Călin Peter Netzer a câştigat primul „Urs de Aur“ din istoria cinematografiei româneşti cu filmul său „Poziţia copilului”, însă regizorul este cunoscut publicului român şi pentru lungmetrajele „Maria” şi „Medalia de onoare”, cu Victor Rebengiuc în rolul principal. Un român valoros, un exemplu demn de urmat de către tinerii dornici să-i calce pe urme şi una dintre vocile campaniei „Români pentru o lume”.
Cum aţi descoperit pasiunea pentru film?
Povestea e una cât se poate de simplă: eu am emigrat când eram copil, nu aveam o părere, nu aveam posibilitatea de a alege. Am fost pus, pur şi simplu, în faţa faptului împlinit. În Germania, din păcate, nu m-am regăsit. Mi se părea că trăiesc într-un mediu steril şi dificil, în care aveam senzaţia că nu sunt înţeles, şi de cele mai multe ori obişnuiam să mă refugiez în sălile de cinema. Pentru mine, filmul însemna o evadare într-o altă lume, alt univers.
Când aţi simţit că sunteţi cel mai mândru de dvs, de-a lungul profesiei?
Când am câştigat, în 1997, primul premiu important la Berlin la Prix Europa – distribution prize & Young Europe pentru cel mai bun film. Pentru perioada respectivă era suficient de important, pentru că mă bucuram de un entuziasm frumos al începuturilor. Eram student în anul 3 şi mă bucuram de succesul scurtmetrajului “Maria”.
Care sunt cele mai valoroase lucruri, pentru dvs, ca individ?
Stima de sine, pe care n-am obţinut-o niciodată. Nu ştiu să preţuiesc neapărat lucrurile.
Pe cine admiraţi dintre toate emblemele istorice ale culturii române?
Sunt un mare admirator al lui Emil Cioran. Şi asta pentru că a reuşit să îşi construiască o terapie proprie prin nihilism. Este remarcabil cum a reuşit, prin scris, să se elibereze de incertitudini, gânduri întunecate, alienare.
Dar din cultura mondială?
Sofocle, Eschil, Euripide. Practic, ei au constituit una dintre cele mai importante surse de inspiraţie pentru întreaga cultură mondială. Nu cred că există un scriitor care să nu se fi regăsit în lucrările acestor autori.
Din punctul dvs de vedere, sunt românii patrioţi?
Patriotismul românesc este un paradox. Românii sunt alături de români doar când e vorba de realizări, iar atunci când intervine eşecul se instaurează “starea de blam”. Suntem patrioţi doar cu jumătate de măsură. Din pacate, românii, în tot ceea ce fac, alocă doar jumătate de măsură. Ne-am obişnuit aşa şi totul funcţionează pe principiul “lasă că merge şi aşa”. Solidaritatea vine de obicei mult prea târziu.
Dacă ar fi să facem o paralelă între România şi alte ţări, care e profilul cultural al ţării noastre, din punctul dvs de vedere?
România a reuşit întotdeauna să se facă remarcată prin valorile pe care le-a avut. Dacă ne gândim la Brâncuşi, George Enescu, Sergiu Celibidache, Emil Cioran, Eugen Ionesco sau Eliade am putea fi, măcar şi preţ de o secundă mândri şi să fim măcar la fel de recunoscători cum sunt englezii când vine vorba de Shakespeare.
Cum credeţi că va evolua cultura în România, în următorii ani, ţinând cont de contextul social, economic, politic şi educaţional al României de astăzi?
Din punctul meu de vedere, cultura în România urmează un trend descendent. Dacă nu vom face ceva acum, mai târziu ne vom confrunta cu o situaţie destul de tristă, că să nu zic dramatică. Suntem experţi când vine vorba de vorbe dar faptele ne omoară (cultura). Cred că e timpul să conştientizăm principiul “mai bine previi decât să tratezi”.
De ce aţi ales să vă alăturaţi campaniei “Români pentru o lume”, iniţiată de Fundaţia Sergiu Celibidache?
Propunerea de a mă alătura campaniei iniţiate de Fundaţia Sergiu Celibidache a fost una mai mult decât onorantă. Sunt fericit să fac parte din acest proiect ambiţios şi să mă aflu într-o companie atât de selectă, cum sunt oameni pe care îi respect şi apreciez.
În ultimii ani, cu precădere în România, educaţia pare să aibă un rol tot mai secundar în formarea unui individ. Pe cine găsiţi dvs răspunzător pentru acest fapt?
Educaţia porneşte în primul rând din sânul familiei, continuă cu sistemul de învăţământ şi autorităţile care pot dezvolta reforme care să poată susţine actul educaţional în sine. Cine e răspunzător? Din punctul meu de vedere cu toţii suntem vinovaţi într-o mai mică sau mai mare măsură.
Ce soluţii vedeţi dvs pentru combaterea acestei situaţii?
Cred că în acest moment românii trebuie să aibă o strategie pe termen lung. În condiţiile în care finalizăm o autostradă în 20 de ani şi nu avem soluţii de a duce la bun sfârşit proiecte de dezvoltare importante şi când te loveşti de neputinţa unor oameni de a lua decizii, ai senzaţia că trăieşti în fiecare zi drama „Meşterului Manole”. Soluţii ar fi multe, dar important este ca educaţia să devină prioritatea numărul 1 pentru autorităţi, organe abilitate şi pentru noi toţi cei care ne dorim o Românie mai bună.
Ce sfaturi aveţi pentru cei care doresc să vă calce pe urme?
Fiecare din noi are drumul lui până la urmă. Dacă eşti construit pentru performanţă, ai toate datele necesare şi eşti pregătit cumva sufleteşte pentru drumul tău.
