Relativ recent, Guvernul a luat un bobarnac discret: Parlamentul a respins proiectul de lege privind zonele metropolitane. Nu e primul si nici ultimul proiect pe care Legislativul il tranteste de pamant. De proiectul in cauza, insa, depindea, in mare masura, reforma administrativa.
Practic, legea dorea sa reglementeze, de sus in jos, cum sa se organizeze spatiul in jurul marilor aglomeratii urbane. Timisoara, spre pilda, ar fi fost in evidenta coliziune de interese cu Aradul, la zona de contact dintre cele doua metropole. Caci proiectul voia ca la o distanta de 30 de kilometri, metropola sa organizeze viata social-economica si administrativa din zona.
Am fi avut de negociat la sange unde se termina influenta unui oras si unde incepe influenta celuilalt. Au curs rauri de cerneala tipografica pe aceasta tema. Arhitectii-sefi din cele doua capitale de judet au si imaginat scenarii.
Clasa politica, elitele culturale, actorii economici s-au impartit in tabere inamice: care pentru tandemul Timisoara-Arad, care violent impotriva. Un lucru nu l-au luat in dezbatere edilii sefi si legiuitorii: vointa comunitatilor care s-ar fi vazut absorbite in metropole.
Traind cu amintirea „legarii de glie” de pe vremea lui Ceausescu, regimul care dirija ferm si nemilos fluctuatiile demografice si miscarea populatiei pe teritoriul tarii, actualii conducatori considera ca toata lumea n-are alt ideal mai luminos decat buletinul de oras mare.
Cele 16 orase care erau inchise la repartitie pentru absolventii de invatamant superior in ultimul deceniu al comunismului si-au pastrat, ce-i drept, atractivitatea. Decat ca, mai colindand prin strainatate, mai urcand pe scara economico-sociala, mai schimbandu-si preferintele de consum si stilul de viata, romanii au ajuns sa aprecieze mai mult casa decat blocul, linistea decat apropierea de locul de munca si de aprovizionare, posibilitatea de a alege vecinii decat inlesnirea la gestionarea utilitatilor in comun cu altii.
Tot mai multi locuitori din comunele periurbane Timisoarei, spre pilda, se trezesc ca vin orasenii sa-si faca o casa in imediata vecinatate. Primariile comunelor in cauza sunt curtate de investitorii dornici sa evite costurile mari si presiunile din Timisoara.
O privire in cartierele marginase ale marilor orase arata si cat de putin interes isi dau edilii fata de buna gospodarire a periferiei. Caci comunele Gicor, Chisoda, Sanmihaiul Roman arata si se dezvolta incomparabil mai puternic, cu utilitati urbane evident superioare celor din Mehala, Kuncz sau Ronat.
Intrarea comunelor respective in corpul Timisoarei ar aduce beneficii doar orasului de pe Bega. Ca sa poata fi gestionata cat de cat armonios si in interesul locuitorilor din zona, reconfigurarea spatiului ar trebui dublata de o sectorizare a Timisoarei (in cazul nostru), dupa modelul sectoarelor din Bucuresti, cu primarii si bugete proprii, cu planuri de dezvoltare.
Dar asta ar presupune un gen de reorganizare pe care actuala clasa politico-administrativa nu e pregatita sa o faca.
