Literarura română nu duce lipsă de precursori ai literaturii ‘pornografice’. Eminescu, Creangă ori Bogza sunt doar trei dintre autorii autohtoni ale căror scrieri au încălcat binișor canoanele bunelor moravuri ale epocilor în care au trăit. Unii au ajuns în fața instanței, alții au făcut și pușcărie. Despre delicata temă, n-au lipsit nici polemicile, subiectul provocându-l inclusiv pe unul dintre reprezentanții de marcă ai sferei academice românești dintre cele două războaie: Mircea Vulcănescu.
Într-un articol scris in 1936, ca parte a unei anchete a revistei Da și Nu, intitulat Trebuie să fie poezia morală? Cazul domnului Tudor Arghezi, Vulcănescu face o analiză multidisciplinară, i-am putea spune azi, a scrierilor „nerușinate”, trecând prin domenii în care se mișca ușor: sociologie, filosofie, etică, drept și economie. Textul, însă, n-a mai fost publicat, el apărând ca inedit abia acum 20 de ani. Îl republicăm aici.
*
Pe cine întrebi? Pe vameş, pe cărturar sau pe fariseu?
1) Vameşul îţi declară că literatura pornografică există, de vreme ce este prohibită la import. Căci dacă n-ar fi, nu s-ar prohibi. Din acest punct de vedere, pornografia beneficiază de un regim asemănător cu al stupefiantelor şi al zaharinei. (Probabil unde, ca şi ele, îndulceşte prin surogat, şi, la urma urmelor, tâmpeşte!) E una din puţinele prohibiţii edictate pentru apărarea consumatorului, ci nu pentru protecţia producătorului indigen. Dar, ca de pe urma oricărei prohibiri, consumatorul ar rămâne fără apărare faţă de producătorul intern, ceea ce-n fond ar fi tot o protecţie, dar deghizată, adică de fariseu, dacă n-ar interveni poliţia, să desăvârşească în contra lui ceea ce vama împlineşte contra celui din afară. Relaţiile dintre Vamă şi Poliţie sunt, deci, sub acest raport, analoage cu cele pe care le găsea Clausewitz între diplomaţie şi strategie. Una continuă pe cealaltă, cu ultimele mijloace. Sau, dacă preferi, sunt aceleaşi cu cele pe care le găsea, la un examen, o studentă a mea, între etică şi sociologie: „Merg mână în mână şi-şi dau contribuţii reciproc!” Fireşte, cărturarul ar spune că există şi deosebiri. La Vamă prohibiţia e absolută. La Poliţie s-ar putea să fie numai relativă. În orice caz, există derogări, cum zice Caragiale, „când e vorba de Poliţia în persoană”, care, trebuind să ştie tot, nu poate admite pentru sine interdicţiile pe care le impune altora. În definitiv, vorba lui Rabelais, implicat şi altfel în această discuţie: „Leşile sunt ca pânzele de păianjen. Tăunii mari trec prin ele şi musculiţele se prind”. Dar m-am îndepărtat, aparent, de chestiune.
2) Cărturarul? Să definim termenii…
Literatura e expresia artistică a stărilor sufleteşti şi a intâmplărilor din afară, cu ajutorul scrisului. Pornografia? S-o căutăm în dicţionar. Literatură neruşinată sau obscenă. Etimologic ar fi: descrierea desfrânării. Compus din graphia, descriere, de la graphein, a scrie, şi porneia, prostituţie, desfrânare, în sensul biblic al cuvântului. Dacă te uiţi însă bine la toate înţelesurile ultimului cuvânt, vezi că el mai înseamnă, prin extindere: „nelegiuire”, lucru necinstit şi, în sens particular, „spurcăciune”, contact cu lucru oprit.
Aşadar, lucrurile se lămuresc. Pornografia nu e o simplă descriere a desfrânării. Ci descrierea ei spurcată, adică cu scop nelegiuit. Cartea lui Paul Bureau despre Neorânduiala purtărilor sau monumentala monografie a lui Flexner asupra Prostituției în Europa, Yama scriitorului Kuprin sau Maya lui Gautellon nu sunt cărți pornografice, cu tot caracterul desfrânat al mediului pe care-l descriu.
Caracterul pornografic, nelegiuit al unei scrieri, n-ar ține astfel de subiect, ci de efectul urmărit, de intenție. Am ajunge, astfel, s-o definim, aproape ca și în dicționar: „descriere nelegiuită a lucrurilor de rușine.” Consecințele? Literatura ține de lumea artei și e supusă criteriilor estetice. Ea se poate ocupa de orice, chiar de prostituție. Nu există pentru literatură alte obiecte tabu, decât ale gustului, care singur judecă despre frumos și urât.
Ruşinea ţine de moravuri. Desfrânare, prostituţie, nelegiuire cad, prin urmare, în domeniul moralităţii şi al ştiinţei despre bine şi despre rău. Moralitatea are însă două rădăcini: una, absolută, în legea lui Dumnezeu; alta, relativă, în conştiinţa semenilor. Conştiinţa fiecăruia şi rânduiala duhovnicească judecă din primul punct de vedere. Judecătorul, din al doilea.
Dreptul penal nu e decât minimum-ul de moralitate, de rânduială în purtări, pe care o societate o crede necesară pentru a-şi menţine existenţa. De unde, sancționarea pornografiei. Rolul poliţiei de moravuri.
Nu trebuie deci amestecate lucrurile. Există literatură imorală şi principial judecătorul poate condamna o capodoperă, dacă această operă vatămă „ordinea publică și bunele moravuri”, fără să-i pese de judecata criticei de artă. Valoarea estetică a operei nu poate fi, pentru el, decât o „circumstanţă”, atenuantă uneori, alteori agravantă! După cum, tot principial, un artist adevărat nu se va lăsa intimidat de o condamnare penală, ca să scrie tot ce-i trece prin gând sau tot ce-i stă pe suflet.
Fiecare trebuie să-şi asume riscul funcţiei sale proprii, fie c-o face din vocaţie sau din meserie. Nedreaptă şi vătămătoare ar fi numai confuzia care ar cere consacrarea artistului pentru că are inimă bună sau absolvirea răufăcătorului pentru că are talent!
Moraliceşte reprobabilă şi estetic inelegantă nu e decât încercarea de a te sustrage consecinţelor penale ale voitei tale îndrăzneli, la adăpostul acestei confuzii. Ti-ai propus să răstorni valorile? Suportă consecinţele actelor tale! Ai poate, în faţa istoriei, dreptul să incerci să violentezi conştiinţa contimporanilor, orientându-i încotro ţi se pare ţie că trebuie să-i îndrepţi. Chiar dacă nu l-ai avea, în măsura în care o faci, eşti agentul unei necesităţi care te poartă spre aceasta. Prea bine. Dar suportă riscurile. Societatea are şi ea dreptul să se apere. Să refuze de a se lăsa siluită. Giordano Bruno avea ceva de spus, care tulbura conştiinţa contimporanilor. A spus-o și a refuzat să abjure. A fost ars. Rabelais, de care se pomeneşte ades, n-a scăpat decât datorită regelui, care a şters cu mâna lui cenzurile Sorbonei, scriind pe deasupra, tot cu mâna lui, dreptul de tipar. Baudelaire a fost condamnat. Villon a petrecut ani întregi în închisoare, dar nu pentru imoralitatea versurilor lui.
Un judecător care s-ar sfii să condamne o capodoperă, dac-ar fi convins că vatămă binele public, de teamă că posteritatea îşi va bate joc de gustul său, ar fi un snob, nevrednic de funcţia ce i s-a încredinţat. După cum ar fi un dobitoc, dimpotrivă, criticul care ar judeca pe un artist pentru că a fost condamnat penaliceşte.
Una e înfruntarea semenilor. Alta e înfruntarea veciniciei. Inadmisibilă e numai încercarea de a te sustrage urmărilor pământeşti ale faptului tău, sub cuvânt ca țintești luna. Pentru că [este] neconformă sieşi închipuirea că, dacă ai țintit sus, ești scutit de legea muritorilor. E aci o concepție de privilegiat, pe care literații o blamau la boierii de odinioară. Dacă ești artist, nu înseamnă că omenește ești dincolo de bine și de rău, că nu trebuie să suporți consecințele vieții. Trebuie să știi că ți se aplică, tot ca și oricui. Dacă-ți dă mâna, atacă!
Faptul acesta constituie chiar o superioritate pentru judecător. Pentru că el nu trebuie să judece în chip absolut despre caracterul vătămătos al unei scrieri, ci în raport cu cei cărora le este adresată. Cu cât formația lui intelectuală e mai reprezentativă pentru mediu, cu atât judecata lui e mai justă din punct de vedere social.
Problema ce se pune judecătorului este delicată tocmai din cauza confuziei de planuri. El trebuie să disocieze vrăjile. Să discearnă în ce masură meștesugul artistic a izbutit să covârşească urâţenia lucrurilor descrise, aşa încât efectul artistic să acopere, să sublimeze, să transforme neruşinarea. Două lucruri sunt aci de deosebit: intenţia şi efectul. Căci vraja artistică poate subtiliza răul moral până la volatilizarea lui completă.
Vrut-a artistul să conrupă, întrebuințând haina artei numai ca o mască? Sau a vrut, dimpotrivă, să desprindă frumuseţea ce i se părea ascunsă-n actul trivial?
Izbutit-a să transforme lucrurile, astfel încât toată atenţia şi interesul cetitoriului să fie absorbite de conţinutul intuiţiei estetice, sau dincolo de ea dăinuiește, chiar fără intenţie, trivialul, chiar pentru cetitorul care „nu gândeşte răul”?
Dacă judecătorul crede că artistul a vrut să facă rău şi a izbutit, el trebuie să-l condamne fără circumstanţe. Ba chiar cu circumstanţe agravante pentru capodoperă. Dacă însă judecătorul crede, dimpotrivă, că artistul n-a vrut, dar a izbutit să facă rău, altfel zis, dacă încercarea de a scoate flori din noroi a ratat, încă trebuie condamnat scriitorul pentru răul ce-a făcut. Chiar fără intenţie. Aşa cum se condamnă cineva care neştiind să tragă cu pistolul şi, fără să vrea, împuşca un om pe stradă.
Dacă, în sfârşit, judecătorul crede că artistul a vrut să facă rău, dar peste voia lui şi – graţie meşteşugului artistic – a reuşit totuşi să organize atât de perfect materialul, încât să nu mai străbată răul, artistul trebuie, fireşte, achitat, chiar dacă ar trebui mustrat la spovedanie. Nu e nevoie, cred, să mai adaug că, dacă artistul nici n-a vrut să facă rău, şi nici n-a izbutit să-l facă, iar trebuie achitat.
Fireşte că problema nu e simplă. Să presupunem că cineva ar spune: D. H. Lawrence nu este pornograf, pentru că, deşi scrie despre lucruri de ruşine, n-o face cu gând neruşinat, nici pentru efecte ruşinoase.
Altcineva ar răspunde: De unde ştii? Lawrence e scriitor mare. Are succes şi fără asta. De ce-o face? Exploatează slăbiciunile cetitorilor.
Altul ar replica: Nu-i aşa. Caracterul artistic al operei lui e atât de puternic, că lucrurile ruşinoase nu mai impresioneză ca atare.
Altul ar zice: Ba pe mine m-au impresionat neplăcut.
Cine decide?
Două probleme se pun, cu acest prilej.
Una de lege ferenda. Trebuie codul să sancţioneze nerușinarea? Chestiunea poate fi discutată. Ea se reduce la întrebarea dacă o societate crede că rușinea e o valoare indispensabilă menținerii ei sau nu. După cum o va crede, sau nu, o va înscrie în codurile respective, o va sancționa mai greu sau mai usor, sau o va lasă nesancționată.
Trebuie să recunoștem că, în general, nerușinarea crește cu progresul „civilizației”. E un tribut pe care-l plătește progresului tehnic și neștiinței publice, ca și divorțul, sinuciderile, crimele sau mortalitatea prin accidente și toate celelalte consecințe ale individualizării. La țară e rușine să-și arate femeia părul dezbrobodit. La turci, să-și arate fața. La japonezi, picioarele goale. Pe plaje sau la „music-hall-uri”, oamenii nu se sfiesc să apară aproape goi, fără ruşine. Imediat după război, neruşinarea era mai mare. În ultima vreme se observă în toată lumea o recrudescenţă a valului de pudoare. Cauzele acestor variaţii s-ar putea studia în amănunt. Unii sociologi s-au şi îndeletnicit cu aceasta.
Răspunsul e deci, principial, afirmativ. Codul penal poate pedepsi neruşinarea sub orice formă. Până unde o va face? Răspunsul atârnă de ce poate suferi societatea la un moment dat! Unde începe „neruşinarea” şi de unde nu mai poate fi suportată e, deci, o problemă de sensibilitate morală a epocii și a grupului social.
A doua problemă e de administrare a justiției. Cine va face aprecierea? Veţi zice: are judecătorul de instrucţie competenţa să aprecieze faptul? Nu ştiu dacă are în fapt priceperea, dar în drept are calitatea, atribuţia şi chiar obligaţia de a o face. De altfel, întrucât ar fi mai greu să stabileşti dacă un scriitor a scris ceva de ruşine, decât dacă un negustor a abuzat de încrederea altuia? Poate fi ceva mai subtil ca încrederea? Şi totuşi, judecătorul judecă toate procesele de escrocherie. Problema se reduce deci la a şti dacă avem sau nu judecători pricepuţi. Care, fireşte, e cu totul altă problemă decât cea de la care plecasem. E, de altfel, de observat că, pentru a preveni obiecţii, organizarea judecătorească a prevăzut mai multe instanţe de judecată, tocmai pentru a înlătura arbitrarul părerii unuia singur.
La a doua întrebare răspundem deci afirmativ. Da, judecătorul are calitatea să aprecieze, în cadrul legilor, neruşinarea unei scrieri. Chiar dacă este o capodoperă literară. Depinde de pregătirea lui şi de conştiinţa lui judecătorească dac-o va face bine sau rău. În general, se poate crede că acestea nu ar fi nici mai bune, nici mai rele ca ale mediului în care trăieşte. Văzută complet, problema e ceva mai complicată. Pentru că aceste deosebiri valorează numai în lumea fenomenală. Privite în sinea lor, metafizic, în sfera valorilor pure, deşi binele e deosebit de frumos, ce e frumos se confundă cu ce e bine. Şi lucrul acesta nu e fără urmări asupra felului în care se întretaie plăsmuirile pământeşti ale diferitelor valori.
Să scoţi binele din rău e faptul înţelepciunii. Frumosul chiar din urât, faptul meşteşugului! Dar să scoţi binele din urât e fapt de sfânt; şi să scoţi frumosul din rău, fapt de înger. Mai delicată faţă de codul penal e situaţia amatorilor de „flori rele” faţă de rosturile lui divine şi umane. Aci suntem în domeniul limitelor. În zonele ciudate de încrucişare a criteriilor. Dar unde, în viaţa socială, nu se încrucişază criterii? Să încerc deci s-ă lămuresc acest punct.
Orice transgresiune a legii are farmec. E un lucru vechi, cât lumea. O spune întâmplarea biblică a mărului oprit. Suntem sub vrajă. Orice interdicţie naşte în noi ispita de a o depăşi. Cu cât un lucru e mai puţin îngăduit, cu atât pornirea de a-l stăpâni e mai puternică. Există un fel de vrajă a gardurilor, care te îmbie să le sari. Conștiința opreliștii stăruie alături de dorința de a o depăși, chinuind sufletul.
Din faptul că se încearcă vraja artei, subtilul artificiu prin care plăsmuirea se face aidoma lucrului se confundă cu vraja nelegiuirii. Farmecul călcării pe tărâmul oprit nu e însă literar. Nu ţine de frumos şi de urât. Ci de lumea binelui şi-a răului. E diabolic. Îl poţi găsi independent de artificiul artistic. Şi adausul artificiului artistic nu-i schimbă natura, ci numai înşală pe naiv, ca peştişorul din undiţă.
N-am cetit poemele incriminate. Nu cred însă că poate fi mai grav cazul lor decât al autorului Florilor răului. Ideea e aceeaşi cu a lui Gide din Les Caves du Vatican sau cu a lui Dostoievski. Pretenţia artei de a scoate valori estetice din atacarea ruşinii. Prin aceasta se deosebeşte, cred, de literatura pornografică propriu-zisă. A priori nu este imposibil. Dar efortul e temerar. Şi de obicei costă preţ de suflet!
Nerușinarea participă deci la psihologia necuviinţei, a săvârşirii lucrului nelegitim, oprit. Artişti de seamă au fost ispitiţi de psihologia sacrilegiului, de vraja adâncurilor tulburi ale sufletului omenesc. Universalitatea preocupărilor sale îi dă [artistului, n. ed.] dreptul să atace orişice subiect. Nu fără risc. Riscul principal este acela al unei grave confuzii. Al unei confuzii între vraja artei, subtilul artificiu prin care plăsmuirea omenească se face aidoma lucrului închipuit, şi vraja nelegiuirii.
Dacă aş fi judecător, două lucruri aş cerceta în asemenea cazuri: 1) Care este intenţia adevărată a autorului? 2) Care este efectul operei? Vrut-a autorul, cu dinadinsul, să scoată flori din rău, sau să răspândească răul ascuns în floare? Reuşit-a, în opera lui, să atingă floarea, sau răul e încă străveziu? În prima ipoteză, combinată cu o a treia, aş achita. Aş achita, de asemenea, în a doua, combinată cu a treia. Adică ori de câte ori valoarea estetică covârşeşte neorânduiala etică – cu sau fără voia artistului, aşa încât să deplaseze centrul principal al atenţiei.
Iert versul: „Curvă dulce, cu mărgăritărel de mai”, deşi cred în perfidia autorului.
Cum vezi, în fond, consider neruşinarea ca rezultând mai mult din efectul operei, decât din intenţie… Dacă răul e străveziu, aş condamna, cu conştiinţa atenuată, dacă autorul a voit să culeagă flori, dar a rămas în mocirlă. Aş condamna fără circumstanţe dacă a vrut şi a rămas. Totul e o problemă de orientare a intenţiei. Vezi însă cât e terenul de lunecos. Căci nu importă numai intenţia, ci şi efectul.
Prin „Wechselwirkung” – schimbarea de intenţie, în viaţa socială un acelaşi lucru poate fi făcut cu un scop şi folosit cu altul. De aceea e foarte greu de deosebit pornografia de literatură. Totuşi, nu se înşală nici un adevărat om de gust şi nici un adevărat om de bine? După cum un om de gust oarecare se poate înşela, ca şi un om de mai mult sau mai puțintel bine! Căci tinde să nu vadă decât un aspect. Fireşte, aceste lucruri sunt adevărate despre frumosul şi binele din lumea de aici, unde gustul, ca şi obiceiurile, se schimbă. Nu toate vremile şi nu toate societatile admiră aceleaşi lucruri, nici n-au aceleaşi oprelişti.
Ceea ce socotesc oamenii de rușine se schimbă. Totdeauna există însă lucruri de rușine. O societate fără rușine ar fi imposibilă. Zei sau vite.
Psihologia sacrilegiului. Plăcerea depășirii marginilor îngăduinței este independentă de conținutul moralității. Ea naște, față de orice interdictie, rădăcina spirituală a sacrilegiului. În lumea valorilor pure, deși frumosul rămâne distinct de bine, ce-i frumos se confundă cu ce e bine. Nu aici. De aceea, încercarea de a scoate flori din mucigai, frumosul din rău, este o tentativă de construire a unui rai artificial. (Baudelaire era conştient de aceasta.) A unei ficţiuni analoage opiumului sau morfinei…
Cărturarul ajunge astfel, după ocol, să dea dreptate vameşului. O încearcă Dostoievski, şi reuşeşte pentru că înapoia plăsmuirii lui stă convingerea că nici un suflet nu este radical rău şi nu e om, cât de căzut, [în] care să nu strălucească chipul asemănării. Dar cine a putut ceti Frații Karamazov fără să se cutremure la întrebările lui Ivan sau la evocarea lui Smerdiakov?
Arestul preventiv. Ce obiect are?
Două:
1) Să împiedice perpetuarea faptului?
2) Să împiedice pe acesta să profite de libertate spre a împiedica cercetarea?
Arestarea unui scriitor care nu perseverează şi care nu tulbură este nelegală, cum de altfel s-a convins şi judele care a ordonat liberarea.
Din p[unctul] ei de vedere, literatura poate aborda orice subiect. Chiar dacă e arestată. Nimic nu împiedică pe scriitor să scrie. Numai că, faţă de societate, trebuie să dea seama. Aprecierea societăţii nu e o apreciere estetică. Prostia contimporanilor care au condamnat pe Baudelaire subzistă, ca şi condamnarea. Dar tot atât de puţin îi pasă criticului lui Baudelaire de condamnarea acestuia, cât îi pasă societăţii de părerea criticului.
S-ar părea deci că e o separaţie de domenii. Aşa ar fi dacă valorile ar fi relative. Aşa e poate în viaţa socială a valorilor. În lumea lor proprie, există totuşi o ierarhie a acestor valori. Metafiziceşte, binele nu e autonom. Nici frumosul. În sine, frumosul adevărat nu poate fi deosebit de bine, nefiind decât înfăţişarea lui plastică. Nici binele nu poate fi efectiv urât.
Mai interesantă însă ca aceste speculaţii este psihologia concretă a aşa-zisei literaturi pornografice. În lumea asta care se zăpăceşte, în care criteriile se amestecă, spiritul partizan se substituie bunei-credinţe, judecăţile se apleacă intereselor sau bătăii vânturilor şi se urmăreşte subordonarea capului faţă de mână. E singurul lucru pe care trebuie să-l vrea un intelectual. Să vadă clar.
Şi-acum, o vorbă pentru dumneata? Nu crezi că şi ancheta pe care o întreprinzi are – cu, sau fără voia d-tale – un scop al ei, dincolo de obiectivitate? Nu o faci tocmai spre a încerca să apleci într-o anumită direcţie conştiinţa judecătorului, încercând să-l intimidezi cu „presiunea opiniei publice”? Nu-ţi fac din asta nici o vină. Îţi împlineşti conştiincios meseria d-tale de gazetar. Dar să ştii că asta nu e totul! Dincolo de orice meserie stă omul! Şi mai ales acestuia i-am vorbit. Gazetarii nu-mi sunt simpatici.
*
Extras din: Mircea Vulcănescu (1995) Chipuri spirituale. Dimensiunea româneasca a existenței. Chipuri spirituale europene. București: Eminescu. Editori: Marin Diaconu și Zaharia Balinca.
Articol publicat cu sprijinul Cooperativei G.
