A murit ultimul lustragiu din Sarajevo
„Locul de muncă” era instalat în faţa unui McDonald's de pe cunoscuta stradă centrală. Mišo s-a temut, însă, că simbolul globalizării, odată deschis, îi va face viaţa imposbilă, că nu-l vor mai lăsa să lucreze acolo. David şi Goliat. Aşa că i-a cerut proprietarului francizei McDonald's din Sarajevo, Haris Ihtijarevic, să semneze un document prin care va garanta că nu-i va fi distrus „locul de muncă” şi nu va îngroşa, astfel, rândurile şomerilor. Doleanţa i-a fost ascultată.
Top-modelul care a fotografiat eliberarea lagărelor naziste
După Dachau, Miller ajunge în aceeaşi zi la München şi, împreună cu Sherman, caută apartamentul lui Hitler. Îl găsesc. Sunt primii care contemplă bârlogul celui mai vânat om al planetei. Obosită, Lee vrea să se relaxeze şi face o baie în cada personală a Führerului. Bocancii ei plini de noroi îi pune chiar lîngă cadă, construind un contrast izbitor. Colegul său de la Time imortalizează scena iar fotografia devine antologică.
Lecţia de jaf: Povestea devalizării casei mareşalului Antonescu
Un personaj cu o istorie absolut fabuloasă, un „aristocrat” al lumii interlope: a jefuit casa mareşalul Ion Antonescu, i-a păcălit pe comunişti şi a evadat din închisoare în mai multe rânduri. Pentru toate acestea şi ilegalităţile adiacente, a adunat mai multe sentinţe cu ani grei de închisoare, plus câteva pedepse capitale. A scăpat de ştreang, ca orice as al escrocilor, de fiecare dată.
Cei șapte pitici maramureșeni de la Auschwitz
În martei 2013, actorul american Warwick Davis, cunoscut pentru rolurile sale din producțiile de succes Răboiul stelelor și Harry Potter, a prezentat un episod din serialul Perspective al postului ITV intitlulat Warwick Davis – The Seven Dwarfs of Auschwitz (Warwick Davis – Cei șapte pitici de la Auschwitz), documentar în care Davis, pitic și el, merge pe urmele familiei Ovici.
Acum aproape zece ani, un grup de specialiști de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj a dat peste o comoară. S-au documentat, au umblat prin arhive, au refăcut harta, au digitalizat-o și acum e accesibilă oricui pe Internet, asemeni hărților Google. Proiectul vă oferă șansa de a călători în timp prin Oltenia și Muntenia anului 1864. Dacă descărcați aplicația pe telefonul mobil și vă aflați în zonă, puteți vedea, prin sistemul GPS, ce vedeau acum un secol și jumătate străbunicii oltenilor și muntenilor în locul în care vă aflați.
Inginerii „Soluției Finale”. Topf și Fiii, constructorii cuptoarelor de la Auschwitz
Auschwitz, undeva între toamna lui 1943 și toamna lui 1944. O zi cu vânt puternic. Tânăra profesoară Marianne Busch se întoarce de la serviciu și o găsește pe gazdă făcând curat prin camera ei. „Ați șters praful acum un minut și uite!” îi spune proprietăreasei, cu un ușor tremur în glas. „Parcă ar fi scrum de țigară”, continuă Marianne. „Fulgii aceștia frumoși, de un gri-albicios, ce stau pe lemnul negru al biroului meu, au însă o structură tare ciudată. Ce Dumnezeu poate fi?” Gazda se apleacă un pic pe geam încercând să afle un răspuns: „Nu poate fi de la fabrica I.G., vântul vine din direcția lagărului de concentrare. Iar ard oameni în crematoriu. E cenușă de om. Nu e pentru prima oară.”
A beer for a bear! Wojtek, ursul care a luptat la Monte Casino
S-a născut în Iran, a trăit ca polonez și a murit scoțian. O traiectorie nu tocmai comună. Nu ajunsese încă la maturitate când străbătuse deja o bună parte a Orientului Mijlociu: Iran, Irak, Siria, Palestina, Egipt. De acolo, peste Mediterană, a ajuns în Italia, unde i-a ajutat pe camarazii săi polonezi în crâncenele lupte de la Monte Casino, din cel de Al Doilea Război Mondial. S-a remarcat și prin stilul de viață: îi plăceau țigările, vinul și berea, pe care le consuma cu o naturalețe perfect umană.
Castorul a fost declarat extinct în România în 1824. După mai bine de un secol și jumătate, în 1998, un studiu privind repopularea castorului în România s-a materializat cu aducerea unor exemplare din Germania. „Animalele au fost transportate în cuşti de aluminiu căptuşite cu lemn. Cuştile puteau adăposti cel mult cinci exemplare ale aceleaşi familii. Transportul s-a realizat cu autoturisme şi remorci. În timpul transportului exemplarele au fost hrănite cu mere, morcovi, sfeclă”, scrie în raportul ICAS Brașov.
Animalele au fost ţinute în carantină între 10 şi 18 zile, în funcţie de starea fiecăruia şi condițiile din habitatul din care au fost aduși. Locul de carantină a fost comuna Prejmer din județul Braşov. La cuştile existente s-au executat ţarcuri în care s-au amplasat şi bazine din aluminiu pentru apă. Animalele au fost hrănite de două ori pe zi cu salcie, mere, morcovi și sfeclă, timp în care li se făcea curat şi se schimba apa. În timpul carantinelor au murit doi castori, datorită unor plăgi infectate din timpul capturării în Germania.
INTERVIU Dan Andrei Aldea: „Poate că pentru o ţară ca România, unul ca mine nici nu e important.”
Ce să fi ales: să mă întorc, să nu mai pot ieşi vreodată nici în Bulgaria? Să fiu din nou prada fiecăruia care vrea să profite de pe urma mea? Să mă las din nou insultat de nulităţi ca Magdin? Să-mi spună fiecare idiot de la Cultură ce să fac şi ce să nu fac? Să aştept viitoarea percheziţie la mine acasă, când gentlemenii în jeep-uri militare vin şi spun că ar căuta aur, dar, de fapt, ridică cel mai mic petic de hârtie scrisă? (Știi cum veneau?… Ca vulturii, deodată la toate casele noastre, la casa părinţilor mei, până şi la casa bunicii, ceea ce a dus, în ultimă instanţă, la moartea părinţilor mei). Să văd încă o dată cum Maria (soția muzicianului – n.RL.) pierde un copil atât de dorit, iar medicii la spital o lasă zile întregi cu copilul mort în ea, că trebuie să vie comisia să constate că n-a fost un avort provocat, ba mai fac şi haz de lacrimile ei? O doză de fair-play trebuie să existe în viaţă, iar viaţa nu e nelimitată. Cel puţin viaţa mea. S-a comportat România fair cu mine?
Ororile temnițelor sovietice, în desenele unui angajat al NKVD
Se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte. Sau chiar mai mult. Cartea lui Baldaev, apărută la Londra, în 2010, are 130. 130 de desene ale unui pictorial devastator despre istoria, particularitățile și teroarea Gulagului încă de la începuturile lui, din 1918. Revista de istorie a BBC scria la apariția cărții lui Baldaev că are cele mai tulburătoare imagini grafice realizate vreodată despre Gulag.
Un alt prieten a lui Gyula Brassaï a fost Pablo Picasso, care îl îndemna să expună și picturi. „Stai pe o mină de aur şi tu exploatezi mina de sare. Ai talent şi nu te foloseşti de el, e imposibil să preferi fotografia, nu te reprezintă!“, îl certa catalanul, pentru care întâietatea acordată de Brassaï fotografiei, în detrimentul adevăratei arte, pictura, era de neiertat. Privind, după 30 de ani, imaginile brașoveanului, s-ar putea, totuși, să îi înțelegem opțiunea.
Paradisul hipioților din Hawai
Locul era un mic paradis, un golf cu apa azurie aflat la capătul șoselei care duce spre coasta de nord a insulei. Tabloul e completat de lipsa curentului electric, vestimentația opțională și deciziile luate după cum „vibra” comunitatea. O fantezie hippie în toată regula.
Baza de date este completată cu colecții ale bancnotelor apărute în Banat, Transilvania, Transnistria și Basarabia cât timp aceste regiuni nu au fost sub administrație românească.
Bătăliile fotografilor de război
Primul Război Mondial a mobilizat 70 de milioane de oameni, din care 45 de milioane au fost răniți, luați ostateci sau dați dispăruți. Au murit circa nouă milioane, în medie, în jur de 230 de persoane pe oră. Să spunem, într-o zi normală, pentru că uneori mureau zeci de mii într-o singură bătălie. Un tablou oribil și totodată atât de complex și de nou pentru lumea de atunci încât era, practic, imposibil de redat sau de povestit în întregime. În acele condiții, nici viața fotografilor de război n-a fost mai ușoară.
Cum a desăvârșit Ceaușescu prigoana creștină: Ierusalimul secuiesc
În ultima duminică a lunii iunie, pe la două după-masa, s-au prăbușit și ultimele ruine ale bisericii catolice din Bezidul Nou rămase deasupra apei, anunță pagina de Facebook a comunității de odinioară. Așezarea, situată la cca. 40 de km sud-est de Târgu Mureș, a fost inundată în 1988 pentru construirea unui lac de acumulare. Momentul a înscris Bezidul Nou în sinistrul club al așezărilor inundate pentru înfăptuirea mărețelor planuri hidrotehnice ale comuniștilor. Printre ele: Ada Kaleh, Beliș, Cinciș și alte peste 20 de localități rurale. Mai toate binecuvântate de natură. Numărul comunităților strămutate sau pur și simplu pulverizate social din România, adică evacuate fără a li se oferi un alt loc unde să își refacă viața în comun, este de peste 100.
2600 de ani în cinci minute. O nouă animație despre istoria culturală a umanității
Trei articole din arhiva cotidianul La Stampa dedicate muzicianului Sergiu Celibidache. Pretextul lor: vizitele maestrului în Italia. Sunt trei interviuri, trei profiluri realizate în stilul jurnalistic italian al vremii: 1961, 1962 și 1987. Aflăm din ele despre dragostea dirijorului pentru fotbal sau bătaia scurtă administrată de fostul boxer Celibidache unor italieni mai obraznici, despre cum i-a dat o orchestră întreagă, la Roma, cu partitura în cap, despre prietenul și mentorul său spiritual, un călugăr budist din Germania, sau despre cum refuza propunerile tentante ale marilor orchestre, acceptând, în schimb, cu drag, să țină ani la rând cursuri de „fenomenologia muzicii” unor copii sau amatori, într-o mică așezare italiană.
Sărutul vieții. Povestea unei fotografii
Cum vedeau jurnaliștii germani România de acum exact 50 de ani. Reportaj Der Spiegel.
Acum o jumătate de secol, pe 19 august 1964, prestigiosul săptămânal german Der Spiegel publica un amplu footreportaj despre țările din Blocul de Est, satelite ale Uniunii Sovietice. Jurnaliștii germani s-au perindat prin regiune și au abordat mai multe teme: mersul economiei, nivelul de trai, stilul de viață al tinerilor, moda, muzica și artele vremii și, în general, dezghețul politic prin care treceau țările comuniste acum 50 de ani.
Singura deturnare de avion din România comunistă. Avem și cealaltă jumătate a poveștii
La 27 mai 1971 avea loc prima și ultima deturnare de avion din perioada comunistă. Pe scurt: șase bărbați au intrat pe aeroportul din Oradea, au luat ostateci echipajul și cei 16 pasageri ai cursei de București și au forțat decolarea. După un zbor cu peripeții, au aterizat, însă, la Viena.
Poveștile de genul acesta se opresc, de regulă, aici, „partea vătămată”, adică regimul de atunci, rezumându-se cel mult la un anunț de presă în care înfiera „teroriștii” sau, după caz, „dușmanii poporului”ori pur și simplu tăcea mâlc. În cazul avionului deturnat la Oradea, avem, după ani, și jumătatea cealaltă a poveștii, spusă de fosta directoare a aeroportului. O cheamă Maria Duma și viața ei pare să fi fost chiar mai trepidantă și mai plină de aventuri decât a celor șase eroi fugiți la Viena.
Last minute: ultimele popoare indigene ale planetei
Fotograful, de acum celebru, și-a luat desaga și un aparat foto vechi de de 50 de ani și a plecat la drum. A vizitat peste 30 de triburi străbătând 44 de țări. Din Papua Noua Guinee în Kazahstan și din Etiopia în Noua Zeelandă. O incursiune în universul spiritual al ultimelor popoare indigene. S-a întâlnit cu acei oameni, le-a zâmbit, le-a aflat tradițiile, a participat la ritualuri și a degustat din misterioasele lor licori.
25 de ani de la tragedia de pe nava „Mogoșoaia”
Se împlinesc 25 de ani de la una dintre cele mai mari tragedii maritime din istoria României: scufundarea navei de pasageri „Mogoșoaia”, accident în urma căruia au murit peste două sute de persoane.
Cehul care a imaginat clădirile regale ale României
A studiat la Praga şi la München, s-a specializat la Viena și, timp de 35 de ani, a lucrat în serviciul Casei Regale a României. Din 1904 a fost șeful Biroului Regal de Arhitectură. De numele lui se leagă, printre altele, reconfigurarea şi redecorarea castelului Peleş, proiectul şi construcția castelului Pelişor, refacerea tuturor clădirilor adminstrative de pe Domeniul regal Peleş și reamenajarea interioarelor castelului Bran, ca reședință a Reginei Maria. Sunt doar câteva din proiectele arhitecturale coordonate de Karel Zdeněk Líman, un ceh invitat de Carol I să imagineze clădirile Familiei Regale a României.
Se vorbește mult, în România, despre criza de modele. Și nu de ieri, de azi. În politică, fenomenul e mai acut decât în alte sfere și doar din groapa în care sunt afundați astăzi prea mulți dintre politicieni nu se vede limpede acest lucru. În lipsă de altceva, soluția găsită adeseori e refugiul în trecut: se caută modele de odinioară. Așa că am propus un joc: i-am rugat pe câțiva oameni ai cetății să ne spună care ar fi personajul din istoria României pe care l-ar recomanda azi ca șef de stat și ce argumente susțin alegerea făcută.
Regina Maria printre căpeteniile indienilor Sioux
După ce mi-a cuvântat în mod misterios, bătrânul războinic și-a scos propria coroană de pene și a așezat-o pe capul meu ca să o păstrez. Pentru mine a fost o onoare colosală care nu se acordă femeilor decât cu ocazii foarte rare, dar am fost declarată de ei drept „Femeie Războinic”, titlu care își are ironia sa, căci eu mă aflam într-o misiune de pace.
Croitoreasă de lux pe insula Ada Kaleh
Uite, Sefidin n-a fost mulţumit de suma care i-a dat-o lui. Casă mare, sănătoasă, frumoasă, elegantă a fost. S-a dus până în Bucureşti, a ştiut el unde să se ducă, şi s-a judecat cu partidele lor, cu echipa lor. Şi, când iese, unul de la uşă îi zice: „Băi, şterge-o tu frumos! Repede şterge-o! Că încă eşti cetăţean român, că de nu, te luam de mâini şi de picioare!” Săracu’ a venit într-un suflet acasă. Şi în 24 de ore a plecat la turci! Nici n-a putut să-şi ia rămas bun de la toată lumea, a plecat! S-a dus bietu’ om! N-a mai cerut niciun ban! A plecat. Aşa ne-au făcut ăştia!
„Asta-i Sulina: strada I, II, III şi IV. Şi ieşirea la mare.”
Sulina este un loc cu o poveste unică, nu doar pentru România, ci pentru întreg continentul. Europolisul de odinioară, cum i-a spus Jean Bart, ne-ar putea fi, fără prea multe ezitări, prototip social și economic pentru deceniile care urmează. Măcar pentru felul în care au reușit să conviețuiască în acest porto franco peste 20 de seminții, printre ele: greci, turci, evrei, armeni, lipoveni, macedonieni, italieni, englezi, polonezi, maghiari, germani, și, bineînțeles, români.
Gândiți-vă câte locuri știți în lumea aceasta, unde un cimitir creștin, unul musulman și unul evreiesc sunt „gard în gard” fără ca această proximitate să inspire vreo iritare între localnici. Adăugați acestei configurații și cimitirul maritim/cosmopolit al Sulinei, unic și el prin poveștile celor înmormântați acolo, de la prințese la pirați.
Nu întreba unde ți-ar fi fost mai bine în lumea asta mare./ Acolo unde te-a așezat Dumnezeu, înflorește întru a lui onoare! Sunt vorbele cu care a crescut Sara Dootz și pe care le îndeplinește zi de zi, pioasă și senină, ca pe o misiune. Iubește biserica în care stă mai toată ziua, ca pe casa ei. Când trage clopotele, se gândește că soțul o aude și spune „uite-o, e aici, nu se lasă!” Uneori, când dorul de ai ei și de lumea rânduită ca odinioară o copleșește, trage clopotele cu ultima putere, ca și cum tânguiala lor prelungă s-ar auzi până departe în Germania, în lumea asta mare unde s-au dus toți.
Dacă ar putea, și-ar chema toți sașii înapoi acasă, așa cum le-a adus și pe fiicele ei. Cocoțată pe podiumul de unde prezentatorii anunță grupurile paradei, parc-o văd pe Frau Dooz ocoșă și îndărjită spunându-le tuturor să-și urce fundul în mașină și să treacă acasă. E atâta frumusețe, dar atâta pustietate acolo, pentru ce dorul și toate discursurile astea? Ce folos că plângem, ce folos că facem paradă de porturi la sute de kilometri distanță?
