În 1899, emigrau în America primii 98 de români. În 15 ani, adică până în 1914, numărul lor a crescut la circa 135.000. După terminarea Primului Război Mondial, mulți dintre ei s-au reîntors în România, o bună parte a lor, însă, ne mai găsindu-și rostul aici, au plecat din nou peste ocean. De această dată, aproape în toate cazurile, definitiv.
Povestea românilor plecați peste marea apă la începutul secolului trecut, ca și cea a valurilor de români emigrați mai târziu, nu e nici pe departe un subiect epuizat. Cel mult clasat. Vorba aia: „Afară, afară, cu Diaspora din țară!” Această poveste urmează încă a fi scrisă.
Articolul de față, subiect al unei conferințe ținută de Andrei Popovici, în 1937, în mai multe orașe din Ardeal, e o completare la această istorie. Autorul, care a trăit printre românii americani mai bine de un deceniu și jumătate, descrie condiția emigrantului român plecat în Lumea Nouă și viața comunității românești de acolo la început de secol XX. Cu bune și cu rele, cu necazuri și bucurii. Așa cum numai cineva care „a ținut în mână toiagul pribegiei” o poate face.
„Țăranul de atunci, care după lucrul dela câmp se întorcea la căsuța lui luminată de un opaiț ori uneori numai de focul dela gura cuptorului, și care după un blid de mămăligă își odihnea oasele-i obosite pe o rogojină, este obișnuit azi cu o baie după lucrul din fabrică, venind acasă adesea ori în automobilul său propriu și, după ce a mântuit o cină bogată, în sunetele muzicii dela radio, se duce la cinematograf ori teatru, ori citește ziarul său favorit. Somnul face pe un pat al cărui ultra confort îi este asigurat de niște arcuri fabricate după ultima invenție.”, spune Popovici.
Textul a apărut în ediția mai-iunie 1937 a revistei Sociologie Românească.
*
Text de Andrei Popovici
„Am fost rugat să vă vorbesc despre românii din America. Este însă o eroare a se crede că azi am putea să mai vorbim despre români în America. Mai corect ar fi dacă i-am numi americani de origine română, căci majoritatea emigranților noștri de acolo sunt în prezent cetățeni americani, iar copiii lor și copiii acestora, născuți acolo, sunt cetățeni americani prin însuși faptul nașterii lor în America.
De asemenea, trebue să distingem, când vorbim de America, dacă sub acest nume înțelegem Statele Unite, Canada ori una din țările din America Latină, căci români trăiesc nu numai în Statele Unite, ci și în Canada și, în număr mai mic, în Cuba, Panama, Mexic, Columbia, Brazilia, Argentina, Chile, și mai putem întâlni câțiva și în alte state latine. Totuși, marea lor majoritate, cam 150.000, trăiesc în Statele Unite, iar în Canada vreo 15.000.
Așadar, când vom vorbi despre românii din America, ne vom referi numai la cei din State Unite și numai la cei de origine etnică română, căci trebue să știm că, în afară de români de sânge, mai sunt în Statele Unite circa 100.000 de evrei români, iar în Canada, alte 10.000. Dacă am putea face numărătoarea tuturor persoanelor care au emigrat în cele două continente ale Americii din teritoriul ce se găsește astăzi sub stăpânirea neamului nostru, adică nu numai a românilor și a evreilor, dar și a ungurilor, a germanilor, a rușilor, rutenilor, bulgarilor, turcilor etc., am dobândi o cifră de circa 1.000.000, din care vreo 6-700.000 în Statele Unite. […]
Dați-mi voie să vă mărturisesc, înainte de toate, că sunt în România abia de câteva săptămâni. Am lipsit din țară aproape 18 ani, din care peste 16 am trăit în Statele Unite. Vă cer deci iertare dacă, în cursul discuțiunii mele, se va întâmpla să vă vorbesc cu oarecare căldură despre românii care și-au găsit o nouă patrie în ospitalierul continent al Americii.
Legăturile mele cu ei sunt foarte intime. De peste 16 ani le cunosc toate necazurile și bucuriile. Am luat parte la durerile lor, care au fost și durerile mele, la bucuriile lor de care și eu m-am înveselit. I-am văzut la lucru și la petrecere, în belșug și la lipsă. În toate împrejurările însă au rămas aceiași oameni: oameni pe care greutățile vieții nu i-au putut învinge și pe care fericirile momentului nu i-au putut corupe.
Aceste însușiri i-au apropiat de sufletul americanului de baștină, ori mai bine zis a americanului mai vechiu, și el tare, când este pus la încercare de soartă, și optimist incorigibil. Este deci firesc, ca să mă gândesc cu drag la acest mănunchiu rupt din trupul națiunii noastre. Cu toate că acești români au devenit cetățeni buni și leali ai unei țări străine, nu și-au uitat niciodată patria lor de origine, pe care o iubesc din toată inima și cu o duioșie pe care nu o poate înțelege cel care niciodată nu a ținut în mână toiagul pribegiei.
Românii din America sunt, în marea lor majoritate, am putea spune chiar 98%, originari din Ardeal, deși sunt între ei câteva mii de bucovineni, basarabeni și olteni. Emigrarea lor a început în ultimii ani ai secolului trecut. În anul 1899, nu au intrat în America decât 98 de români, dar în 15 ani, adică până în 1914, numărul lor a crescut la circa 135.000.
După sfârșitul marelui războiu, mulți s-au reîntors în România unită. Numai în 1920, au venit în țară peste 21.000; iar în 1921, peste 8.000. Numărul celor repatriați scade la 4.000, în 1922, ca apoi, în anii următori să fie abia de circa 1.000.
Pe de altă parte, și emigrarea a luat un nou avânt, deși mult mai redus decât cel din anii antebelici, atingând, în 1921, cifra de peste 5.000, pentru ca în anul ce urmează, emigrarea să scadă la circa 1.000. Mulți din noii emigranți au fost recrutați din cei care se repatriaseră în 1920 și 1921 și care, ne mai găsindu-și rost în România, sau înapoiat în America, de această dată, aproape în toate cazurile, pentru totdeauna.
După războiu s-a produs o schimbare în atitudinea emigrantului român față de America. Pe când, înainte de 1914, românul considera vieața lui acolo ca ceva vremelnic, având gândul mereu la cei lăsați acasă, la gospodăria pe care o avea ori intenționa să o înjghebeze în satul lui, cei care au rămas în America, ori care au venit după războiu, s-au decis să se stabilească acolo definitiv.
Aceasta a avut ca o consecință fatală schimbarea cetățeniei, căci, odată deprinși cu ideea de a nu se mai înapoia în România, nu mai era niciun motiv să nu râvnească la cetățenia noii lor patrii. Devenind cetățeni americani, puteau să dovedească un mai mare interes treburilor obștești și câștigau șansa de a participa, alături cu cetățenii de baștină, la exercitarea drepturilor și obligațiunilor unui cetățean american. Această nouă calitate de cetățean al unei țări atât de puternice și bogate, le-a oferit mai bune prilejuri de a-și îmbunătăți soarta, asigurându-le uneori chiar belșug, în complexitatea unei vieți moderne, la un standard de traiu foarte ridicat.
Pentru a înțelege evoluția prin care a trecut românul din America va fi necesar să schițăm, pe scurt, începuturile vieții lui în acel continent.
Românul american de astăzi se deosebește foarte mult de cel care, acum 35 de ani, și-a pus desagul în spate și a luat în mână toiagul pribegiei. Țăranul de atunci, care după lucrul dela câmp se întorcea la căsuța lui luminată de un opaiț ori uneori numai de focul dela gura cuptorului, și care după un blid de mămăligă își odihnea oasele-i obosite pe o rogojină, este obișnuit azi cu o baie după lucrul din fabrică, venind acasă adesea ori în automobilul său propriu și, după ce a mântuit o cină bogată, în sunetele muzicii dela radio, se duce la cinematograf ori teatru, ori citește ziarul său favorit. Somnul face pe un pat al cărui ultra confort îi este asigurat de niște arcuri fabricate după ultima invenție.
La bossul irlandez
Să ne transportăm deci cu imaginația în anul de la Christos 1902.
Suntem în portul orașului New York. Marele transatlantic se apropie de Statuia Libertății, simbol atât de caracteristic pentru Lumea Nouă, a cărui vedere atâtea inimi de emigranți a umplut de bucurie și de noi speranțe. În baierile uriașului palat plutitor, un țăran român privește, prin geamul rotund al cabinei sale, spectacolul neobișnuit ce-i oferă zecile de vapoare care mișună în port. Ce variație după monotonia hidoasă a celor 14 zile petrecute în atmosfera stricată a unei cabine infecte, în fundul vaporului, în care afară de el mai erau alți cinci emigranți, unguri și slovaci.
Pentru un moment, inima românului nostru se face cât un puricel. Căci deodată își dă seama că între căsuța pe care a părăsit-o în satul lui din Ardeal, și New York, este nu numai distanța considerabilă până la portul unde s-a îmbarcat, dar un drum lung de 14 zile pe mare. Oare își va mai vedea el vreodată soția, copiii și frații, și surorile, și mama-i bătrână pe care i-a lăsat plângând acasă?
Zdrobit de amintirea acelei scene sfâșietoare, care nu I-a părăsit în tot drumul lui, nici n-a observat că vaporul și-a oprit mașinile. Pe culoare, un om de serviciu strigă lumii să se pregătească a se urca în alt vaporaș ce-i va duce la Ellis Island.
Ellis Island! Câte lucruri oribile nu i-au povestit tovarășii săi de cabină despre această stație de carantină. Ceea ce a priceput din spusele lor nu a fost de natură să-l înveselească. Știa că va fi ținut acolo mai multe zile pentru a fi desinfectat, apoi examinat de medicii și ofițerii Biroului de Emigrare, pentru a se constata dacă va putea fi admis în țara tuturor făgăduințelor.
Dar iată că după trei-patru zile, în care timp a gustat din primele binefaceri ale civilizației americane: baie caldă, mâncare abundentă, deși nu prea gustoasă, plimbare în grădina îngrijită a insulei, țăranul nostru este găsit bun de a-și face intrarea în Statele Unite și este condus pe un vaporaș, care, în 20 de minute, îl va debarca în New York. Iată-l și sosit în orașul înspăimântător, în care casele par că ating chiar bolta cerului.
Dar nu are mult timp de zăbovit, căci o doamnă zâmbitoare, agenta unei societăți de caritate, se apropie de el și-l conduce la gara de unde va lua trenul spre Youngstown, în Statul Ohio. Ea îl duce pe peron și îl încredințează conductorului trenului. La Youngstown îl vor aștepta consătenii lui care l-au îndemnat să vină și el în America, unde va câștiga mulți bani. I-au scris doar că în doi, trei ani, își va putea plăti datoria de la bancă, își va mai putea cumpăra câteva pogoane de pamânt, repara casa și va putea înoi uneltele de gospodărie.
Iată-I dar în drum spre locul unde va putea realiza toate aceste minuni. Se așează lângă fereastră, înaintea ochilor lui trec orașe înegrite de fum, în jurul cărora vede mii și mii de pogoane necultivate. Câtă pradă! Să fi avut el acasă numai zece, douăzeci de pogoane ca acelea, nu ar fi plecat niciodată! Dar pe alocuri vede și pământuri bine îngrijite. Oamenii care pășesc în urma plugului sunt rumeni și grași, nu ca țăranii din Ardeal. Caii lor, bine hrăniți, trag vârtos, nu ca bieții lui călușei de acasă. Casele clădite în mijlocul ogoarelor seamănă mai mult cu cele de la oraș. În jurul lor sunt grădini frumoase și pomi înfloriți. Parcă i-ar veni să oprească trenul, să se coboare și să ceară de lucru la gospodăriile acestea frumoase. Ce să caute el la Youngstown, care trebue să fie un oraș tot atât de afumat și mohorât ca cele pe care le vede din tren. Doar el e țăran și se pricepe mai bine la plugărit, decât la fabricarea oțelului.
Răpit de gânduri, el respiră adânc, ca să-i intre în nări mirosul brazdelor răsturnate de plugul de afară, dar nu simte decât fumul trenului care-I duce, sgomotos și cu iuțeala vântului, spre destinul său. Visul dispare și începe să gândească la acei pe care îi va vedea în curând.
După o călătorie de vreo 18 ceasuri cu trenul, iată și orașul Youngstown, acoperit de un val gros de fum. Sosește în gară. Coboară. Lume multă și confuzie zăpăcitoare. Stă pe loc, nu știe ce să facă, încotro s-o ia. Dar iată că, după câteva minute, își aude strigat numele. Aleargă către el trei bărbați îmbrăcați în haine smolite de orășeni. Sunt consătenii lui. Abia îi recunoaște. Au fețele supte și palide și trupurile încovoiate. Fabrica a săpat urme adânci pe fețele lor. Și nu a trecut decât abia un an de când au plecat de acasă. Se îmbrățișează cu toții, își zâmbesc, își râd, dar ochii le sunt înmuiați în lacrimi. Prietenii îl năpădesc cu întrebările și bietul român nici nu are timp să răspundă, căci imediat i se pun alte întrebări.
Ies din gară și se urcă într-un tramwai. În câteva minute sosesc într-o stradă cu case de lemn, înegrite de fum. Peste drum, fabricile de oțel. Noul venit se oprește și se uită mirat la ele, dar tovarășii nerăbdatori, îl duc spre noua lui locuință. Stăpâna îl primește zâmbind, și prietenii îi arată camera unde va dormi.
Dealungul pereților sunt înșirate vreo cinci, șase paturi. Proprietarul casei, român și el, muncește în fabrică, dar soția lui câștigă și ea binișor, îngrijindu-se de ale casei și pregătind de mâncat pentru cei vreo douăzeci de vlăjgani care stau în casa lor. Le dă mâncare de două ori pe zi, dimineața și seara, punând pentru fiecare și merinde pentru ora de amiază. Pensionarii le plătesc puțin, și prin urmare banii câștigați din fabrică intră, aproape toți, în chimirul purtat sub cămașe.
Seara, înainte de culcare, fiecare își numără averea, ca să se încredințeze de realitatea ei. Sâmbătă, bucuria este mai mare, deoarece se mai adăugă încă câțiva dolari la cei din chimir. Încă doi trei ani și se va face suma! Mia ori două mii, după caz. Numai de nu s-ar închide fabrica între timp, ca să nu fie obligați să se atingă de economii. Noaptea, acest vis urât, coșmarul emigrantului, teama lipsei de lucru, strică multora Iiniștea. Căci fiecare zi fără de lucru, înseamnă încă alte două în fabrică, mai târziu. Și, în loc de doi, trei ani în America, se vor face patru, și cinci, și zece.
Dar noul nostru imigrant este în curând înconjurat de o ceată de români care au alergat sa-l salute îndată ce au prins de veste că a sosit. Toți îI întreabă de ai lor. Le răspunde cum știe mai bine și vorba se lungește până noaptea târziu, deși trupurile sunt ostenite și cer odihnă. Bine că mâine este zi de duminică și ce nu sa putut spune astăzi, se va spune mâine.
Dar vine și lunia, ziua inițierii noului imigrant în de ale fabricii. S-a sculat dis de dimineața, împreună cu tovarășii lui. Se îmbracă repede, mănâncă mult și în grabă. Ora șase îl găsește în fabrică.
Noul muncitor este dus la „bossul” irlandez, maistrul echipei, care-i desemnează locul unde va lucra, lângă unul din consătenii săi, desbrăcat până la brâu. Prietenul îi arată mișcările ce trebue să le facă în fața furnalului. Așa și-a închipuit el că trebue să fie iadul! Mai mare căldură nici acolo nu poate fi. ÎI trec nădușelile și ar ameți dacă din când în când un muncitor nu ar trece cu o cană de apă, dându-i să bea. Nici nu are vreme să se oprească, să șteargă sudoarea de pe față, căci în fiecare clipă trebue să fie cu atenție la lucru.
La început este neîndemânatic, dar cum trec ceasurile, prinde și el mișcările și le execută aproape mecanic. Numai de nu ar fi așa de cald, și dacă oasele nu i-ar fi așa de obosite… Dar, iată că în clipa când crede că nu-l mai țin picioarele, aude șuerătura prelungă a fabricii. Este amiază. Prietenul îi face semn să iasă. Ajuns la lumina zilei, soarele de primavară parcă-l răcorește. După zăduful de dinăuntru, adierea lină de afară îl mângâie plăcut și dulce. Se așează jos, și stă câteva minute nemișcat. Dacă s-ar putea întinde puțin, nici mâncare nu i-ar trebui. Dar prietenul îl poftește să mănânce din sandwichurile pregătite de „bortăreasă” și aduse în cutia de tinichea. Îmbucă cu anevoie de două, de trei ori, și încetul cu încetul îi vine și pofta de mâncare.
Cele treizeci de minute trec repede și lucrul începe din nou. Bietul român, parc-ar avea oase de plumb, abia se poate urni din loc. Iată ce se petrece, în fiecare zi, timp de zece, douăsprezece ore. Românul nostru se mai obișnuește, oboseala nu-i este tocmai atât de mare ca-n prima zi, dar fața i se veștejește și spatele i se încovoaie din ce în ce mai mult.
Trândăvia forțată și primele organizații românești
Așa a fost vieața primilor emigranți. Ea nu varia, decât că doar unii lucrau în fabrici de oțel, alții în mine de cărbuni, alții la abatoare, iar alții la alte industrii. Toți munceau egal de greu și refuzau egal plăcerile de care se împărtășau băștinașii, ori emigranții mai vechi, și prin urmare, mai obișnuiți cu standardul american.
Singura obsesiune pe care o aveau, era ca să facă economii cât mai multe, pentru a se putea înapoia în țară cât mai repede. Dar veneau anii de criză, când erau nevoiți să trăiască din economiile agonisite. În aceste zile de trândăvie forțată, se doreau în fabricile cu fum, în căldura înăbușitoare, care le dădea ocazia să-și pună dolari în chimirul soios. Dolarii agonisiți se cheltuiau încetul cu încetul și pribegia românului se lungea din ce în ce mai mult…
Vacanța nedorită a lipsei de lucru își avea și partea ei bună. Mai avea românul răgaz să privească în jurul său, să vadă cum trăiesc vecinii, emigranții mai vechi. Ceaa ce i-a atras mai mult atenția, erau societățile lor de ajutorare reciprocă.
Se întâmpla ca unul să sufere vreun accident. Societatea la care este membru se îngrijește de el, îi trimete acasă un medic, îi dă ajutor bănesc în tot timpul boalei. Ori moare vreunul. Societatea plătește familiei o sumă mică, însă suficientă pentru acoperirea cheltuielilor de înmormântare. Dar se mai face și altceva la societăți. Ele aranjează din când în când câte o șezătoare culturală. Se citesc gazete și se cântă, ori se joacă teatru. De ce să nu facă și românii la fel?
În America nu sunt doar jandarmi, care să-i oprească de a cânta românește, ori de a purta steagul tricolor, la ocazii mari ca, de pildă, la serbări naționale.
Cât de mult simțeau românii emigranți nevoia să imite ei pe vecinii lor se poate vedea din faptul că în două orașe situate la o depărtare considerabilă, s-au înființat, în aceeasi zi de 2 Noemvrie 1902, două societăți. Una, numită „Carpatina”, la Cleveland, în Statul Ohio; alta, numită „Vulturul”, la Homestead, în Statul Pennsylvania.
Odată începute, s-au înfiripat societăți similare și în alte orașe. Oameni mai răsăriți și mai pricepuți au mers din oraș în oraș, propagând ideea lor. Facem numai un act de recunoștință față de acești pioneri ai unei minunate idei sociale dacă amintim numele câtorva. În fruntea acestei falange de simpli, dar luminați muncitori se găsesc doi bărbați, care pe atunci, erau în floarea tinereții lor: Ilie Martin Sălișteanu și Octavian Popaiov. Ei au fost secundați de alții, ca: Ion Sufana, Ion Hoza, Ion Păcurariu, Marcu Lazăr, George Marhao, Vasile Vlăduțiu, Nicolae Boieriu, Ion Sârbu, Dionisie Siandru, Nicolae Bardaș și mulți alții, toți țărani ori meșteșugari, nu de mult plecați de la coarnele plugului, ori dintr-un mic atelier de provincie. Dumnezeu le-a dăruit o minte clară, inima caldă și un suflet nobil.
Ocupați toată săptămâna în fabrici, dumineca, în loc să se odihnească, cutreerau orașele unde se găseau români, pe care-i însuflețeau și îndemnau. În urma lor, pretutindeni răsăreau societăți de ajutorare.
Astăzi, când beneficiile plătite de aceste societăți se urcă la cifra considerabilă de circa două milioane de dolari, când numărul celor care s-au împărtășit din aceste beneficii se ridică la mai multe mii, ne putem da foarte bine seama de opera socială inițiată de acești adevărați pioneri, care și-au neglijat treburile pentru binele fraților lor pribegi.
O splendidă pildă de abnegație ne-o furnizează Ion Sufana, un fost cioban din Poiana Sibiului și unul din cei mai însuflețiți români de peste ocean. Pe vremea când era funcționar la Uniunea Societăților, fiind chemat de o societate să aplaneze oarecari dificultăți care se iviseră între membrii ei, și-a lăsat casa arzând în Indiana Harbor, de teamă ca nu cumva să piardă trenul cu care era să se ducă în orașul unde se găsea societatea și unde serviciile lui erau cerute cu insistență. Pagubele lui au fost de vreo 3.000 de dolari, dar pentru el salvarea unei societăți avea mai mare importanță. Ar greși însă acei care ar crede că d-l Sufana a fost un om bogat, pentru care pierderea unei sume atât de considerabile nu ar fi avut consecințe serioase. Tot ce-și agonisise în lungi ani de muncă de fabrică s-a prefăcut în scrum și cenușă. El este și astăzi un om sărac, cu opt copii, pe care însă a reușit să-i crească foarte bine, e drept, cu nespuse greutăți, dându-le la toți o educație universitară.
Acesta este un exemplu. Dar nu ezit să afirm că în împrejurări similare, ni-l-ar fi dat mulți alții. Căci pe atunci, aceasta s-a întâmplat acum vreo 20 de ani, simțul de jertfă și abnegație la conducătorii destinelor românilor din America era foarte desvoltat.
Cum se înmulțeau societățile, inimoșii lor conducători au simțit nevoia creării unei centrale, pentru o uniformizare a activității lor și pentru o îndrumare mai sănătoasă a pornirilor sufletești care au stat la baza înființării lor.
În 1906 se pune temelia Uniunii Societăților Române de Ajutor și Cultură din America, având un program de ajutorare reciprocă și de răspândire a culturii. Înainte de înființarea acestei centrale, societățile individuale plăteau câte o sută sau două sute de dolari beneficiu în caz de moarte. Suma se repartiza între cei 50 sau 60 de membri, câți avea pe atunci de obiceiu o societate. După înființarea Uniunii, aceeași sumă se repartiza între membrii tuturor societăților componente, deci taxele erau foarte mici. Cu timpul, Uniunea a mărit beneficiul la 250, apoi la 500, la 700 și, în fine, la 1.000 de dolari.
Dar funcțiunea cealaltă, egal de importantă, a societăților a fost răspândirea culturii. Din punct de vedere cultural, Uniunea a avut un rol covârșitor, căci funcționarii ei fiind aleși din tot ce societățile individuale aveau mai bun, puteau să dea îndrumări și să sugereze idei mai frumoase societăților membre, care până atunci erau izolate una de alta.
După înființarea Uniunii, legătura dintre societăți deveni mai strânsă și, astfel, vieața între români, al căror număr crescu în fiecare zi, începu să primească un conținut mai bogat și să se consolideze.
Dar, veți întreba: ce cultură puteau răspândi acești oameni simpli, dintre care cei mai de frunte nu aveau decât școli primare, ori, cel mult experiența câștigată de pe urma meseriei lor?
Este adevărat, că opere mari literare nu au ieșit din condeiul lor, nici savanți cu care să se fălească neamul nu au răsărit din rândurile primilor emigranți, dar nu este mai puțin adevărat, că și ei au pus o cărămidă modestă la zidul sufletesc pe care s-a clădit România Mare, căci acolo, la o depărtare de multe mii de kilometri de leagănul lor, au păstrat trează conștiința națională, ceea ce a dat prilej la frumoase și înduioșătoare manifestațiuni naționale.
Nu mă refer numai la manifestările lor pe care le organizau în fiecare oraș, la serbări ocazionale, când în sunetele orchestrei care cânta „Deșteaptă-te Române”, defilau prin străzile principale cu steagul românesc fâlfâind în fruntea lor alături de cel american, în văzul ungurilor, care îi denunțau la consulatele ungurești. Ei știau bine că prin aceasta riscau să nu se mai poată înapoia niciodată în Transilvania, care pe atunci era sub stăpânire maghiară. Totuși, o făceau.
Nu mă refer nici la petrecerile lor, unde se juca, de diletanți, câte o piesă românească cu subiect patriotic, ori se cânta și dansa românește. Dar doresc să înregistrez contribuțiile lor bănești la realizarea multor scopuri naționale. Unii înzestrau comuna lor cu câte o bibliotecă românească, alții dădeau sumele necesare pentru clădirea unei școli, și nu a lipsit niciunul care să nu-și dea obolul la listele de subscripție ce se făceau în scop național. Amintesc numai acțiunea pentru adunarea unor fonduri în favoarea flotei românești, apoi, în decursul războiului, trimeterea a zeci de mii de dolari pentru Crucea Roșie și a sute de lăzi conținând medicamente, pansamente și haine pentru populația suferindă din România. Au contribuit, de asemenea, cu zeci de mii de dolari la propaganda ce se desvolta, în timpul Conferinței de Pace, pentru recunoașterea drepturilor noastre istorice.
După ce au ridicat o statuie Ecaterinei Teodoroiu la Târgul-Jiu, au dat peste o sută de mii de dolari pentru promovarea noului tip de aeroplan, construit de regretatul George Fernic, iar acum se desfășoară acțiunea înzestrării d-lui locotenent Papană, cu un avion cu care eminentul aviator intenționează să facă un sbor fară escală, între New York și București.
Din nefericire, nu avem posibilitatea să cunoaștem toate sumele cu care au contribuit românii din America la diferite scopuri naționale și de caritate, dar nu cred să fiu departe de adevăr când afirm că ele trebue să se urce la mai multe milioane de dolari, adunate prin colecte publice, ori trimese anonim, cu discreția omului de adevărată noblețe sufletească. Și nu trebue uitat că acești bani au fost câștigați cu o muncă extrem de grea, în iadul fabricilor care au supt vlaga lor trupească, dar care, în același timp, le-a înmuiat și inimile…
Presa: „Apare când am timp, bani și voie”
Organul prin care au ținut contact unul cu altul a fost ziarul „America”. Fondat, în anul 1906, de preotul Moise Balea, fiu de băieș de aur din Munții Apuseni, care a înscris pe frontispiciul primului său număr: „Apare când am timp, bani și voie”, ziarul a fost cumpărat, în 1908, de Uniunea Societăților Române de Ajutor și Cultură, pe un preț de 11.500 de dolari.
În 1908, Uniunea stătea foarte slab din punct de vedere material, deci achiziția unui ziar a fost un act de mare curaj. Totuși, cumpărarea a fost foarte bine chibzuită, căci, dacă nu ar fi existat acest ziar, Uniunea nu și-ar fi putut realiza programul din anii care au urmat. Fără un organ care să agite ideea organizării și a postulatelor noastre naționale, românii din America nu ar fi putut da dovadă de faptele cu care azi se pot mândri.
Membrii societăților erau plini de entuziasm când ascultau cuvântările funcționarilor Centralei, dar acest foc sacru trebuia menținut și când ei nu mai erau în mijlocul lor. Bieții funcționari băteau drumurile, în zile de dumineci și sărbători, cheltuind din buzunarul lor propriu, din leafa ce-o câștigau în fabrici, în acele timpuri, căci nu erau salariați de Uniune, ca acum. Dar, nu răsbeau să fie pretutindenea, în aceeași duminecă. America doar este mare și orașele se găsesc la depărtări atât de grozave! Dar, ziarul „America” putea să vină în mijlocul lor în fiecare săptămână, căci, atunci apărea numai odată pe săptămână. Articolele scrise cu atâta însuflețire și cu mai multă bunăvoință decât pricepere gazetărească, tocmai prin sinceritatea ce se găsea oglindită în fiecare cuvânt scris aveau darul de a-i convinge pe toți despre binefacerile unirii.
La un an după cumpărarea ziarului „America”, Uniunea crescu de la trei la 26 de societăți, iar în 1911, la 44, pentru ca în 1917 să se urce la 72, cu 13.000 de membri, adulți, femei și bărbați.
Spărtura inițială
Nu mă voiu ocupa de certurile regretabile ce s-au ivit între românii din America încă din primii ani ai emigrării. În cadrul acestei conferințe, nu doresc a înregistra, pe cât se poate, decât punctele luminoase. Nu pot, însă, să nu ating, în câteva cuvinte, un mic incident, căci de el se leagă fondarea primelor ziare românești, care, din nefericire, au devenit mai târziu organele celor două tabere opuse. Ele s-au unit ce e drept, în anii de după războiu, dar numai după ce au înveninat spiritele atât de mult, încât toate relele ce există astăzi în coloniile noastre de peste ocean pot fi derivate din această spărtură inițială.
Amintisem că ziarul „America” a fost fondat, în 1906, de preotul Moise Balea. Dar „popa Balea”, cum este cunoscut pretutindeni în America, nu a fost și primul misionar român. Căci, înainte cu un an, în 1905, sosise în Statele Unite doctorul Epaminonda Lucaciu, preot greco-catolic, fiul marelui luptător, Vasile Lucaciu, care, la 28 Decemvrie 1905, scoate primul ziar românesc, numit „Românul”, cu caracter religios și propovăduitor al doctrinelor Romei.
Este, deci, explicabil, că primul misionar ortodox, părintele Balea, nu s-a lăsat nici dânsul mai pe jos, și a scos și el un ziar, „America”, al cărui prim număr a apărut la 1 Septemvrie 1906, intitulându-l „Organ al Românilor din Statele Unite și în special al bisericilor greco-orientale”.
Așadar, polemica între aceste două ziare începu în semnul crucii. După ce părintele Balea își vându ziarul Uniunii, lupta confesională a încetat, mai ales că și părintele Lucaciu își vându foaia sa unui gazetar de meserie. Cum însă, Uniunea își avea organul său, și prin urmare monopoliza oarecum și cetitorii de slovă românească, ziarul „Românul”, care mai era redactat și de un gazetar de meserie, deci, „domn”, începu să critice articolele neîndemânatice ale scriitorilor muncitori de la „America”. Și cum românul are gust pentru polemică, el a început să citească ambele ziare, ca să se informeze despre progresul luptei dintre „intelighenți”, cum se numeau cei de la „Românul”, și prostimea de la „America”. Căci cu timpul se grupaseră în jurul ziarului „Românul” și cei câțiva intelectuali care au început să vină în America.
Lupta a degenerat mai târziu în certuri grozave și cei din jurul ziarului „Românul” au reușit, în anul 1912, să spargă rândurile, până atunci închegate ale Uniunii, rupând din ea câteva societăți, care s-au organizat în Liga Societăților Române de Ajutor și Cultură din America”.
Această desbinare, care a cauzat multe discuții vehemente, pătimașe și foarte sterile, zădărnicind un progres mai desăvârșit, a durat timp de 13 ani, după scurgerea cărora societățile „Ligii” s-au unit din nou cu „Uniunea”. Dar au adus în sânul organizațiunii unite multe din animozitățile ce existau mai înainte, transformându-le în lupte intestine care, din nefericire, durează și astăzi, căci acestor lupte se datorește și regresul de astăzi al ziarului „America”, care acum este în sarcina fostului redactor de la „Românul” care îl combătuse pe vremuri.
La 1917, „America” devenise un cotidian și a continuat să apară zilnic până acum trei ani, când conducătorii de atunci și actuali ai Uniunii au decis să-l scoată numai de trei ori pe sătpămână. Acei care au ocazia să-l citească, se vor convinge de calitatea articolelor care apar azi în coloanele lui.
Dar „America” și „Românul” nu au fost singurele ziare românești care au apărut în America. Acestea au fost atât de numeroase că este aproape imposibil a le aminti pe toate. Au apărut și reviste, unele mai serioase, altele cu mai puțin miez. Uneori apariția unui ziar, ori a unei reviste, a fost numai un gest simplu din partea unei persoane supărată pe cutare ziar și voind a-i răspunde; jertfea o sută-două de dolari, scoțând o foaie care dispărea chiar după unul sau două numere. Altele, mai serioase, au dăinuit doi-trei ani.
Înșirăm câteva din ele: „Deșteaptă-te Române”, a apărut la New York, la 1912. A viețuit câțiva ani. „Glasul Vremii”și-a făcut apariția în 1912, în Yongstown, Ohio, și a dispărut în 1915, pentru ca în 1916 să reapară pentru câteva luni. „Steaua Noastra”, din New York, s-a menținut aproape 12 ani. „Tribuna” a apărut la Chicago. A avut o vieață de trei ani, dela 1915, până la 1918. „Unirea” a apărut la Youngstowm, în 1915, fondată de un român cu singurul stop de a combate pe preotul de la biserica lui, pe care-l acuza de fățărnicie. Astăzi sunt frați de truce. „Sentinela”, redactată de un tânăr doljan, d-l George Stănculescu, a fost foarte bine scrisă, dar din nefericire nu a durat decât un an. Tot atâta a dăinuit și „Progresul” d-lui C. Hârjeu din Detroit, Michigan. O soartă similară a avut și „Transilvania”, ziar preotesc, scos la Youngstown, Ohio, în anul 1917. „Dreptatea” era mai mult o foaie volantă, care apărea la Detroit, în 1922. O altă „Tribuna” apăru în 1923, tot în Detroit. Era organul personal al unui om, precum a fost și „Vocea Poporului”, și s-au stins ambele după o particulară scurtă existență. „Poșta” era proprietatea unui evreu american, dar era scrisă de un preot român, iar mai târziu de un ziarist de profesiune. „Românul Canadian” și „Canada” au văzut lumina zilei, după cum le arată și numele, în Canada.
Azi apar patru-cinci ziare românești în Statele Unite: „America”, despre care am mai vorbit, și „Foaia Poporului”, la Cleveland, „Vieața Românească”, la Detroit. Acesta din urmă este un ziar săptămânal, foarte bine scris, în spirit național-religios. Apoi „Deșteptarea”, un vechiu ziar comunist, finanțat de Partidul Comunist și servind scopuri de propagandă, și, în fine, „Solia”, organul Episcopiei misionare ortodoxe, azi, cel mai bine scris ziar românesc din America.
Dintre revistele care au apărut în Statele Unite, putem cita: „America Literară”, fondată în 1917, în Cleveland, și bine scrisă. Nu a dăinuit decât șase luni. „România”, minunat redactată în englezește și românește de d-l Paul Negulescu, profesor universitar în Bucuresti, care a trăit în America în anii 1917-1918. A apărut timp de numai un an. „Familia”, din Detroit, în 1917; „Lumina”, din Buffalo, organul preoților hirotoniți în America; „Sămănătorul”, din Youngstown, „Ortodoxul Român”, revistă religioasă, apărută în 1918, în Canton, Ohio; „Progresul Român”, care a apărut câteva luni în anul 1924, tot în Canton, Ohio, toate au dispărut.
Românii din America au avut și publicațiuni umoristice, unele chiar foarte pipărate. Încă în 1908, apăru revista „Allright”, foarte gustată de emigranți. A dăinuit un an. „Calicul Român” a apărut în 1909, în Indiana Harbor și a trăit șapte ani, ca apoi să mai apară și să dispară în diferite rânduri. „Urzica” din Weirton, West Virginia, a apărut și dispărut, asemenea, de mai multe ori. La fel și „Vagabondul”, care a fost scos pentru întâia dată în 1922.
Cu toată cearta ce a existat uneori între diferitele publicațiuni și organizațiuni, trebue subliniat faptul că românii din America și presa lor au trecut totdeauna peste toate zâzaniile și peste toate considerațiunile de ordin personal, când a fost vorba de a porni o acțiune comună, în slujba intereselor naționale. […]
De la „good businessman” la „good executive”
Am amintit că după războiu, emigranții care au mai rămas în America, și acei care au venit din nou, s-au decis să se stabilească acolo în mod definitiv. Această hotărâre le-a revoluționizat întregul lor fel de a trăi.
Întâiu, cei mai mulți au devenit proprietari de case. Apoi, treptat, au intrat și în lumea afacerilor. La început, în împrejurări foarte modeste dar mai târziu, după primele tatonări, au prins rădăcini și s-au lansat mai curajos în diferite întreprinderi.
La baza întregii structuri a vieții economiei americane, în afară de inițiative, se mai găsește perseverența și munca grea, și îndeosebi, o mare doză de curaj. Americanul se avântă în afaceri cu un curaj care uimește pe un european. Acest curaj, temperat, adeseori cu conservatismul ce caracterizează pe țăranul român, a devenit astăzi parte din zestrea ființei emigrantului nostru. A văzut prea multe succese în jurul lui, realizate de americani și de emigranții mai vechi, uneori numai datorită unui curaj care-i stârnea toată admirația, pentru ca să nu se molipsească și el.
Astăzi, între românii din America se găsesc proprietari de prăvălii, de ateliere, de întreprinderi industriale, chiar și mulți mari proprietari de ferme, exploatate cu toate mijloacele tehnice care caracterizează agricultura americană. Majoritatea emigranților noștri sunt încă muncitori de fabrică, dar numărul acelora care au întreprinderi industriale și comerciale proprii, este din ce în ce mai mare. Această situație s-a desvoltat mai cu seamă în cei din urmă zece-cincisprezece ani, de când se ridică și a două și a treia generație, destul de numeroasă. […]
Calitățile superioare ale românului ies la iveală și se afirmă pretutindeni. M-am deprins să aud învățători și profesori americani vorbindu-mi cu entuziasm despre elevii și studenții români, care de obiceiu se găsesc în fruntea claselor. Și, în tradiția spiritului american, tânărul român, absolvent de liceu, nu se îndreaptă, ca majoritatea colegilor săi din România, spre carierele publice. Idealul său, în comun cu idealul general american, este să fie un „good businessman”, ca, apoi, mai târziu să devină un „good executive”, ferit de grijile materiale la bătrânețe.
Precum puteți deci vedea, românul american se încadrează tot mai mult și tot mai temeinic în vieața americană. El a devenit cetățean american, el este american. Copiii lui se asociază cu copiii celorlalți emigranți, mai vechi decât ei pe acel pământ, și se identifică pe deplin cu idealurile americane. Inima lor bate tot atât de tare când aud din gura învățătorului despre peripețiile puritanilor și ale strămoșilor pioneri, care au înfruntat greutăți nespus de grele, legate de cucerirea unui continent sălbatec. În ochii lor lucește același foc sacru de entuziasm evocat de nararea victoriilor raportate de armatele sdrențuroase ale lui Washington, asupra mercenarilor lui George the Third. Și în fiecare din ei au atins o coardă sensibilă povestirile despre virtuțiile care au ridicat la greaua demnitate de Președinte al Statelor Unite pe un simplu tăietor de lemn, care a fost, în tinerețea sa, martirul Abraham Lincoln. […]
Aș putea să vă povestesc încă despre multe chestiuni pe care nu le-am putut atinge. Aș fi putut să vă vorbesc, de pildă, despre doi precursori ai emigranților de astăzi, două figuri interesante, care prin marcanta lor personalitate și prin eroismul lor și-au făcut un loc de invidiat în istoria Statelor Unite. Vorbesc de Generalul Gheorghe Pomuț, originar din Giula, jud. Bichiș, și de Căpitanul Nicolae Dunca, din Iași. Memoria acestor eroi, care și-au înscris pagini de glorie în Războiul Civil dintre statele de Nord și de Sud ale Statelor Unite, în 1861-65, este cu multă evlavie evocată de românii din America.
În Ziua Eroilor, care cade la sfârșitul lunii Mai, se organizează în centrele mai de frunte, serbări, uneori de proporții vaste, în cadrul cărora se reamintește americanilor că și poporul român a contribuit, nu numai în Războiul Civil, dar și în prapădul terminat la 11 Noemvrie 1918, cu porțiunea lui de sânge, la apărarea democrației americane, și că, prin urmare, și rasa română își poate revendica meritul de a fi avut o parte, cât de modestă, la ceea ce se numește „The making of America”, adică la crearea Americei de astăzi. […] Noi, cei din România, putem fi siguri în așteptările noastre că românii din America se vor găsi totdeauna înrolați în primele falange ale acestui progres, care va trebui să iasă triumfător.”
