne prea mai având membri, BUND-ul a declarat oficial – mai întâi – că renunţă la lupta împotriva Puterii Sovietice, pentru ca în martie 1921 să se autolichideze, o parte din membrii lui fiind primiţi în PC(b) din Rusia, conform ritualului obişnuit. Numai că şi aici – s-au plâns bolşevicii ulterior – unii bundişti s-au dovedit oameni cu două feţe, care, cică, au intrat în partid pentru a-l submina din interior. Bineînţeles că au fost demascaţi ca duşmani ai poporului…
„Trădătorii”
Atât spune comentariul acestui moment istoric – din „Lenin – Opere, vol. 5, p. 522, Ed. pentru literatură politică, 1953”. Autorii lui ar fi trebuit însă să meargă mai departe şi să ne prezinte numele celor mai de seamă trădători evrei – Zinoviev, Camenev, Buharin, Troţki etc. – şi care le-a fost soarta după demascare. Dar cum să ni se dezvăluie aşa ceva, când KGB-ul a negat tot timpul că între procedeele lui şi cele ale Ohranei ar fi existat vreo continuitate în ce priveşte tratamentul aplicat cetăţenilor evrei. Numeroase cazuri însă dovedesc contrariul. E adevărat, n-a organizat pogromuri, dar a rămas secţiunea cea mai antisemită dintre instituţiile sovietice.
Dacă în Ministerul de Externe sau în cel al Comerţului Exterior au mai fost toleraţi evrei, el, KGB-ul, a eliminat din rândurile lui pe toţi ofiţerii evrei. Fenomenul îl întâlnim şi în Securitatea românească. Dacă imediat după 23 August 1944 ofiţerii evrei, mai şcoliţi, sunt puşi să ancheteze, rolul de torţionari revenind subalternilor, de regulă români, unguri sau bulgari, mai toţi cu grade inferioare, cu timpul, încet-încet, ea se debarasează de cadrele de origine evreiască, pe motiv că sunt filo-moscovite. Ca informatori însă erau buni în continuare, mai cu seamă dacă şi ajungeau prin diferite ţări străine. Cât mai credeau evreii în comunism, nu-i greu de apreciat.
