Discursul rostit de Majestatea Sa Regele Mihai în Parlament cu prilejul aniversării a 90 de ani a fost scurt, simplu şi modest. Cu toate acestea, a conţinut cuvinte care nu au fost auzite niciodată din gura politicienilor români: datorie, curaj, loialitate, modestie, memorie, morală, credinţă, iubire de patrie. Tocmai aceste cuvinte stau în calea restaurării monarhiei constituţionale în România.
Politicienii noştri prezenţi ieri în Parlament s-au grăbit să facă uz de adjective la adresa discursului regal şi a prezenţei Regelui în Parlament. Majoritatea, inclusiv Victor Ponta, l-au caracterizat drept „impresionant” şi „emoţionant” şi aproape toţi, cu diverse variaţiuni, l-au descris drept „istoric”; Crin Antonescu a vorbit despre „cea mai frumoasă zi din viaţa lui în Parlament; Ion Iliescu, în stilul lemnos inimitabil, l-a numit „constructiv” şi „util”. Discrepanţa dintre această avalanşă de epitete binevoitoare şi absenţa oricărui comentariu asupra conţinutului politic al discursului a fost însă frapantă. Au existat foarte puţine referiri la substanţa discursului regal şi încă şi mai puţine – cu excepţia notabilă a lui Călin Popescu Tăriceanu – la oportunitatea deschiderii unei dezbateri serioase despre restaurărarea monarhiei constituţionale în România.
În schimb, cei mai mulţi dintre entuziaştii înlăcrimaţi de ieri s-au grăbit să se pronunţe împotriva revenirii Regelui pe tron. Ion Iliescu a respins-o pe temeiul că România are o Constituţie republicană, Ponta pentru că socialiştii ar fi în mod natural republicani, iar Antonescu – din motive de alianţă cu PSD. Emil Constantinescu consideră că „o mare personalitate nu e un obiect pe care îl muţi acolo, îl iei şi îl pui la putere” şi, ca atare, susţine Constantinescu, revenirea Majestăţii Sale în fruntea statului este la fel de „imposibilă” ca revenirea la putere a altor două mari personalităţi, Ion Iliescu şi Petre Roman. În sfârşit, sociologul Vasile Dâncu afirmă că „monarhia nu are nici un viitor politic, dar este o temă recurentă a nostalgiei identitare” pentru că opţiunea monarhică a românilor n-ar fi decât de aproximativ 12%. „Regele şi regalitatea au fost mereu folosite în discursul politic şi războiului orb de la noi. Este valoros şi acum doar pentru că aduce o temă de vulnerabilitate a preşedintelui [Băsescu].”
Aceste luări de poziţie trădează ignoranţă în ceea ce priveşte natura monarhiei constituţionale, vecină în esenţă, dar la fel de grobiană cu cele exprimate de Traian Băsescu (ce te faci de Regele face un copil cu dizabilităţi?, se întreba Băsescu în mod ipocrit) sau de Ion Oltean, care îl evoca pe „regele” Cioabă.
Prăpastia valorilor
Tuturor acestora, Regele Mihai le-a răspuns ieri într-un paragraf-cheie al discursului Său: „Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie”.
Acolo unde politicienii noştri vorbesc despre calcule reci şi procente, Regele vorbeşte despre valori. Niciodată în ultimii 20 de ani vreun un politician român nu a avut curajul să vorbească atât de răspicat despre rolul moralităţii, memoriei şi credinţei în „cârmuirea” unei ţări. Niciodată nu a avut curajul vreun politician român să vorbească în ultimii 20 de ani despre curaj şi despre simţul datoriei care trebuie să guverneze instituţiile democratice. Această referinţă la valorile morale universale şi perene pe care gânditorul american Russell Kirk le numea „lucrurile permanente” lipseşte cu desăvârşire din discursul clasei noastre politice, care pare incapabilă să recunoască ceva mai presus de ea însăşi. Din acest punct de vedere, Regele vine de pe Venus, clasa politică românească – de pe Marte. Şi fără consensul clasei politice, restaurarea monarhiei este, cu adevărat, imposibilă.
Jocuri politice în jurul monarhiei
Când liberalii (care erau mult mai „roşii” pe vremea aceea) şi conservatorii au căzut de acord asupra aducerii unui domn străin, poporul era încă îndrăgostit de Cuza, în pofida derapajelor sale autoritar-dictatoriale. Cu toate acestea, acest consens cărora unora le-a părut „monstros” a făcut posibilă întoarcerea unei pagini de istorie şi aşezarea României pe drumul modernităţii sub Coroană. Acele circumstanţe lipsesc astăzi, în pofida încercărilor de manipulare a Casei Regale de către reprezentanţi ai trecutului comunist.
PSD rămâne ferm pe direcţia fesenismului trasată de Ion Iliescu şi nu va accepta niciodată să joace după alte reguli decât cele dictate de el. Dovadă stă amenin-ţarea aceluiaşi Iliescu de a părăsi definitiv Parlamentul dacă guvernul va adopta reforma administrativ-teritorială, ca şi opo-ziţia la modificarea Constituţiei. PDL, în frunte cu Traian Băsescu, care a dovedit o incapacitate regretabilă de a se conecta la istoria României şi la simbolurile ei. Pedeliştii au arătat meschinărie atât prin absenţa lui Băsescu şi a Guvernului din Parlament, cât şi prin comentariile politice inadecvate momentului.
Cel mai important succes politic l-a înregistrat Călin Popescu Tăriceanu, cel care a propus şedinţa solemnă de ieri. Într-un moment în care PNL este acuzat că este pe cale să îşi piardă identitatea istorică liberală în marea masă socialistă a USL, Tăriceanu reuşeşte să recupereze, parţial, prestigiul zdruncinat al partidului. Acest succes nu va rămâne însă multă vreme nepedepsit de Crin Antonescu, care nu tolerează nici „devia-ţionismul de dreapta”, nici umbra unei personalităţi superioare. Dacă Tăriceanu doreşte cu adevărat să valorifice acest succes şi să urmărească serios proiectul monarhic, o soluţie ar fi să îşi asume un proiect autentic de centru-dreapta, ceea ce ar presupune sfidarea lui Antonescu şi asumarea curajoasă a unei căi noi. În sfârşit, dacă Regele şi-a reconfirmat statura şi prestigiul, nu acelaşi lucru se poate spune despre Casa Regală, care a luat decizii politice care pot fi judecate drept catastrofale. Faptul că Regele a fost nevoit să îşi rostească discursul în prezenţa lui Ion Iliescu, Petre Roman, Emil Constantinescu sau Nicolae Văcăroiu, şi nu în prezenţa Guvernului şi a preşedintelui, este, în parte, şi consecinţa erorilor tactice ale Casei Regale.
Decizia principelui Radu de a candida la preşedinţie a fost o eroare imensă în primul rând pentru că risca să ştirbească prestigiul şi funcţia Coroanei şi, pe de alta pentru că a părut un exerciţiu meschin de delegitimare a preşedintelui în funcţie în faţa contracandidatului său cu nimic mai legitim. Acest rol nedemn de „iepure” pentru cursa lui Mircea Geoană pe care şi l-a asumat Radu Duda a fost o palmă pe obrazul Casei Regale şi ar trebui asumat ca atare. În astfel de cazuri în care prestaţia publică a unui membru al familiei ar putea face rău ideii de Monarhie, alte case regale au preferat să păstreze discreţia şi să limiteze apariţiile publice ale persoanelor controversate.
Monarhia, în ghearele lui Felix
Dar, poate cea mai gravă dintre gafele Casei Regale este asocierea cu Antenele lui Dan Voiculescu. Din acest punct de vedere, Dâncu are perfectă dreptate: Voiculescu, bătrân turnător securist şi îmbogăţit de tranziţie pus sub acuzare pentru corup-ţie, nu are nici un interes să restaureze monarhia, dar are un interes să submineze prin orice mijloace preşedinţia lui Băsescu. Din nefericire, Casa Regală s-a lăsat manipulată de acoliţii lui Felix acceptând prezenţa principesei Margareta în studiourile Antenei 3. Or, dacă monarhia este despre moralitate şi loialitate faţă de ţară, asocierea membrilor Casei Regale cu reprezentanţii fostei Securităţi subminează monarhia din interior. Monarhia constituţională poate constitui o soluţie pentru România în măsura în care poate oferi, aşa cum afirma Regele ieri, „identitate şi demnitate” după libertate şi democraţie, prin readucerea în spaţiul public românesc a „lucrurilor permanente” de care viaţa politică românească a fost lipsită în ultimii 20 de ani.
Pe de altă parte, poate oferi claritate morală în alegerea obiectivelor naţionale pentru viitor. Din acest punct de vedere, a alege monarhia e ca Pariul lui Pascal: România are totul de câştigat şi nimic de pierdut. În schimb, reţeaua de complicităţi politico-economico-juridico-securiste creată în ultimii 20 de ani are totul de pierdut. Şi, de aceea, monarhia nu este o opţiune „realistă” pentru România.
