1411: În urma luptelor pentru succesiunea la tron, Musa, unul din fiii lui Baiazid, devine sultan cu sprijinul lui Mircea cel Bătrân
1600: Filosoful Giordano Bruno este ars pe rug pentru erezie, la Campo de’ Fiori în Roma.
Filippo Bruno, teolog, filozof, astronom, matematician şi ocultist italian, s-a nascut la Nola, lângă Neapole, în 1548, fiind mai târziu supranumit “Il Nolano”, după oraşul de origine.
Numele de Giordano este numele său de călugar, pe care l-a primit odată cu intrarea – în 1565 – în ordinul călugărilor dominicani, la mânăstirea San Domenico Maggiore din Napoli.
1753: Suedia adoptă calendarul gregorian, iar ziua de 17 februarie va fi urmată de ziua de 1 martie
1866: Pe 17 februarie 1866 (2 martie pe stil nou) îşi începe funcţionarea Banca României, realizată prin transformarea filialei româneşti a Băncii Imperiului Otoman prin decretul dat de Alexandru Ioan Cuza în 1865 şi avându-l ca prim preşedinte pe Ion Ghica
1854: Mare Britanie recunoaşte independenţa Statului Liber Orange
1863: Un grup de elveţieni pune bazele unui Comitet pentru Uşurarea Răniţilor, devenit mai târziu Comitetul Internaţional al Crucii Roşii
1864: Războiul de secesiune – H. L. Hunley devine primul submarin care a atacat şi distrus o navă de război (USS Housatonic)
1871: Parada armatei prusace victorioase în Paris, după finalul Asediului Parisului din timpul Războiului Franco-Prusac
1904: A avut loc, la Milano, premiera mondială a operei „Madame Butterfly” de Puccini
1933: Legea Blaine pune capăt prohibiţiei în Statele Unite
Vezi galerie FOTO: Valuri de alcool pe strazi. Vezi cum aruncau americanii alcoolul in timpul prohibitiei
1941: Al doilea război mondial: Părintele polonez Maximillian Kolbe a fost arestat de către trupele germane pentru scrierile sale anti-naziste şi ajutorul dat unor refugiaţi evrei. Kolbe îşi va da viaţa în schimbul altui prizonier la Auschwitz.
1947: În Austria este emisă „A doua lege privind naţional-socialismul”, prin care foştii nazişti erau excluşi din viaţa publică
1949: Chaim Weizmann îşi începe mandatul de preşedinte al Statul Israel, fiind primul şef al noului stat
1965: Proiectul Ranger – este lansat Ranger 8, a carui misiune era să fotografieze zona „Marea Liniştii” de pe Lună în vederea documentarii viitoarelor misiuni Apollo, aceasta regiune fiind apoi aleasă drept loc de aselenizare pentru Apollo 11
1978: O bombă incendiară este detonată în restaurantul La Mon de lângă Belfast de nou-formata IRA (Armata Republicană Irlandeză), ducând la moartea a 12 persoane şi rănirea gravă a încă 30
1979: Declanşarea războiului de graniţă chino-vietnamez
1980: Are loc prima ascensiune a Everestului pe timp de iarnă, efectuată de alpiniştii Krzysztof Wielicki şi Leszek Cichy
1987: Pe fondul nemulţumirii generale cauzate de restricţiile economice, pe teritoriul României au avut loc mai multe manifestaţii de protest; la Iaşi, studenţii au manifestat împotriva condiţiilor inumane din cămine, scandând „Vrem apă să ne spălăm şi lumină să învăţăm!”
1993: Academia Română a hotărât revenirea la scrierea cu „â” în interiorul cuvântului şi a formei „sunt” în loc de „sînt”
1995: Ia sfărşit Războiul Cenepa dintre Peru şi Ecuador, în urma unui acord de încetare a focului mediat de ONU
1996: Campionul mondial Garry Kasparov îl învinge pe supercomputerul Deep Blue într-o partidă de şah, eveniment ce a avut loc în Philadelphia, după ce cu o săptămâna mai devreme pierduse partida în faţa aceluiaşi „adversar”
1999: Au avut loc, în localitatea Stoeneşti, judeţul Olt, confruntări violente între forţele de ordine şi grupuri de mineri porniţi înspre Capitală.
În primele zile ale lui 1999, minerii din Valea Jiului intră în grevă generală. Sunt nemulţumiţi de salariile mici şi de intenţia guvernului Radu Vasile de a închide două mine şi de a-i lăsa astfel, pe mulţi dintre ei, fără locuri de muncă. În două săptămâni, tensiunea atinge cote alarmante în Valea Jiului. Românii au prins deja frică de mineri, ştiu că bâtele lor pot da jos guverne şi schilodi studenţi. Încă o dată, puterii de la Bucureşti nu i se mai pare atât de departe Valea Jiului. Presa vremii urmăreşte pas cu pas negocierile dintre mineri şi guvernanţi.
Brusc, lucrurile se precipită. La 15 ianuarie 1999, Judecătoria Petroşani declară ilegală greva minerilor. Cozma dă semnalul pentru plecarea spre Bucureşti. Pe 18 ianuarie, în jur de 15.000 de mineri pornesc spre Capitală, în autobuze şi maşini personale. Drumul spre Târgu Jiu e blocat în mai multe locuri cu stabilopozi de beton şi cu camioane cărora le fuseseră scoase roţile. Minerii trec însă cu uşurinţă de blocajele forţelor de ordine.
„Cozma a apărut dintr-un autobuz şi a fost purtat pe braţe, în ovaţiile asistenţei înfierbântate. Minerii şi-au continuat drumul către Târgu Jiu, priviţi, cu neputinţă, de către poliţişti, în spatele coloanei minerilor, dinspre Petroşani, au trecut ieri dimineaţă încă alte câteva zeci, poate sute, de autobuze, maşini mici, pline ochi cu demonstranţi cu lămpaşe. Drumul prin Defileul Jiului către Petroşani este presărat cu urmele luptelor date. Zeci de maşini distruse, blocuri de piatră căzute pe carosabil, multe maşini de Politie ba incendiate, ba distruse” , titra România Liberă, 20 ianuarie 1999.
Pe 21 ianuarie 1999, peste 1.500 de poliţişti şi jandarmi sunt luaţi ostatici de mineri după străpungerea barajului forţelor de ordine de la Costeşti. Ortacii ameninţă că vor folosi prizonierii ca scut viu.
La nici o lună de la evenimentele dramatice desfăşurate în Defileul Jiului şi Costeşti – Vâlcea, în Valea Jiului s-a sunat din nou mobilizarea. De data asta, protestul nu mai cuprinde revendicări economice, ci se constituie într-un sprijin faţă de Miron Cozma, recent condamnat de Curtea Supremă de Justiţie la 18 ani de închisoare.
Pe 17 februarie 1999, Luceafărul îşi adună trupele şi decide plecarea spre Capitală. La Stoeneşti de Olt îi aşteaptă însă jandarmii, tancurile şi trupe speciale ale SRI. Balanţa înclină spre puterea de stat. Un miner moare în timpul confruntărilor şi zeci de persoane sunt rănite. Minerii sunt arestaţi cu sutele. Printre ei „Luceafarul Huilei”… „În jurul orei 9,00, printr-o acţiune de tip comando, forţele de ordine l-au depistat pe Miron Cozma într-un autobuz care reuşise să iasă din ambuscada de la Stoeneşti şi să se întoarcă spre Caracal. (…) El a fost adus cu un elicopter până la Bucureşti, unde a fost preluat de poliţiştii de la Direcţia de Cercetări Penale care l-au condus în arest”, scria România Liberă în ediţia din 18 februarie 1999.
Citeşte retrospectiva celei de-a şasea şi ultima mineriadă în Documentarul marca România Liberă Momentele de gratie ale ultimei mineriade. „Murim, luptam, pe Cozma-l aparam!”
Citeşte şi: Mineriada versus Golaniada
2001: Este efectuat, în SUA, cel de-al doilea transplant de mână reuşit
2008: Kosovo îşi autoproclamă independenţa faţă de Serbia
2013: Se încheie cea de-a 63-a ediţie a Festivalului de film de la Berlin, unde marele premiu, trofeul „Ursul de Aur” i-a fost acordat lui Călin Peter Netzer pentru filmul Poziţia copilului
Filmul vorbeşte cu dramatism, cu emoţie, dar şi cu umor despre traumele sufocării copiilor prin dragoste şi despre amprentele pe care le lasă părinţii asupra personalităţii acestora.
Pelicula este, totodată, o radiografie a high-class-ului românesc contemporan şi vorbeşte despre trafic de influenţă şi corupţie la nivel mic în instituţiile de bază ale societăţii şi extensiile acestora asupra întregului sistem socio-economic din România de azi. Scenariul este semnat de Răzvan Rădulescu şi Călin Peter Netzer.
Luminiţa Gheorghiu şi Bogdan Dumitrache au rolurile principale, de mamă şi fiu. Li se alătură nume ca Nataşa Raab, Florin Zamfirescu, Ilinca Goia, Adrian Titieni, Cerasela Iosifescu, Mimi Brănescu, Vlad Ivanov şi Tania Popa.
„Poziţia copilului” este o producţie Parada Film, în coproducţie cu Hai Hui Entertainment, realizată cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, al Programului MEDIA al Uniunii Europene, Odyssey Communication, BV McCann Erikson, Real Top Media, Etno Media, Teleclub, BMW Motor AG, Soti Cable Neptun, ThomasVille, Roma 62, cu participarea HBO România. Campania de promovare a filmului în România a fost sprijinită de Uniunea Cineaştilor din România (UCIN) şi Institutul Cultural Român (ICR).
Filmul a avut si un mare succes de public, devenind filmul romanesc cu cele mai mari incasari – peste 1.2 milioane de lei – din ultimele doua decenii.
Citeşte aici un interviu din Romania Libera, în care Călin Peter Netzer răspunde întrebărilor despre pasiunea pentru film, mândria profesiei, patriotismul românesc şi educaţie.
Citeşte şi: Filmul romanesc cucereste lumea pe cont propriu
NAŞTERI CELEBRE
1519: François de Guise, militar şi om de stat francez (d. 1563)
1591: Jose de Ribera, pictor şi gravor spaniol (d. 1652)
1766: Robert Thomas Malthus, economist britanic (d. 1834)
1803: Edgar Quinet, istoric, scriitor, filozof şi filoromân francez (m.1875)
1820: Henry Vieuxtemps, compozitor şi violonist belgian (d. 1881)
1836: Iosif Goldiş, episcop român, membru corespondent al Academiei Române (d. 1902)
1845: Infanta Antónia a Portugaliei, fiica reginei Maria a II-a a Portugaliei şi mama regelui Ferdinand al României (d. 1913)
1862: Mori Ōgai, romancier şi poet japonez (d. 1922)
1864: Gheorghe conte Wassilko de Serecki, politician austro-român, membru ereditar al Camerei Superioare al imperiului austriac şi mareşal al Ducatului Bucovinei (d. 1940)
1877: André Maginot, politician francez (d. 1932)
1881: Ion Manolescu, actor român (d. 1959)
1888: Otto Stern, fizician germano-american, laureat al Premiului (d. 1969)
1917: Ioana Radu, cântăreaţă româncă (romanţe şi muzică populară) (d. 1990)
1925: Angel Grigoriu, textier român (d. 2001)
1951: Ion Lilă, scriitor român
1951: Octavian Belu, antrenor de gimnastică artistică
1952: Stelian Tănase, jurnalist şi scriitor român
1954: Rene Russo, actriţă de film americană
1955: Mo Yan, scriitor chinez, laureat Nobel
1963: Michael Jordan, jucător de baschet american
DECESE CELEBRE
1600: Giordano Bruno, filosof renascentist italian, ars pe rug din ordinul Inchiziţiei (n. 1548)
1609: Ferdinando I de Medici, Mare Duce de Toscana (n. 1549)
1673: Moliere (Jean Baptiste Poquelin), dramaturg francez (n. 1622)
1856: Heinrich Heine, poet, ultimul reprezentant al romantismului german (n. 1797)
1909: Geronimo, lider apaş (n. 1829)
Din necrologul făcut de New York Times pe 18 februarie 1909 şi disponibil astazi în arhiva online a celebrei publicaţii, aflăm că Geronimo, conducătorul Apaşilor amerindieni, a murit de pneumonie în spitalul din Fort Sill, la vârsta de aproape 90 de ani, fiind îngropat în Cimitirul Indian de misionari (se convertise la creştinism cu şase ani înainte de moarte).
La mijlocul secolul XIX, tânărul pe atunci şef de trib al Apaşilor Chiricahua numit de părinţii săi Goyaałé („cel care cască” în limba amerindienilor) s-a remarcat prin cruzime şi viclenie, conducându-şi vreme de peste două decenii războinicii împotriva albilor din teritoriile aflate în nordul Mexicului şi apoi cele din sud-vestul Statelor Unite, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru supravieţuire.
Raidurile sale răzbunatoare au pornit după ce un atac mexican asupra tribului său a dus la uciderea mamei sale, soţiei şi a celor trei copii, după ce dusese o viaţă relativ liniştita de şef de trib vreme de trei decenii, conform smithsonian.com
Porecla sub care a rămas în istorie, Geronimo, i-a fost dată în timpul unei lupte cu soldaţii mexicani.
Capturat de nenumărate ori, a reuşit să evadeze de fiecare dată până când o mica patrulă condusă de căpitanul H.W. Lawton şi de chirurgul Leonard Wood l-a prins în vara anului 1886, după o lungă şi obositoare campanie de hărţuire de ambele părţi.
Geronimo a fost întâi trimis la Fort Pickens şi mai târziu la Fort Sill (unde a şi murit 20 de ani mai târziu), dar nu şi-a pierdut niciodată speranţa de a redeveni liderul tribului său, încercând să evadeze de mai multe ori.
Fiu al lui Chal-o-Row, şef al Apaşilor Chiricahua aproape la fel de celebru prin cruzime şi teroarea pe care a răspândit-o printre albii din Arizona, New Mexico şi Nordul Mexicului, Geronimo a devenit liderul tribului său la vârsta de 16 ani.
Aflat sub comanda conducătorului ereditar al tuturor triburilor apaşe, bătrânul Cochico şi apoi fiul acestuia Natchez, Geronimo a reuşit totuşi să preia puterea totală şi să devină conducătorul tuturor triburilor războinice ale amerindienilor Apaşi.
Capturarea sa a avut loc pe 4 septembrie 1886, la graniţa mexicano-americană, conform articolului din 1909 din New York Times, acolo unde rămăşiţele tribului său (circa 400 de oameni cu totul, inclusiv femei şi copii) fusese încercuit de patrula condusă de Lawton şi Wood.
Generalul Miles, superiorul acestora care s-a grăbit să vină pentru a lua parte la capturarea celebrului şef apaş, a descoperit un om ce dorea să renunţe la război pentru o vreme, cel puţin până triburile pe care le conducea urmau să capete suficientă putere pentru a se lupta din nou cu americanii. După cum ştim, acest lucru nu s-a mai întâmplat niciodată.
Tot generalul Miles nota în memoriile sale că Geronimo „era unul dintre cei mai inteligenţi, fermi şi hotărâţi oameni pe care i-am întâlnit. Avea cea mai limpede şi ascuţită privire pe care cred că am întâlnit-o în viaţa mea, în afara de cea a Generalului Sherman.”
Familiile războinicilor luaţi prizonieri de război şi încarceraţi odată cu el au dus în acest timp o viaţă teribilă, în timpul căreia mulţi dintre copiii luaţi şi relocaţi la Şcoala Industrială pentru Indieni Carlisle, din Pennsylvania, au murit de tuberculoză sau alte boli infecţioase. Au fost reuniţi în 1888, când prizonierii de război au fost mutaţi din Florida (unde muriseră pe capete din cauza neadaptării şi bolilor) în Alabama.
Ultima mutare s-a făcut la Fort Sill în 1894, aflat în teritoriile de sud-vest atât de iubite bătrânului apaş, la rugămintea insistentă a celui din urmă. Acolo îşi va găsi şi sfârşitul, după ce îşi petrecuse ultimii ani dictându-şi memoriile şi fiind plimbat ca o adevarată celebritate prin târguri, făcând parte inclusiv din show-uri în care juca rolul de indian crud şi sălbatic, ba chiar la Expoziţia Mondială din 1904, de la St. Louis, SUA, fără a i se permite însă să revină vreodată pe pământurile unde se născuse (de-a lungul rîului Gila, la graniţa dintre statele Arizona şi New Mexico de astăzi, teritoriu aflat atunci în posesia statului Mexic). Se spune că în ultimii săi ani rămăsese singur, părăsit de cea de-a opta nevastă şi îngrijit doar de o nepoată, petrecându-şi zilele bând şi călărind în afara fortului, prin satele învecinate.
Geronimo a fost invitat, de asemenea, alături de patru dintre foştii săi războinici, să participe la parada de inaugurare a preşedinţiei lui Roosvelt, în 1905, ocazie cu care s-a întâlnit cu preşedintele american, adresându-i acestuia un apel disperat să îi permită să se întoarcă în Arizona, rugându-l printre lacrimi să ia „sfoara de pe mâinile” fraţilor săi, apel rămas fără răspuns, de vreme ce toate vocile îl sfătuiau pe preşedinte să nu dea curs rugăminţii lui Geronimo pentru că ar fi mult mai complicat să îl ţină în custodie şi în viaţă dacă l-ar muta în Arizona, acolo unde mulţi abia aşteaptă să pună mâna pe el şi să îl omoare. Fostul conducător apaş îşi va petrece astfel ultimii ani în Fortul Sill, murind din cauza complicaţiilor cauzate de pneumonia pe care o căpătase după ce căzuse de pe cal şi zăcuse în frig şi noroi o noapte întreagă înainte de a fi descoperit.
Moartea sa încheia astfel o epocă glorioasă din istoria luptei amerindienilor pentru apărarea pământurilor şi modului lor de viaţă, finalizate prin asimilarea lor cvasi-completa, cu excepţia „rezervaţiilor”, reprezentari jalnice ale unui trecut glorios şi, mai ales, liber.
În cultura americană, cuvântul Geronimo a devenit un fel de simbol al vitejiei, fiind utilizat iniţial de paraşutiştii americani atunci când fac salturile. Se pare că primul care l-a utilizat a fost un paraşutist din Regimentul 501 american de infanterişti paraşutişti care, după ce vizionase cu o seara înainte de salt un western din 1939 despre şeful apaş Geronimo, a promis colegilor săi că va striga în gura mare „Geronimo” în momentul în care va efectua saltul, ceea ce a şi făcut, gestul fiind preluat apoi gradual de ceilalţi colegi, apoi de alte arme. A intrat apoi în limbajul obişnuit. Strigătul ce exprimă hotărârea de a sări şi a-şi învinge frica a devenit atât de popular în aşa de scurtă vreme (de la presupusa utilizare pentru prima oară în 1940), încât Regimentul de Paraşutişti 501 (astăzi de Infanterie) a încorporat cuvântul pe emblemă, după ce a solicitat permisiunea descendenţilor familiei fostului şef Apaş.
1923: Teodor T. Burada, folclorist, etnograf şi muzicolog, descoperitorul bocetului popular (n. 1839)
1934: Regele Albert I al Belgiei (n. 1875)
1947: Elena Văcărescu, scriitoare franceză de origine română (n. 1866)
1958: Petr Bezruč, poet ceh (n. 1867)
1967: Ciro Alegría, scriitor peruvian (n. 1909)
1970: Alfred Newman, compozitor american de muzică de film (n. 1901)
1971: Miron Radu Paraschivescu, poet, publicist şi traducător român (n. 1911)
1972: Ion Petrovici, filozof, politician şi memorialist (n. 1882)
A fost unul dintre filozofii români cei mai cunoscuţi în Occident, colaborator constant al unor reviste de specialtate din Franţa sau Germania. După venirea comunismului, a fost arestat şi ţinut în puşcăriile comuniste până în 1964.
Este şi iniţiatorul realizării Rotondei Scriitorilor din parcul Cişmigiu.
Citeşte şi: Ion Petrovici – la reeducare
1975: Chivu Stoica, om politic, preşedinte al Consiliului de Stat în perioada 24 martie 1965 – 9 decembrie 1967; a fost înlocuit în această funcţie de către Nicolae Ceauşescu (n. 1908)
Chivu Stoica a fost premierul României în perioada 1955-1961 şi Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România în perioada 24 martie 1965 – 9 decembrie 1967. A fost înlocuit în această funcţie de către Nicolae Ceauşescu. În ultimii ani din viaţă, Chivu Stoica a ieşit din graţiile lui Nicolae Ceauşescu şi a fost găsit împuşcat în cap cu o puşcă de vânătoare. Anchetatorii au considerat că s-a sinucis.
Citeşte şi: Cine au fost politicienii romani care s-au sinucis
2001: Richard Wurmbrand, misionar creştin, autor a peste 18 cărţi tipărite în peste 70 de limbi, deţinut politic în regimul comunist (n. 1909)
Pastorul Richard Wurmbrand, evreu convertit la creştinismul lutheran, a luptat deopotrivă contra fascismului şi comunismului. El a stat după gratii atât în România, cât şi în SUA. La scurtă vreme după arestarea sa, americanii au recunoscut eroismul clericului lutheran.
Dupa ce adera în tinereţe la mişcarea comunistă, Wurmbrand descoperă religia creştină, la care s-a şi convertit. Richard Wurmbrand a luptat apoi împotriva fascismului şi a salvat numeroşi tineri evrei de la deportare. După schimbarea de regim, a început lupta împotriva comunismului, care i-a adus ani grei de temniţă. În cele din urmă, eliberat din închisoare, a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde a fondat o organizaţie care îi susţine pe creştinii persecutaţi de pe toată planeta.
Născut în anul 1909, la Bucureşti, într-o familie de evrei săraci, se mută cu familia la Istanbul, unde tatăl său îşi deschide un cabinet stomatologic. Însă Richard Wurmbrand a rămas orfan la 9 ani. După alţi 6 ani, familia sa s-a întors în ţară. Lipsit de îndrumarea tatălui său, Richard Wurmbrand a aderat la Partidul Comunist Român. Între 1927 şi 1929, el a urmat cursurile unei şcoli politice la Moscova. Întors în ţară, el a fost arestat pentru … continuare.
Citeşte şi: Apostolul de dincolo de Cortina de Fier, dupa gratii in SUA
