Istoricii ruşi şi români au viziuni complet diferite asupra istoriei comune.
Relaţiile dintre România şi Rusia sunt mai încordate ca niciodată în ultimii ani. Iar tensiunile diplomatice nu fac altceva decât să arate că problemele au rădăcini mult mai adânci. I
storicii specializaţi în mentalităţi colective spun că schimburile dure de replici dintre oficialii români şi ruşi nu sunt decât o escaladare episodică a unor mari tendinţe care au o vechime seculară. Una dintre aceste rădăcini este reprezentată de Războiul de Independenţă din 1877 – 1878, urmat de tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin. Aceste episoade sunt complet diferit interpretate de istoricii români şi de cei ruşi.
În timp ce ruşii susţin că România şi-ar fi cucerit independenţa cu ajutorul sângelui slav vărsat pe câmpurile de luptă din Balcani, istoricii români subliniază atitudinea lipsită de loialitate a Rusiei, care a smuls României cele trei judeţe din sudul Basarabiei care reveniseră Moldovei în urma Războiului Crimeii, în anul 1856. Şi asta deşi România şi Rusia erau aliaţi. Tratatul de alianţă a fost negociat de către principele Carol I, viitorul rege al României, şi de prim-ministrul său, Ion C. Brătianu. Despre alianţa dintre România şi Rusia şi despre tratamentul pe care Rusia i l-a aplicat României s-au scris mii de cărţi. Însă puţine dintre ele au arătat efectele pe termen lung şi foarte lung ale acestor evenimente, care au contribuit la o ostilitate bine consolidată între România şi Rusia.
„Păcatul originar”
Una dintre diferenţele fundamentale dintre perspectiva românească şi cea rusească asupra evenimentelor din anii 1877 – 1878 constă în deosebirea de păreri asupra statutului internaţional al României. Dacă pentru oficialii români România mai avea doar legături simbolice cu Poarta Otomană, pentru diplomaţii ruşi era convenabil să socotească România doar o parte a Turciei, care, eventual, putea fi încorporată Imperiului Ţarist.
În anul 1876, populaţiile slave din Imperiul Otoman s-au revoltat. Iar Rusia a decis să sprijine aceste revolte prin voluntari, care au ajuns în Balcani cu acceptul tacit al autorităţilor române. Mulţi dintre aceşti voluntari erau, de fapt, ofiţeri ai armatei ţariste, trimişi să instruiască şi să conducă în luptă trupele insurgente. În linii mari, sistemul semăna destul de mult cu cel folosit de Al Qaeda, care a sprijinit cu voluntari din toată lumea islamică populaţiile musulmane din Balcani din timpul războaielor din fosta Iugoslavie.
La începutul anului 1877, Rusia a decis să declanşeze un război pe faţă împotriva Turciei, sub pretextul protejării creştinilor din Balcani de masacrele comise de armata otomană. Intervenţia Rusiei a fost precedată de o campanie mediatică intensă. O mulţime de jurnalişti occidentali au fost sprijiniţi să realizeze reportaje pe teatrele de operaţiuni din Balcani, pentru ca opinia publică să împiedice coalizarea unor puteri precum Franţa şi Marea Britanie cu Turcia, aşa cum se întâmplase în timpul Războiului Crimeii. Însă Rusia avea nevoie de neutralitatea României.
Şi asta pentru că pretextul apărării creştinilor din Balcani ar fi căzut, dacă ofensiva Rusiei ar fi început tocmai împotriva unei populaţii creştine. Aşa că principele Carol I şi prim-ministrul Ion C. Brătianu au fost invitaţi la tratative cu împăratul rus Alexandru al II-lea, cu cancelarul Goceakov şi cu ministrul de război, Miliutin. În esenţă, tratativele s-au încheiat cu o înţelegere care prevedea că România va permite trecerea trupelor ruseşti spre teatrele de operaţiuni din Balcani, le vor asigura, contra cost, aprovizionarea şi evacuarea răniţilor, iar Rusia va respecta integralitatea teritorială a României şi o va sprijini pentru a obţine recunoaşterea independenţei. Ruşii nu aveau încredere în capacitatea operativă a armatei române, iar în aceste condiţii, principala ei misiune era de a supraveghea linia Dunării şi de a asigura ordinea în spatele frontului.
Înţelegere schimbată
Însă desfăşurarea luptelor a schimbat total această înţelegere. Mica dar foarte bine organizata armată română a intervenit pe front pentru a salva de la un dezastru armata rusească, învinsă de trupele otomane. Iar după implicarea armatei române în luptele de la Plevna, Griviţa, Smârdan ori Vidin, implicare care a răsturnat sorţii războiului, oficialii români s-au considerat îndreptăţiţi să se aştepte la o recunoştinţă pe termen lung din partea Rusiei.
Însă lucrurile au stat tocmai de dos. Pentru că România nu a fost acceptată ca parte la tratativele de pace pe motiv că independenţa ei nu fusese încă recunoscută de marile puteri, au apărut resentimente.
În aceste condiţii, oficialii ruşi au decis să pună în practică obiectivul de a reocupa teritoriile pierdute în urma Războiului Crimeii. Aşa că diplomaţia rusească a conceput o operaţiune complicată. Turcia ceda Rusiei Dobrogea, teritoriu pe care, oficial, România nu îl revendicase. Iar apoi Rusia făcea un schimb de teritorii cu România, căreia îi lua cele trei judeţe din sudul Basarabiei şi îi dădea la schimb Dobrogea.
Pentru oficialii ruşi, care nu aveau nici un fel de legături sentimentale cu acele teritorii, operaţiunea nu punea nici un fel de probleme. Şi asta pentru că, în 1812, când Basarabia a fost anexată de Imperiul Ţarist, cele trei judeţe din Basarabia de Sud erau populate în principal de turci şi de tătari, colonizaţi de Imperiul Otoman după ce acesta smulsese din trupul Moldovei.
Ruşii i-au expulzat pe locuitorii musulmani şi au oferit, pentru a exploata economic resursele Basarabiei de Sud, pământul coloniştilor creştini, între care cei mai mulţi erau ţărani români veniţi din alte regiuni, cei autohtoni care au rămas în Bugeac în ciuda dificilei vecinătăţi cu musulmanii, dar şi bulgari ori alţi slavi din Balcani. În opinia ruşilor, aceşti colonişti ar fi trebuit să fie supuşi loiali Imperiului Ţarist.
Pentru români însă, acel pământ era vechiul pământ românesc de pe vremea lui Alexandru cel Bun şi a lui Ştefan cel Mare. La fel, vechea Dobroge a voievozilor români fusese colonizată intens cu turci, tătari şi chiar cu mici grupuri de populaţie arabă. Aşa că, pentru ruşi, totul se rezuma la un fel de tranzacţie imobiliară, care implica pământuri eliberate de sub dominaţia musulmană.
Pentru români, propunerea reprezenta reocuparea Basarabiei de Sud, străvechi pământ românesc, de către ruşii care nu aveau nici un drept istoric asupra lui. Iar Dobrogea nu ar fi fost decât o compensaţie pentru implicarea armatei române în Războiul de Independenţă, în condiţiile în care, oricum, acest teritoriu fusese ocupat de otomani prin forţa armelor. Iniţial, Carol I şi Ion C. Brătianu au refuzat propunerile ruseşti. Însă, în cele din urmă, forţaţi de înţelegerea marilor puteri, au fost nevoiţi să accepte, cu inima strânsă, schimbul de teritorii.
Istoria se repetă
Nu a fost nici prima, nici ultima dată când ruşii au procedat la fel faţă de România. În istoriografia sovietică şi postsovietică, Tratatul de Pace de la Paris, din 1945, a fost prezentat drept o pace justă: Rusia a „eliberat” Basarabia ocupată de „fasciştii” români, iar România şi-a recuperat Transilvania de Nord, ocupată de Ungaria horthystă. Pe tronul României era Regele Mihai I, moştenitorul Regelui Carol I, care, ulterior, a fost nevoit, sub presiunea armatei sovietice şi ca urmare a înţelegerii marilor puteri, să abdice în anul 1947. Adică 70 de ani după ce Rusia impunea României anexarea Basarabiei de Sud.
