Serialul „României libere“ dedicat ororilor comise de ruși împotriva românilor se încheie cu un moment aparte: eliberarea ultimilor prizonieri români din lagărele de exterminare înființate de sovietici pe tot cuprinsul URSS.
Doar unii dintre acești prizonieri au apucat să-și revadă familiile. Mulți dintre ei au fost uciși de bolșevici, iar rămășițele lor zac risipite prin deșerturile și stepele Asiei Centrale, în întinderea înghețată de dincolo de Cercul Polar sau în pustietatea Munților Urali.
Dimensiunea adevărată a tragediei prin care au trecut acești prizonieri de război poate fi doar bănuită. În aprilie 1946, călăul Viaceslav Molotov, cel care își pusese în 1939 semnătura, alături de caracul său, Joachim von Ribbentrop, pe pactul dintre bolșevici și naziști care avea să ducă la sfârtecarea Regatului României, declara că, până în acel an, fuseseră repatriați 61.662 prizonieri români.
Alți 20.441 fuseseră înrolați în diviziile Armatei Roșii formate din români, „Tudor Vladimirescu“ și „Horea, Cloșca și Crișan“. Potrivit lui Molotov, alți peste 50.000 de prizonieri români se aflau încă în lagărele sovietice.
Însă aceste cifre sunt, evident, mincinoase. Potrivit documentelor autorităților române, în robia rusească fuseseră între 250.000 și 300.000 de militari ai Armatei Regale Române.
Cifrele lui Molotov ascundeau, de fapt, dimensiunile crimelor în masă săvârșite de ruși asupra acestor prizonieri. Morții nu apăreau în „contabilitatea“ alcătuită de călăul Molotov. Iar numărul celor care au pierit în aceste lagăre nu va fi cunoscut, probabil, niciodată cu exactitate.
Informațiile disparate care există în prezent permit conturarea unui tablou aproximativ a celor petrecute în aceste lagăre. De exemplu, doar în lagărul Spassk 99 din regiunea Karaganda din Kazahstan au murit peste 1.000 de militari din Armata Regală Română. Este vorba de o numărătoare oficială, realizată de sovietici, de aceea numărul real al victimelor s-ar putea să fi fost, de fapt, mult mai mare.
De asemenea, această numărătoare nu îi include pe basarabenii care fuseseră înrolați în Armata Regală Română și care au căzut prizonieri. Rușii îi socoteau pe aceștia drept „moldoveni“ și i-au contabilizat separat.
Strategii de supraviețuire
Documentele din arhivele sovietice, precum și memoriile celor întorși din lagărele rusești de exterminare lasă să se întrevadă trei strategii de supraviețuire adoptate de militarii români din robia sovietică. Prima a fost adoptată de colaboraționiști. Cum Stalin decisese încă în anul 1943, după bătălia de la Stalingrad, să ocupe cât mai mult din Europa de Est și să încerce să preschimbe regimul politic al țărilor într-unul de tip sovietic, el avea nevoie de colaboratori.
Numărul comuniștilor de origine română era foarte redus, în condițiile în care întreg Partidul Comunist din România număra sub 1.000 de membri.
Mai erau o serie de colaboraționiști originari din Basarabia și din Bucovina de Nord, însă nici aceștia nu erau foarte numeroși, astfel că Stalin a decis să încerce să îi înroleze pe românii căzuți prizonieri. Rușii au organizat două divizii de „voluntari“ români. Este vorba de Divizia „Tudor Vladimirescu“, creată în 15 octombrie 1943 și pusă sub comanda colonelului Nicolae Cambrea, și de Divizia „Horea, Cloșca și Crișan”, pusă sub comanda generalului Mihail Lascăr, care căzuse prizonier la ruși la Stalingrad.
„Adjunctul politic“, adică politrucul acestei divizii, era Valter Roman, tatăl fostului premier Petre Roman.
Cele două divizii au fost, de la bun început, unități militare în cadrul Armatei Roșii. Doar Divizia „Tudor Vladimirescu“ a apucat să lupte pe front. Cele două divizii rusești au fost integrate în Armata Română abia în anul 1947, atunci când comunizarea României era aproape deplină.
Cadrele provenite din cele două divizii ale Armatei Roșii au contribuit la distrugerea Armatei Regale Române și la transformarea ei într-o oaste de tip sovietic. Doar aproximativ 10% din prizonierii români au adoptat această strategie.
Cea de-a doua strategie de supraviețuire a fost cea a conformiștilor. Este vorba de acei prizonieri de război care nu au provocat nici un fel de dificultăți gardienilor, dar care nici nu s-au manifestat drept colaboraționiști.
Aceștia s-au numărat printre primii prizonieri de război eliberați după încheierea conflagrației mondiale. Mai mult de jumătate dintre prizonierii români de război au adoptat această strategie.
În fine, au existat și prizonieri de război, eroi de război, care își dovediseră curajul în tranșee și care au decis să îi înfrunte pe sovietici. Cazul generalului Gheorghe Netejoru, care în 1944 era tânăr ofițer al Armatei Regale Române, a fost relatat în precedentele două episoade ale acestui serial.
Zorii libertății au mijit în temniță
După calvarul drumului în trenurile morții spre stepele Asiei și după ce Gheorghe Netejoru și alți ofițeri români au preferat să înfrunte teroarea carcerei în loc să re-nunțe la demnitate, a urmat purgatoriul eliberării.
Însă pentru eroii Armatei Regale Române această eliberare nu a însemnat decât trecerea din lagărele sovietice de exterminare într-o temniță mai mare, adică în închisoarea în care fusese transformată România. Abia în 1989 avea să înceapă adevărata eliberare.
În cartea sa de memorii, „Și eu am luptat în Est. Spovedania unui fost prizonier de război“, apărută la Editura Militară, Gheorghe Netejoru scrie că perspectiva eliberării tuturor prizonierilor de război care supraviețuiseră în lagărele sovietice a apărut abia după moartea lui Stalin, din 5 martie 1953. „Primăvara lui 1953 a fost marcată de un eveniment șocant, dar dorit de toată lumea: moartea lui Stalin.
Acest eveniment a avut ecouri contradictorii în rândul populației sovietice. La început, toată lumea vorbea după cum erau indicațiile, cu părere de rău. După câteva luni, toată lumea se bucura că a scăpat de «marele tiran», cum îi ziceau ei. Circulau atâtea povești despre modul de comportare al celui care nu a fost om, ci «zveri» (animal de pradă, fiară), cum îi mai spuneau alții, încât nu știai ce să mai crezi. A fost decretată amnistie generală. Milioane de oameni nevinovați, ținuți în lagăre și închisori, au fost puși în libertate. Printre cei eliberați am fost și noi, prizonierii de război, reținuți prin niște înscenări mârșave“, scrie Gheorghe Netejoru. Însă el a fost trimis spre casă abia la finalul lui noiembrie 1953. „Pentru noi, românii, Ziua cea Mare avea să fie 27 noiembrie 1953, o zi răcoroasă, de început de iarnă.
Un vânt rece, care sufla cu tărie, scuturase și ultimele frunze, dând pădurii din împrejurimi un aspect jalnic și respingător, pe care nu mai doream să-l vedem niciodată. Trăiam ca într-un vis frumos. De bucurie, ne îmbrățișam, ne spuneam cuvinte fără rost. Trăiam o euforie greu de descris.
Când am plecat din gară, începuse să ningă, parcă pentru ca zăpada să acopere totul în urma noastră. Numai suferințele nu puteau fi acoperite, rămânând adânc săpate în sufletele noastre, așa încât niciodată nu vor putea fi șterse…“, scria generalul Gheorghe Netejoru.
Drumul spre patrie a durat două săptămâni. Prizonierii români au fost purtați pe ruta Potma – Moscova – Smolensk – Kiev – Ungheni – Iași. Prima dată, prizonierii au călcat din nou pe pământ românesc în Basarabia ocupată de ruși.
„Decembrie 1953. În zori am ajuns la Ungheni, în Basarabia. Deși eram pe pământ românesc, am fost anunțați că în jurul prânzului vom trece granița…Cu toții am coborât din vagoane. După frigul îndurat pe timpul nopții, de-acum puțină mișcare era binevenită. Eram la noi acasă, respiram aerul românesc după care tânjisem atâta amar de vreme“, mai scrie fostul prizonier.
Însă, după ce au trecut Prutul, românii au fost preluați și puși sub paza trupelor de Securitate. Țara pentru care își irosiseră cei mai frumoși ani ai tinereții nu mai exista. România era bolșevizată, Regele Mihai I fusese alungat, iar prizonierii din Armata Regală Română nu erau bineveniți în noua orânduire. Pe 9 decembrie, foștii prizonieri de război au fost duși la închisoarea Văcărești. Crăciunul, Revelionul și Sfântul Ion au fost petrecute de Gheorghe Netejoru tot după gratii, însă, de data aceasta, paznicii nu erau kaghebiști, ci securiști.
Viitorul general a fost pus în libertate abia în 30 ianuarie 1954. A ajuns acasă, unde și-a regăsit părinții în viață. Pe 10 februarie 1954, a avut bucuria să își revadă logodnica, Paula, la Giurgiu. Ea îl așteptase neclintită de-a lungul lungilor ani de război și de prizonierat, preț de un deceniu.
Gheorghe Netejoru a fost, însă răzbunat de istorie. A avut bucuria să trăiască nu doar moartea lui Stalin, ci și prăbușirea comunismului și colapsul Imperiului Răului, URSS. A murit înainte ca Crivățul să înceapă să sufle din nou prin Rusia kaghebistului Putin…
Pentru noi, românii, Ziua cea Mare avea să fie 27 noiembrie 1953, o zi răcoroasă, de început de iarnă. Un vânt rece, care sufla cu tărie, scuturase și ultimele frunze, dând pădurii din împrejurimi un aspect jalnic și respingător, pe care nu mai doream să-l vedem niciodată. Trăiam ca într-un vis frumos. De bucurie, ne îmbrățișam, ne spuneam cuvinte fără rost. Trăiam o euforie greu de descris“.
Pe 10 februarie 1954, generalul Netejoru a avut bucuria să își revadă logodnica, Paula, la Giurgiu. Ea îl așteptase neclintită de-a lungul lungilor ani de război și de prizonierat, preț de un deceniu.
300.000 de militari ai Armatei Regale Române au fost luați prizonieri de către sovietici.
Primăvara lui 1953 a fost marcată de un eveniment șocant, dar dorit de toată lumea: moartea lui Stalin. Acest eveniment a avut ecouri contradictorii în rândul populației sovietice. La început, toată lumea vorbea după cum erau indicațiile, cu părere de rău. După câteva luni, toată lumea se bucura că a scăpat de «marele tiran», cum îi ziceau ei.“
După ce au trecut Prutul, românii au fost preluați și puși sub paza trupelor de Securitate. Țara pentru care își irosiseră cei mai frumoși ani ai tinereții nu mai exista. România era bolșevizată, Regele Mihai I fusese alungat, iar prizonierii din Armata Regală Română nu erau bineveniți în noua orânduire.
