Cum s-a ajuns la torturarea unor deținuți bănuiți de legături cu Al Qaida, practică ce a stârnit un imens scandal în Statele Unite și la nivel internațional, se întreabă fondatorul Stratfor, George Friedman. El consideră că marea problemă a fost eșecul serviciilor secrete, incapabile să ofere suficiente informații despre capacitățile de acțiune și intențiile grupului terorist islamic.
Administrația Obama a publicat o serie de documente din timpul administrației Bush, scrie Friedman, din care rezultă că autoritățile au aprobat măsuri deosebite de anchetă, printre care privarea de hrană solidă, ținerea deținuților în poziții inconfortabile, în celule foarte reci și fără îmbrăcăminte potrivită, aplicarea de lovituri și amenințarea cu măsuri represive contra familiilor în caz că nu colaborează cu anchetatorii.
Friedman spune că este groaznic că s-a petrecut așa ceva, dar atrage atenția că mulți dintre decidenți au fost foarte tulburați după atacurile de la World Trade Center și Pentagon și că cel mai terifiant aspect a fost slaba cunoaștere a capacităților Al Qaida. Se știa că există multe alte celule teroriste pe teritoriul SUA, care pot să atace oricând. În plus, a existat temerea că Al Qaida ar putea deține un focos nuclear, dar autoritățile nu aveau decât frânturi de informații, de nevalorificat, ceea ce a sporit tensiunea.
Lipsa de informații a obligat autoritățile să lucreze pe cel mai pesimist scenariu. Informațiile despre Al Qaida au devenit o prioritate națională și nici o metodă nu a mai părut inacceptabilă. Tortura părea să ofere acces rapid la informații cruciale.
Doar că aceasta ridică probleme morale importante, iar președintele, care jură să apere Constituția, se află într-o dilemă: apărarea principiilor morale fără a proteja efectiv națiunea ar fi fără sens. Cei aflați sub jurământ nu-și permit o abordare teoretică, ci trebuie să acționeze în acord cu jurămintele depuse. Președintele George W. Bush știa că nu are informații precise și că, pentru a-și respecta jurământul, trebuie să afle rapid care este amenințarea.
Neștiind exact ce caută, cercetările au fost extinse foarte mult, și astfel s-a ajuns la torturarea unor persoane care nu aveau informații utile. Mai mult, spune Friedman, folosirea torturii de către persoane fără o pregătire specială fac neproductivă metoda, mai ales când cel supus torturii spune ceea ce crede că vrea să audă anchetatorul pentru a scăpa. Pe de altă parte, criticii torturii o consideră un abuz gratuit, nu o metodă disperată de a preveni o catastrofă și argumentează că, pe termen lung, alte metode dau rezultate mai bune. Dar, atrage el atenția, a vorbi despre termene lungi după atacurile de la 11 septembrie este nepotrivit.
Ce e mai important, însă, spune George Friedman, este că SUA s-au întors la tortură din cauza unui eșec major al serviciilor de informații, care nu au reușit să ofere decidenților o privire de ansamblu asupra amenințării Al Qaida, iar faptul că au recurs la tortură este dovada eșecului, nu o parte a unui efort competent de strângere de informații.
Eșecul își are originea în ideea că, după încheierea Războiului Rece, Statele Unite nu mai au nevoie de un efort masiv în domeniul informațiilor de securitate. Friedman enumeră o mulțime de factori ai acestui eșec, de la decizii politice care au limitat capacitatea de acțiune a serviciilor secrete sau lipsa de înțelegere a diferenței dintre Al Qaida și alte grupări teroriste până la tendința publicului de a minimaliza riscurile de securitate.
George W. Bush a fost pus într-o situație imposibilă după doar nouă luni de mandat, consideră Friedman, și a reacționat așa cum ar fi făcut oricine în locul lui, utilizând ceea ce a avut la dispoziție. Problema torturii e aceea că este o măsură excepțională, utilă cel mult în situații excepționale; pus în mâna unor birocrați, acest instrument extraordinar devine o rutină. La un moment dat, urgența a dispărut, iar serviciile secrete americane s-au concentrat pe creionarea unei imagini coerente asupra Al Qaida cu ajutorul aliaților din lumea islamică; atunci ar fi fost momentul ca Bush să oprească ceea ce devenise rutină, dar nu a făcut-o.
Președintele Obama, mai spune analistul Stratfor, a gestionat această problemă în stilul cu care ne-a obișnuit deja; a dat publicității documentele prin care Bush a aprobat tortura și a făcut astfel ca întreaga problemă să cadă pe umerii administrației anterioare, în timp ce a refuzat anchetarea vreunuia dintre cei asociați cu aceste practici.
Întrebarea fundamentală a rămas și poate să rămână și pe viitor fără răspuns: când un președinte jură să apere Constituția, care sunt limitele obligațiilor sale? Această problemă trebuie analizată cu atenție de oricine intră în această dezbatere, mai ales de președinți, încheie Friedman.
