Foto și text: Mihaela Kloos-Ilea, poveștisăsești.com
Gerhard, Geri cum îi spun prietenii, urcă răsuflând greu pe rândul cel mai de sus din tribună. De aici vede bine și nu încurcă pe nimeni. El însuși e înalt și elegant ca o barză. L-am ținut de brațul uscățiv, tremurând, cu pielea subțire și caldă ca o foaie de ceară. M-am așezat pentru câteva clipe lângă el. E încă devreme.
Geri are 74 de ani, e născut la Cisnădioara, dar locuiește la Nürnberg. Jumătate de viață a trăit acasă, jumătate în Germania. Tot acasă. N-a mai fost în România din ’98. După Revoluție s-a întors an de an, a fost și el sas de vară, zice pufnind ironic, dar acum nu mai are la cine merge și se simte prea bătrân. E însă la curent cu toate știrile. Când vorbește românește, are accent nemțesc. Când vorbește săsește sau germană, presară câte o înjurătură în românește, dar imediat se scuză cu galanterie. Germana e prea săracă pentru a exprima emoțiile puternice, nemții nu știu de-astea. Îl asaltez cu întrebări, la care îmi răspunde răbdător, sacadat și apăsat. Am uneori impresia că nu aude bine și dau să repet întrebarea, dar văd că, de fapt, rătăcește cu gândul te miri prin ce cotloane de unde coboară apoi întârziat.
Astăzi, în duminica de Rusalii, a venit iar la Dinkelsbühl să vadă marea paradă. Deși pentru mine e a doua oară când sunt aici, iar el a pierdut șirul întâlnirilor la care a participat, am impresia că nici lui nu-i vine a crede ce vede. Cu o batistă apretată, își sterge boabele de sudoare ce-i mijesc de sub pălărie și ochii care-i curg mereu. De la soare. Își înfinge apoi mâinile în genunchi și începe a-și frământa durerea ca pe un aluat de neuitare:
– Na ja, ce-am fost și ce-am ajuns!
– Ce-ați ajuns? mă trezesc eu întrebând cinic.
Nu răspunde. Dă din cap și clipește tot mai des în timp ce privirea îi planează peste mulțime. Apoi începe. Cuvintele lui sunt uneori ca o boare caldă din odaia bunicilor, alteori ca un bici ce rupe în carne vie. Cu o mână lovește, cu alta alină.
Pentru Geri, ca pentru mulți sași, frumusețea acelui tainic acasă s-a veștejit în amintire și a devenit grea ca plumbul. Mulți ar povesti nerăbdători, ca să-și ia de pe inimă niște pietre adunate cu trecerea timpului. Mormane de balast ce se vor nărui într-o bună zi și se vor face una cu pământul. E o poveste disonantă cu personaje reale, pe care Geri o mlădia ca să exprime mai multe suflete. Dregându-și glasul, Geri suna atoateștiutor și sarcastic ca un cărturar. „Unii zic că asta e doar istoria lor. E de fapt a noastră, a tuturor…asta nu înțelege încă nimeni, păcat!” Îl ascultam în parte, în parte reluam în minte cele petrecute în zilele trecute, în toate întâlnirile cu sașii… El povestea neîntrerupt, strângând din dinți și inspirând prelung, în parte aici, în parte retrăind o poveste niciodată spusă sincer și direct, până la capăt. Uneori povestea blând și senin ca un arhanghel, alteori scuipa cuvintele ca pe o miere care s-a zaharisit.
Aici nu e fantezie, e viață. Încă e viață.
Este a treia zi a întâlnirii sașilor de pretutindeni, care se ține anual la Dinkelsbühl, în Germania. În România au mai rămas aproximativ 15.000 de sași, în Germania locuiesc peste 250.000. La peste 1.500 de kilometri de Transilvania, în Dinkelsbühl, se întâlnesc timp de patru zile peste 20.000 de sași. Punctul culminant al evenimentului este parada portului tradițional săsesc, care are loc întotdeauna în duminca de Rusalii. În cifre, parada înseamnă 100 de grupuri, adică 2.700 de sași care defilează purtând făloși Trachtul, costumul de sărbătoare specific, reprezentând locul natal din Transilvania. Ca un Oktoberfest de amploare, în urma întâlnirii sașilor s-ar putea face an de an niște infografice simpatice: câți participanți, câte evenimente, câtă bere se bea, câtă țuică, câți mici se mănâncă. În emoții, poate fi doar aproximată.
Acum suntem la Dinkelsbühl, la 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului și a comunismului în România, la 64 de ani de la prima întâlnire a sașilor din Germania. Se împlinesc 70 de ani de la evacuarea sașilor din Nordul Transilvaniei. O istorie pe care eu, noi, o știm vag sau greșit din cărți, dar mulți dintre cei prezenți au trăit-o. Fiecare dintre aceste episoade a săpat răni în destinul unui popor mic, a mutilat istoria mare și sute de mii de istorii personale.
Deși e de-abia nouă dimineața, e deja foarte cald. Se anunță o zi toridă, cum nu se întâmplă să fie prea des prin părțile astea. Nici o adiere de vânt. Emoțiile se ridică în valuri peste oraș ca o adiere densă, vâscoasă. Agitația, bucuria, nerăbdarea capătă substanță, sunt roiuri vizibile peste furnicarul de oameni care se adună deja cu miile pe artera principală a burgului. Nostalgia este cupola sub care se adună vârtejul de sentimente trăit astăzi. Fiecare moment al vieții sașilor adunați aici, ca și a celor care au rămas acasă, este un continuu exercițiu de dor.
În timp ce-mi povestește, în ochii lui Geri citesc ce am văzut atât de des în ochii sașilor: multă, dureroasă nostalgie. Nostalgia e un sentiment straniu și vulgar, este amintirea și durerea fericirii pierdute. La sași, nostalgia este un viciu, o longitudine a țării, cărată în spate de cei care trăiesc cu povara dorului în ei. Nu se poate să vorbești despre nostalgie, fără să aluneci în sentimentalism. E riscul cel mai mare când scriu acum, liniștit și energic, despre ce am trăit la Dinkelsbühl, într-o zi care arată profetic destinul unui întreg popor. Adesea, momentele de acum evocă amintiri, iar amintirile alunecă spre tot soiul de divagații în care m-au condus de mână Geri și toți cei cu care am vorbit în zilele precedente. Prieteni, scriitori, personalități și foarte mulți necunoscuți. Sași anonimi, din viața lor anonimă în Germania. Deși rămân străini, într-un loc care nu le aparține, sașii sunt astăzi împreună, între ai lor. Vremelnică, deșartă bucurie! În curând, când se va termina ediția de anul acesta, vor conduce iar spre casele lor, fiecare retras în cochilia lui, sub cuvertura aparenței unde se cuibăresc rutina, singurătatea și memoria. Mai bine decât oricare alții, sașii știu că memoria e un labirint în care stau la pândă minotauri.
În mai bine de o oră începe parada.
Știi ce-i culmea? Că toți ne dau de ceasul morții, dar uită-te la copiluții aștia de țâță! I-o luat mama lor și i-o îmbrăcat în costume săsești, mici și dichisite, de parcă-s păpuși. Ăștia speră că peste cincizeci de ani copii ăștia or veni iară la întâlnire. Cine poate ști?
Costumul este cel mai evident mod prin care sașii își exprimă apartenența la comunitate și intră în atmosfera de sărbătoare. Cum făceau odinioară în fiecare zi de sărbătoare, când se adunau la dans sub teiul de lângă biserică. În Transilvania. La mii de kilometri distanță, sașii sunt conștienți de valoarea identității lor etnice și vor neapărat să o transmită mai departe, chiar și (sau mai ales) în contextul vieții lor germane, multiculturale, de astăzi.
Sașii au fost o minoritate etnică în România, dar nu au devenit germani nici în Germania. Așa-zisa re-patriere inițiată de statul german încă din timpul comunismului, în fapt o vânzare în care s-a negociat ca la târg fiecare cap de sas, nu a însemnat o regăsire, ci tocmai pierderea patriei, cea mai mare traumă pe care a trăit-o comunitatea, după deportare. În urma lor, peisajul satelor săsești din Transilvania a rămas de izbeliște, un cimitir al rânduielii de odinioară. În Germania, au urmat mai bine de două decenii de pendulare între două spații, un exercițiu obositor de acomodare și în același timp rezistență la schimbare, la asimilare.
Orașul sașilor din Germania
În fiecare an, de Rusalii, Dinkelsbühlul se transformă dintr-un liniștit burg nemțesc într-un orășel al sașilor, luat cu asalt de fanfare și petreceri, de fum de mici, grătare și aromă dulce de Baumstriezel (Kürtoskalács). Poate că sașii se întâlnesc la Dinkelsbühl pentru că aici se simt „ca acasă”. Un spectacol al disimulării. De fapt, cumva paradoxal, exact asta sărbătoresc la Dinkelsbühl, în Germania: casa, comunitatea, patria. O patrie care dincolo de granițe înseamnă identitatea în care alege să locuiască fiecare.
Bine ați venit, orașul vă aparține!, spunea ieri primarul Hammer la festivitatea de deschidere. Dintre toate orașele pitorești ale Germaniei, Dinkelsbühlul e alegerea ideală pentru întâlnirea sașilor, așa cum numai Transilvania putea fi mai firească. Cu aerul său medieval, Dinkelsbühlul e curtenitor și romantic ca o serenadă din vremea trubadurilor. Farmecul său medieval rezonează cu amintirea bisericilor-cetăți din Transilvania natală. Situat între Bavaria și Baden-Württemberg, cele două landuri unde sașii sunt numeroși, Dinkelsbühlul pune la dispoziție o infrastructură turistică adecvată pentru a găzdui un eveniment care în doar patru zile îi dublează populația. Deloc întâmplător, din 2001, Dinkelsbühlul este oraș înfrățit cu Sighișoara.
Tradiția sărbătorilor sașilor transilvăneni a început la Dinkelsbühl în 1951, imediat după ce primii sași din Transilvania au ajuns în Germania, în urma Războiului și deportărilor. De la 25 mai 1985, între oraș și Asociația Sașilor Transilvăneni din Germania există un strâns acord de parteneriat. Iar în 1997, orașul a fost distins de către statul german cu o plachetă de aur pentru strategiile de integrare a „repatriaților” (Aussiedler) – sașii transilvăneni.
Corespondentul din România al întâlnirii de aici ar fi întâlnirea sașilor care se organiza în fiecare toamnă la Biertan, iar, mai recent, mutată într-o locație diferită în fiecare an. După Sibiu, Bistrița, Sighișoara, anul acesta a fost rândul Sebeșului să găzduiască cel mai important eveniment al comunității.
În 2012, la Dinkelsbühl s-a înregistrat o participare record în istoria acestei sărbători, cu 28.000 de sași din toate colțurile lumii. La întâlnirile din România, numărul participanților de-abia dacă trece de 1.000.
Ediția de anul acesta a Întâlnirii de la Dinkelsbühl se desfășoară sub motoul Heimat ohne Grenzen/Patrie fără granițe. Heimat înseamnă patrie, țară sau loc natal și derivă din Heim, adică acasă, cămin, domiciliu. Nu întotdeauna cele două se suprapun. Toponimia reală nu e congruentă cu geografia simbolică pe care ne-o reconfigurăm interior pe o hartă a sufletului. De câte feluri sunt granițele? Le avem pe cele administrative, între țări și regiuni, le avem pe cele invizibile, dintre noi, ce țin de mentalitate și de comportamentul social, avem propriile noastre granițe interioare.
„Heimat ohne Grenzen – Quatsch! Ich habe nur Grenzen ohne Heimat! / patrie fără granițe – aiurea! Eu am numai granițe fără patrie! Acasă nu m-au vrut, aici sunt frunză-n vânt”, îmi spunea Manfred, unul dintre sașii pe care i-am întâlnit ieri la coadă, la Baumstriezel. Vesel, glumeț, cu ochii sclipind a țuică de prune asortată cu arșița de afară, mi se pare că exprima într-o doară sentimentul dezrădăcinării pe care îl cunosc mulți. Și totuși, și el, și mii asemenea petrec astăzi la Dinkelsbühl.
E deja 9:30. Revărsare de lumină pe Kaiserwetter cum niciodată nu a fost de Rusalii în Germania.
– Trebuie că Dumnezeu o fi și el sas, zicea Geri mai devreme.
– Mai știi, poate-i place și slănina!
Geri se uită la cer de parcă și-ar catapulta ochii peste dealuri și peste lumi, până departe-n Cisnădioara lui.
Deja toată lumea caută un loc la umbră. Pe artera principală a orașului freamătul crește continuu. Fiecare caută cel mai bun loc de unde să observe parada, cel mai bun unghi pentru fotografii. E un dute-vino din care se strigă mereu nume și se salută peste mulțime. Oameni din trecut, chipuri deslușite instant din negura amintirilor se reîntâlnesc peste ani. În toate zările orașului se înalță fumul micilor și glasuri vesele ce te fac să te simți ca într-o piață aglomerată din Transilvania. Miroase dulceag-amărui a bere, țuică, arșiță și dor.
Conform programului, mai este exact o oră până la începerea paradei. Ca și anul trecut, mii de oameni au venit astăzi de departe – din Germania, Austria, chiar din Canada și Statele Unite și, bineînțeles, din Transilvania – pentru o zi de sărbătoare unică. Azi sunt ei, între ai lor, împărtășind același trecut, aceleași amintiri, aceleași speranțe. Fără măști, fără disimulare, fără a fi stingheri într-o lume străină. Duminica de Rusalii înseamnă la Dinkelsbühl în primul rând parada portului săsesc, singura ocazie în care poate fi admirată diversitatea portului, în toată splendoarea lui.
Odinioară, în ceasuri de iarnă, mâini dibace de Omama au cusut straie sfinte care au fost purtate la atâtea ocazii fericite acasă. Oameni veseli și oameni triști, sași ocoși și buni ca pâinea caldă, săsoaice durdulii, sobre și sfătoase ca doamna căreia nu-i mai tace gura de lângă mine. Nu bănuia Omama că păunii, vulturii și lalelele ei vor deveni în timp hieroglife de nedescifrat în Germania.
Necunoscuți, dar nu dispăruți
– Cine din România are habar de ce să-ntâmplă aici?, se-ntreabă Geri privind mulțimea. Vin în tot anu’ de la emisiunea germană, dar în rest… nu interesează pe nimeni. Altele-s problemele acolo.
Vorbele lui Geri întind o punte străvezie de dor și drag până acasă, în satele de la noi. Știu că ce spune el e de fapt vocea a mii și mii de sași plecați. O voce care nu mai răzbate până în România, ci rămâne suspendată înainte de a fi rostită, sugrumată în gât.
Zilele trecute am asistat aici la numeroase lansări de carte, mese rotunde și conferințe pe teme privind relația cu țara de origine și cea de domiciliu, traumele trecutului, neliniștea prezentului și nesiguranța viitorului. Cele patru zile de sărbătoare aduc la Dinkelsbühl o efervescență fantastică, care nu-și găsește ecou în România. Este o cu totul altă față a comunității sașilor, pe care noi nici măcar nu o bănuim. Zilele astea, la Dinkelsbühl se înghesuie pe străduțele orașului mai mulți sași decât în toată Transilvania de astăzi la un loc. Încă o jumătate de oră până la paradă. Locul unde se aranjează participanții e un furnicar de costume și emoții.
Ubi sunt, ubi nunc?
Sașii au fost întotdeauna un grup foarte bine definit identitar. Toate elementele care îi conturează puternic ca etnie, precum religia, limba, obiceiurile, îndeletnicirile, un anumit fel de a fi și de a rândui gospodăria și comunitatea, au rămas intacte în sutele de ani în Transilvania dar, în mod foarte interesant, unele nu s-au diluat nici în Germania. Fie atunci când în localitățile din Transilvania au devenit o minoritate, fie în Germania unde „melting pot”-ul cosmopolit amenința să-i absoarbă, sașii au rămas un conglomerat distinct, bine închegat. Cazul lor este deosebit de interesant pentru că schimbările politice i-au pus în situația de a-și contura și reconsidera mereu relaționarea dintre identitatea etnică și identitatea națională.
Deși în Germania, sașii, Aussiedler-ii, au particularitatea de a fi într-o anumită măsură în același timp germani și imigranți, menținerea etnicității lor a rămas o misiune a fiecărui membru al grupului. Sașii nu s-au românizat în Transilvania și nu s-au germanizat în Germania decât prin excepții, de multe ori dezaprobate între ai lor.
Noi am rămas Sachsen, nu am devenit Deutschen. Numai unii se cred peste noapte mai nemți decât nemții, zice Geri mândru și cârcotaș. Nu știu dacă l-ai auzit ieri pe Hans Bergel, scriitorul, vorbind despre sași. Bergel zice că noi suntem așa, un fel de struțo-cămilă, nici români, nici nemți. Sasul e un homo transilvanus modelat din aluatul locului și al oamenilor cu care a trăit în Transilvania. Asta se vede cel mai bine când ne dăm cap în cap cu câte un neamț și vedem că nu ne potrivim nicicum. Unii s-or umplut de cucuie, alții nu pun la suflet. Păi cum să fim la fel, sasu nu-i nici de-a ăstora, n-a fost nici de-a ălora.
Studiind particularitățile migrației germanilor din Europa Centrală și de Est în Germania, Rogers Brubaker vorbește despre ethnic unmixing. Un articol apărut în Der Speigel 34/1988, în plin proces de emigrare, arată însă și reversul medaliei: problemele întâmpinate de etnicii germani veniți din Transilvania la stabilirea în Germania, ciocnirea dintre identitatea etnică și cea națională, problemele de integrare a celor peste 200.000 de sași și felul în care ceilalți, nemții, îi priveau pe etnicii din Est.
În ce privește prezentul, în interiorul comunităților săsești din Transilvania, Germania, Austria, Canada, SUA etc., se simte foarte acut presiunea unui sfârșit de generație. De aici resentimente, frustrare, tensiuni, incertitudine. Sașii care au plecat acum zeci de ani din Transilvania se întreabă în ce măsură copiii, nepoții lor vor mai păstra vie cultura și sentimentul de apartenență la comunitate. Dacă peste treizeci sau cincizeci de ani, copiii lor vor mai participa la tradiționala întâlnire de la Dinkelsbühl.
În Germania, avem pe de o parte sașii în vârstă, prizonieri într-o vârstă de aur transilvană, refugiați în trecutul nostalgic al unui Siebenbürgen, süße Heimat. Ca și în Transilvania, mulți sași din Germania cred că odată cu cei vârstnici acum, cultura și comunitatea sașilor se va stinge. Ca Irene din Călătorie într-un picior a Hertei Müller, mulți trăiesc într-un fel de no man’s land, plecați în plină dictatură din „cealaltă țară“, în țara de adopție, în care se vor simți întotdeauna alienați. Aceștia sunt frecvent sașii care au simțit plecarea din locurile natale ca pe o amputare, nu a fost o repatriere peste secole, ci o pierdere a casei. Migrația lor nu a fost atunci o mișcare de punere în legătură a două societăți, ci o scindare. De altfel, puțini dintre sașii transilvăneni și-au mai păstrat cetățenia română. Ruptura a fost atenuată după 1990, când libertatea circulației îi readuce pe unii înapoi, în vizită, „sașii de vară”, iar în altele cazuri, iluzoriu sau concret, dar tot mai frecvent, se pune problema întoarcerii.
Mulți dintre copiii și nepoții veniți în Germania la vârste fragede sau născuți aici, nu au învățat săsește, nu au atașament față de România, o țară aproape exotică pe care nu au văzut-o poate niciodată sau au vizitat-o ca simpli turiști; nu se identifică cu grupul etnic, cu obiceiurile și mentalitatea lui, sunt distanți, chiar reticenți față de tot ce înseamnă tradiție, cultură, moștenire spirituală a generațiilor dinaintea lor. La nivel global, când se vorbește despre mobilitatea de astăzi, definirea identității etnice este o problemă acută, mai ales în rândul adolescenților.
Pe de altă parte, această viziune sumbră e contrabalansată de sutele de tineri care iau parte la întâlnirea anuală de la Dinkelsbühl. Numărul impresionant de tineri prezenți în 2013, dar și în anii trecuți, arată că, totuși, există o continuitate, prin urmare și speranță. Admirabile sunt și exemplele de tineri născuți în Germania în familii de sași care vorbesc chiar și săsește, se implică în acțiuni de voluntariat și au un atașament față de locurile natale ale familiei lor. Și în Transilvania se regăsesc aceste două polarități, cu observația personală că aici tinerii sași sunt mai puțini numeric și mai puțin activi ori vizibili decât cei din Germania, tocmai pentru că aici nu se mai poate vorbi despre o comunitate în adevăratul sens al cuvântului.
Sunt unii care s-au dus acum înapoi. De dus, s-ar mai duce mulți, da-s prea mândri. Pentru unii ar fi și prea greu. E prea târziu de-acum. Păi eu aș mai avea putere să bat acum tribunalele să-mi iau casa înapoi? Și ce să fac, să vând tot și să cumpăr altceva acolo? Cum să trăiesc? Sunt unii, mai ales acuma, pe Internet am auzit, care tot cheamă oamenii să vină acasă, că am avea o datorie morală, că să duc toate de râpă. Păi datoria morală mă ține pe mine acuma, bătrân ramolitig ce mă aflu? Nu se mai poate, nu mai este cale de întoarcere. Deja, cum am trăit aci o jumătate de viață, oi mai trăi încă un pic. Mult n-a mai fi.
Transilvania din Germania
10:30. La mai bine de 1500 km de Transilvania, sașii sărbătoresc tocmai patria, casa, rânduiala de odinioară. De departe se aud bătăi puternice de tobe. Zeci de tobe, o armată de tobe îndulcite de clinchete jucăușe, tot mai aproape. Tobele bat în ritmul inimilor noastre. Primul grup al paradei le sădește multora lacrimi în ochi.
Fiecare grup poartă pancarta cu imaginea bisericii, steagul și stema localității natale din Transilvania, numele ei german. Grupați după regiuni, e ca și cum sașii din tot Siebenbürgen-ul de odinioară s-ar perinda prin fața ochilor noștri. O lume în miniatură. Și totuși anacronică. Fiecare, în fiecare clipă, are în minte gândul că suntem la mai bine de 1500 de kilometri distanță. Fără granițe.
Deschid parada asociațiile sașilor din landul Baden-Würtemberg și o vor încheia cei din Bavaria. Grupurile care iau parte la parada portului săsesc sunt împărțite în două categorii: cei organizați după locul în care s-au stabilit în Germania (Kreisgruppe) și cei organizați după locul natal din Transilvania (HOG – Heimatsortgemeinschaft). Primii sunt copiii, tinerii, apoi adulții: din Biberach, Sachsenheim, Reutlingen-Metzingen-Tübingen, Heidenheim, Creilsheim, Stuttgart, Ulm, Tuttlingen, Schwäbisch Gmünd, Göppingen, Heilbronn, Böblingen. Nouăsprezece grupuri din tot landul.
Bucuria și mândria sunt cuvintele ce descriu cel mai bine emoțiile de pe fețele tuturor. O sărbătoare la care sașii și-au expus tot ce au mai frumos: tradițiile, identitatea, sufletele. Printre participanți, vecinii, rudele sau prietenii noștri, cei care cândva ne dădeau binețe în fața porții. O punte invizibilă ce unește emoțional și cultural două tărâmuri.
După Baden-Württemberg urmează asociațiile săsești locale, HOG (Heimatsortgemeinschaft), grupate pe regiunile din Transilvania în care au locuit: Valea Hârtibaciului și Cincu. Merghindeal, Stejărișu, Dealu Frumos…
Schönberg/Dealu frumos, centrul României, după cum scrie pe panoul de la intrarea în sat. Pentru fiecare, acasă este centru lumii. Câte centre are lumea? Și câte paradisuri? E periferie față de care centru? Mulți dintre cei care se perindă acum în fața noastră s-au născut în sate din Transilvania pentru care Germania era destinația ultimă, leagănul tuturor visurilor și al prosperității. Au crescut aflând pe furiș vești din Germania, primind pachete din Germania scanate de ochi vigilenți, de unde rude și prieteni descindeau o dată pe an în merțanele bot-de-cal. Portbagajele lor se căscau ca burta uriașă a lupului ce înghițise lacom toate bunătățile lumii și se îndura să mai râgâie și aici niște resturi.
Trec prin fața mea sașii din Agnita, Movile, Iacobeni, Cincșor, Pelișor. Urmează cei din nord, cu grupurile Uila și Bistrița, apoi Unterwald, cu sașii mândri din Gârbova, Miercurea, Amnaș și Câlnic. Apoi pe repede-înainte Sibiul și împrejurimile: Cisnădioara, Cristian, fanfara din Turnișor și Nou.
Privesc parada prin ochiul aparatului foto, click după click, grup după grup, Transilvania-Germania, prezent-trecut, un ping-pong continuu și năucitor. Un țânc de-un cot îmbrăcat în Tracht îmi zâmbește strângând în brațe un Micky Maus de pluș. Din brațele mamelor și bunicilor salută mirați copilașii de câțiva anișori, gătiți în costum săsesc. Și anul acesta au venit mulți tineri și copii. Acolo unde sunt, grupul se aude de departe, râd, chiuie, fluieră. Cei mai în vârstă merg apăsat și molcom, dar ochii li-s sprinteni și inundați de bucurie. Orice sărbătoare are în mijlocul ei și un sâmbure de tristețe, sădit de sentimentul trecerii timpului.
An de an, parada portului tradițional săsesc de la Dinkelsbühl este extraordinară. Este, însă, și un simulacru. Înțeleg de ce are loc în Germania, dar nu pot să nu-mi doresc să fi fost acasă.
Fiecare sas arată impecabil, apretat și călcat ca scos din cutie. Un simț al ordinii și rigorii tradus în veșmintele de sărbătoare. Doar harta ridurilor li se reconfigurează mereu expresiv, între fericire și sobrietate, ochii blânzi li-s împăienjeniți de amintiri și bucurie. Un amalgam de emoții se ciocnesc deasupra, undeva la mijloc, între cei care defilează și ochii din tribune.
Vin sașii din zona Sighișoarei: Roadeș, Saschiz, Criț, Meșendorf, Seleuș, Apold, Archita. Din împrejurimile Mediașului sunt prezente grupurile din Ațel, Șaroș pe Târnave, Șeica Mică, Axente Sever și Moșna. Țara Bârsei e reprezentată de fanfara și asociația sașilor din Hălchiu, Bod, vecinătățile din Feldioara și Hărman, Ghimbav, Prejmer, Râșnov, Cristian, vecinătatea și fanfara sașilor din Sânpetru. Urmează asociațiile sașilor din landurile Hessen, Niedersachsen/Bremen și Nordrhein-Westfalen. Trec sașii pe pe Târnave – Bălcaciu, Viișoara- Jidvei și împrejurimile Rupei: Viscri, Fișer, Homorod, Dacia, Ungra, Felmer, Ticușu Vechi.
De pe capul unei femei flutură diafan un voal albastru-safir fixat în ace aurite, și-mi pare că sub acel voal zâmbește chipul blajin al bunicii. Purtând voaluri care le încadrează fața într-un batic așezat în formă de inimă, săsoaicele Viscriului zâmbesc sfios și nostalgic, cu gândul la ulițele satului. La mii de kilometri distanță, Sara Dootz își potrivește baticul din care-i răsar niște cârlionți suri, în timp ce urcă agale colina spre biserică. Merge încă o dată să tragă clopotele, apoi să aștepte turiștii. A rămas să poarte urma sașilor de odinioară. Și să depene firul poveștii mai departe, pentru mii de turiști care vin aici fără să aibă habar de sași, de viața satului de odinioară, de sărbătoarea unei alte lumi, la o mie cinci sute de kilometri distanță. Acum îi interesează de Prințul Charles. Cum se mai schimbă vremurile! Poveștile Sarei curg nesecat la Viscri, izvorâte dintr-un timp profetic, fără început și fără sfârșit.
Pe înserat, când vacile se întorc agale acasă, pe ulițele Viscriului blițurile se aprind ca licurici, întâmpinându-le de parc-ar fi vedete. Peste tot se rostesc cuvinte de mirare în diverse limbi: engleză, rusă, spaniolă, română, germană etc. Mă gândesc ce gândește Geri când îi povestesc toate astea, dacă ar merge acum la Viscri, dacă ar recunoaște lumea, dacă i-ar plăcea.
Frag nicht wo in der weiten Welt est besser für dich wäre./ Da, wo dein Gott higgestellt, da blüh zu seine Ehre!“/
Nu întreba unde ți-ar fi fost mai bine în lumea asta mare./ Acolo unde te-a așezat Dumnezeu, înflorește întru a lui onoare!
Sunt vorbele cu care a crescut Sara Dootz și pe care le îndeplinește zi de zi, pioasă și senină, ca pe o misiune. Iubește biserica în care stă mai toată ziua, ca pe casa ei. Când trage clopotele, se gândește că soțul o aude și spune „uite-o, e aici, nu se lasă!” Uneori, când dorul de ai ei și de lumea rânduită ca odinioară o copleșește, trage clopotele cu ultima putere, ca și cum tânguiala lor prelungă s-ar auzi până departe în Germania, în lumea asta mare unde s-au dus toți.
Dacă ar putea, și-ar chema toți sașii înapoi acasă, așa cum le-a adus și pe fiicele ei. Cocoțată pe podiumul de unde prezentatorii anunță grupurile paradei, parc-o văd pe Frau Dooz ocoșă și îndărjită spunându-le tuturor să-și urce fundul în mașină și să treacă acasă. E atâta frumusețe, dar atâta pustietate acolo, pentru ce dorul și toate discursurile astea? Ce folos că plângem, ce folos că facem paradă de porturi la sute de kilometri distanță?
Auzi, dom’le, da, da, tu ală de acolo, din ultimul rând, ce te ții fălos ca o barză! Te crezi atoateștiutor, dar știința ta e nimic dacă nu folosește nimănui. Cum ar fi să spui toate astea acolo unde ar conta la ceva? Unde ți-e locul. Ți-ai găsit fătuca asta să te asculte, câte crezi că pricepe? Cât mai pricep tinerii?
Zăream cu coada ochiului fruntea împietrită a lui Geri, ochii care-i curgeau mereu. De la prea mult soare. Își dregea glasul și în sfârșit tăcuse. El și-a spus povestea, pe Sara nu o auzea. Lumile astea două nu se mai prea aud între ele.
Am coborât între cei de la paradă, care se împrăștiaseră acum peste tot în mulțime. Am făcut poze, am mai vorbit scurt cu unii dintre ei. Când în final m-am uitat spre tribune, locul lui Geri era gol. În jur, în mulțime, nici urmă de el. Poate că-și luase zborul, întinzând mânecile largi ale cămeșii lui săsești, elegant și fălos ca o barză. Sau poate că nici nu fusese niciodată acolo…
La prânz, în inima Dinkelsbühlului, clopotele bat rar și trist, ca un gong prelung ce răsună cu ecou între zidurile cetății. Pentru cine bat clopotele? Atunci când moare un sas în Germania, la înmormântare, bat în același timp și clopotele în satul lui natal din Transilvania. Pentru că s-a mai dus unul de-al lor, chiar dacă dus e de fapt de ani buni. Ca și cum sunetul s-ar înălța în văzduh odată cu sufletul, undeva unde se întâlnesc toți dincolo de orice granițe.
Acasă. Fără granițe.
