Copiii cu dizabilităţi au cele mai mici şanse să beneficieze de educaţie, sănătate şi protecţie, ei fiind printre cei mai expuşi la violenţă, abuz, exploatare şi neglijare, mai ales dacă sunt izolaţi în instituţii din cauza stigmatului social şi a costurilor financiare, arată un raport UNICEF, citat de Mediafax.
Raportul “Starea Copiilor Lumii 2013 – Copiii cu dizabilităţi”, prezentat marţi de UNICEF, arată că, la nivel internaţional, există puţine date în ceea ce priveşte numărul exact al copiilor cu dizabilităţi, tipurile de dizabilităţi pe care le au şi modul în care acestea le afectează viaţa.
“Puţine guverne au un ghid eficient pentru alocarea resurselor pentru a sprijini copiii cu dizabilităţi şi familiile lor. O estimare globală din anul 2004 arată că 93 de milioane de copii – sau unul din 20 de copii cu vârsta până la 14 ani – au o dizabilitate moderată sau severă”, se arată în documentul citat.
UNICEF notează că minorii cu dizabilităţi au cele mai mici şanse să beneficieze de educaţie, sănătate şi protecţie, iar cei din familii sărace au şanse reduse să meargă la şcoala din comunitate sau să beneficieze de servicii de sănătate.
“Copiii care trăiesc în sărăcie şi au o dizabilitate au şanse şi mai mici să beneficieze de aceste drepturi fundamentale. Genul este o cauză importantă de discriminare – fetele cu dizabilităţi au şanse mai mici decât băieţii să primească hrană adecvată şi îngrijire. Din nefericire, pentru mulţi copii cu dizabilităţi, excluziunea începe din primele zile de viaţă, atunci când ei rămân fără certificat de naştere. Dacă «nu există» oficial, ei nu pot beneficia de serviciile sociale şi de protecţia legală, care sunt cruciale pentru supravieţuirea şi dezvoltarea lor. Marginalizarea creşte odată cu discriminarea”, se subliniază în raport.
Potrivit documentului citat, familiile care au copii cu dizabilităţi se confruntă cu costuri de trai mai ridicate decât restul şi pierd oportunităţi de a obţine venituri.
Specialiştii spun că incluziunea socială a copiilor cu dizabilităţi este posibilă, însă se impune, mai întâi, o schimbare de percepţie, o recunoaştere a faptului că toţi copiii au aceleaşi drepturi, că pot fi agenţi ai schimbării şi că pot hotărî pentru ei înşişi şi nu sunt doar beneficiari ai carităţii, că părerile lor trebuie auzite şi incluse în politici publice şi programe.
Reprezentantul UNICEF în România, Sandie Blanchet, a declarat, marţi, că în ultimii 20 de ani reformele intense din domeniul social, al sănătăţii şi al educaţiei şi schimbarea de atitudine au îmbunătăţit semnificativ viaţa copiilor cu dizabilităţi.
“În România, ca şi în celelate state, copiii cu dizabilităţi sunt, în continuare, cei mai vulnerabili. Cu toate că România a aplicat reforme importante la nivelul protecţiei copilului, copiii cu dizabilităţi nu au profitat de pe urma acestora în aceeaşi măsură ca şi ceilalţi copii. (…) Mult prea des, comunităţile, ceilalţi copii şi părinţii acestora nu doresc să interacţioneze cu copiii cu dizabilităţi, din cauza dezinformării şi a unor temeri nejustificate. A sosit momentul să accelerăm procesul de incluziune în societate a copiilor cu dizabilităţi”, a spus Blanchet.
Datele centralizate de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice la sfârşitul lui 2012 arătau că în România erau înregistrate 697.169 persoane cu dizabilităţi, iar 97,5 la sută dintre ele se aflau în familie.
În aceeaşi perioadă, Direcţia pentru Protecţia Persoanelor cu Handicap a comunicat că, la nivel naţional, erau înregistraţi 60.859 de copii cu dizabilităţi, 50,32 la sută fiind încadraţi în grad grav de handicap. 20,01 la sută în grad accentuat şi 29,67 la sută în grad mediu şi uşor.
Ministrul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, Mariana Câmpeanu, a precizat că România trebuie să ia măsuri corelate – educaţie, sănătate, protecţie socială.
“Trebuie să avem o viziune unitară, să vedem ce dificultăţi are fiecare copil şi cum îl putem ajuta”, a declarat ministrul Câmpeanu, precizând că ministerul lucrează la elaborarea unei noi strategii în acest domeniu, pentru perioada 2014 – 2020, precum şi la raportul pe care România va trebui să-l prezinte în acest an Comitetului ONU.
