Cei șapte piticii maramureșeni de la Auschwitz. Eliberarea și peripețiile întoarcerii acasă

de Marius Cosmeanu , 31 mai 2015 - stire actualizata la ora 00:26, 01 iunie 2015

Mai puteti citi si:

Publicăm o a doua și ultimă parte din întâmplările celor șapte pitici din Rozavlea trecuți prin iadul de la Auschwitz, istorii publicate în volumul În suflet am fost niște uriași, de jurnaliștii israelieni Yehuda Koren și Eilat Negev, autorii cărții. Puteți citi povestea ultimei zile din lagăr și a peripețiilor trăite de liliputani în drumul lor spre Maramureș:

Cei douăzeci și trei de membrii ai grupului de liliputani erau din nou împreună. Voiau să ajungă cât mai repede în Rozavlea, pentru a se întâlni, așa cum stabiliseră cu doi ani în urmă, cu soții lor deportați în alte tabere de muncă. Visau să se întoarcă acasă, să dezgroape comoara ascunsă la plecare și să reînceapă viața de odinioară.

Citește și: Cei șapte pitici maramureșeni de la Auschwitz. Noaptea întâlnirii cu dr. Mengele

Simon și Mordechaj s-au dus repede la bucătăria lagărului în speranța că vor mai găsi acolo căruciorul cu care cărau pâinea. Era exact acolo unde îl lăsaseră. L-au scos din clădire și au pus piticii în el, alături de copii și de acareturile lor sărăcăcioase. Simon și fiul său au rupt în fâșii câteva cerceafuri, au improvizat niște hamuri din ele și, înhămați, au scos căruciorul din tabără. [...] După ce s-au chinuit câțiva kilometri, micul grup a ajuns la malul unui râu. Acolo era un pod aruncat în aer de Wehrmacht pentru a împiedica înaintarea sovieticilor. Cu căruciorul plin de pitici, Ovicii n-ar fi avut nicio șansă să ajungă pe celălalt mal, stratul subțire de gheață n-ar fi rezistat. Așa că Slomovici Simon i-a luat pe rând în brațe și a trecut cu fiecare râul. [...] Când au ajuns cu toții teferi pe celălalt mal, Simon și fiul său s-au mai întors o dată și au trecut și căruciorul.

Grupul liliputanilor înainta cu viteza melcului. Nu doar din cauza drumului alunecos, plin de noroi, ci și pentru că erau dezorientați: habar n-aveau dacă se află pe teritoriul eliberat de Armata Roșie sau sunt în spatele liniilor germane. La fiecare intersecție dezbăteau îndelung încotro să o apuce. Când trecea pe lângă ei vreo mașină a armatei sovietice se temeau că vor fi jefuiți sau batjocoriți și că soldații vor râde de ei, dar toți i-au privit mai curând ca niște atracții. Șoferii claxonau veseli, iar soldații le făceau cu mâna aruncându-le pâine și vodcă. Unul dintre ofițeri a fost atât de impresionat de situația lor dramatică încât le-a dăruit un cal indicându-le direcția în care să o ia pentru a ajunge în Cracovia, orașul cel mai apropiat din zonă. Sperau că acolo vor găsi un tren care să-i ducă la Rozavlea.

Speranța că vor înainta mai ușor cu calul s-a spulberat rapid. Animalul pierdea mereu direcția și abia reușeau să îl țină pe drum. Slomovici a observat după un timp că săracul animal era pe jumătate orb, de asta se comporta ciudat, dar măcar le-a ajutat pe femei să își mai tragă sufletul.

Se întunecase deja când grupul a ajuns în satul Zator. Peste tot erau doar de ruine și case dărâmate, la fel ca și în restul satelor poloneze prin care au trecut. Se întrebau, oare, ce-o fi acasă? După cele văzute pe drum, nu mai aveau nicio speranță că își vor găsi casele întregi.

A fost prima lor noapte liberă de la ieșirea din lagăr, dar încă erau departe de a se simți în siguranță. Pentru localnici, orice mic zgomot sau orice umbră de străin însemna un nou prilej de îngrijorare, la fel ca și pentru refugiați. Ovicii erau îngroziți că țăranii polonezi, de frică sau din ură, îi vor omorî sau îi vor jefui în timp ce dorm, pentru a le lua și puținul pe care îl aveau asupra lor. După lungi deliberări au decis să petreacă noaptea într-o gospodărie țărănească părăsită din afara satului. A doua zi, un soldat rus i-a sfătuit să nu meargă pe drumul care duce direct la Cracovia, ci să ocolească pe la Babice, o așezare din apropiere. Până să ajungă la Babice le-a trebuit o zi întreagă, dar, într-adevăr, pe drumul ocolitor n-au dat ochii cu niciun soldat german. Văzuseră, în schimb, mult mai mulți soldați ruși decât țărani polonezi. Sovieticii i-au invitat de mai multe ori în taberele lor promițându-le mâncare. Ovicii i-au refuzat de fiecare dată tacticos. [...]

A doua zi dimineață s-au despărțit de cal și s-au urcat într-un camion militar care i-a dus până în Cracovia. Sovieticii i-au cazat într-un hotel din centrul orașului în care, cu doar câteva săptămâni înainte, locuiseră încă naziști. „Rușii s-au comportat bine cu noi și ne-au îndeplinit toate dorințele. Au organizat un bal de sărbătorire a victoriei și ne-au rugat să cântăm. Trecuse aproape un an de la ultimul nostru concert, dar eram în formă și am avut un succes extraordinar. De aici începând, la orice zi de naștere sau altă sărbătoare pe care o organizau, eram invitați să ținem spectacol. Unul dintre ofițeri a încercat chiar să ne ademenească într-un turneu la Moscova, în numele unui prieten impresar. Am refuzat politicos oferta pentru că ne era foarte dor de casă”, povestește unul dintre Ovici.

Pentru moment, însă, gustau ospitalitatea rușilor și fantasticul oraș polonez, rămas, ca prin minune, aproape neatins de război. Ovicii au tot amânat plecarea și nici nu și-au dat seama că între timp trecuseră săptămâni și își pierduseră și independența, și libertatea de mișcare, ajungând la mâna rușilor. [...]

Când în sfârșit și-au adunat puterile ca să o ia spre casă, au realizat ce povară reprezenta faptul că erau așa de mulți, spre deosebire de viața din lagăr, când numărul lor mare constituia un avantaj. Transportul, cazarea și întreținerea unui grup de douăzeci și trei de suflete s-a dovedit a fi o problemă de logistică cât se poate de serioasă și de complexă. Drumurile erau pline de refugiați care se grăbeau acasă și de oameni dezorientați, care rătăceau dintr-un loc în altul. Greutățile au continuat și după ce au grupul de liliputani a părăsit Cracovia: ascultând de un sfat prost, au luat-o spre vest în speranța că de acolo vor găsi mai ușor un tren spre România. [...]

Rușii au devenit suspicioși: credeau că mulți militari germani și-au aruncat uniforma și se dau drept evrei în mulțimea de refugiați. Nu era tocmai ușor să discerni cine e cușer și cine criminal de război în masa de oameni. Așa că sovieticii au decis să îi ducă pe toți în Rusia, pentru ca acolo să facă apoi trierea.

Ovicii ajunseseră între timp în tabăra de refugiați din Katowice. La un moment dat, toți refugiații din tabără au fost duși la gară. Oamenii s-au panicat când au văzut că trebuie să urce în același tip de vagoane cu care au fost transportați odinioară în drumul lor spre iad. De data aceasta, însă, ușile vagoanelor au fost măcar lăsate deschise, oamenii au puteau privi în afară pe tot parcursul lungii călătorii și aveau suficient aer. Trenul oprea des, li se aducea mâncare și li se permitea sa meargă în pădure pentru a-și face nevoile.

Cum înaintau spre est, peisajul devenea din oră în oră tot mai familiar Ovicilor. Când trenul a ajuns la Cernăuți, erau pur și simplu copleșiți de emoție: așezarea era la cel mult patru ore de îndrăgitul lor sat natal. De-a lungul turneelor lor din trecut, opreau todeauna cu drag în capitala bucovineană, unde au ținut mai multe spectacole în selecta sală de concerte a hotelului „Vulturul Negru”. De data aceasta, însă, au fost găzduți în clădirea liceului. Puteau umbla liber prin oraș, dar li s-a interzis să plece la Rozavlea. Războiul se terminase, era 9 mai 1945, dar piticii din Rozavlea s-au trezit într-o situație paradoxală: erau în mâinile socvieticilor, nici liberi, nici prizonieri.

- Știm că îi căutați pe cei din SS, dar nu puteți presupune despre noi că le-am fi colegi. De ce nu ne lăsați liberi?, îi întrebau Ovicii, implorând, pe toți ofițerii sovietici care le ieșeau în cale. Superiorii sovietici le înțelegeau păsul, dar nu le ofereau niciun răspuns, doar dădeau din umeri.

Rușii le dădeau de mâncare și tot ce aveau nevoie, dar trăiau în oraș și aveau nevoie și de bani. Așa că au început să țină spectacole în stradă. [...] Cunoșteau publicul cernăuțean și își aminteau încă bine melodiile pe care le cântaseră pentru ei cu nici doi ani în urmă. Entuziasmați de succes, au continuat să cânte zi de zi, pâna când, după două săptămâni, au aflat că vor pleca mai departe. Abraham era sceptic: „Cunosc locul ăsta ca în palmă. Dacă trenul stă pe șinele din dreapta, vom fi curând în Rozavlea; dacă va fi pe șinele din stânga, ne duc în Rusia.”

Trenul stătea pe șinele din stânga. După patru zile au ajuns în Belarus, într-o uriașă tabără de refugiați. Oamenii erau grupați după naționalitate. [...] Pentru noi, spune unul dintre Ovici, chestiunea asta a naționalității era destul de ciudată. Maramureșul a aparținut când Ungariei, când României, așa că, până la urmă, nici nu mai știam de cine aparținem. Imediat ce au aflat că Stalin a fost de acord cu cererea Regelui Mihai I de a-i lăsa acasă pe militarii români, Ovocii s-au dus la comandantul taberei de refugiați și i-au spus: „Și noi suntem români.” Comandantul a fost amabil cu ei și le-a dat acordul de a pleca împreună cu soldațiii români.

Când trenul s-a apropiat de Sighetul Marmației, liliputanii și-au strâns lucrurile și s-au strecurat prin mulțimea de militari până la ușă. Trenul a oprit. Călătorii au primit însă ordin că vor toți trebui să călătorească până la ultima stație, adică la Arad. Sovieticii nu i-au lăsat liberi pe refugiați nici măcar după ce au ajuns la Arad, continuau să-i suspecteze ca printre ei se ascund SS-iști, așa că grupul de liliputani a ajuns la Rozavlea abia la finele lui august 1945, la șapte luni de la eliberarea lagărului de la Auschwitz.

 

Ultima ora

anunturi mica publicitate

Urmareste-ne pe Facebook

Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.

Copyright © 2014. Toate drepturile rezervate RomaniaLibera.ro

Dezvoltat de Bluebay Design