România a devenit cel mai important partener al Statelor Unite în regiune, după ce a acceptat amplasarea unor elemente ale sistemului american de apărare împotriva rachetelor balistice.
Bucureştiul joacă două cărţi americane în zonă: nevoia Washingtonului de a ocoli Rusia pe traseul spre principala axă a secolului 21, aşa cum a fost trasată de experţii militari ai marilor puteri: Golful Aden-Golful Persic-Shanghai şi nu în ultimul rând intenţia nedeclarată a Statelor Unite de a ţine sub control Rusia, această ţară pe care ministrul german al Apărării a pus-o pe lista „statelor dificile”, alături de China şi India.
România a fost recuperată de Statele Unite din zona gri în 2001, după atacurile teroriste de la 11 septembrie, după decizia de invadare a Irakului, când avea nevoie de cât mai mulţi susţină-tori în aşa-numita „coalition of the willings”.
Acum zece ani, România se afla în anticamera NATO, primise de doi ani Planul de Acţiune pentru Aderare (Membership Action Plan-MAP) şi nu avea şanse prea mari să devină membră a Alianţei deoarece nu îndeplinea toate criteriile.
Războiul antiterorist asumat de Alianţa Nord Atlantică a făcut-o eligibilă deoarece se află pe axele principale care duc spre centrul confruntărilor, astfel, România a fost primită în NATO la sfârşitul anului 2002, mai cu seamă datorită sprijinului masiv primit din partea Statelor Unite, şi de atunci Bucureştiul a dat mereu dovadă de loialitate faţă de americani.
Acum patru luni, pe 2 mai, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a pus la dispoziţia Statelor Unite nu doar aeroportul de la Kogălniceanu, ci şi Portul Constanţa pentru tranzitul soldaţilor şi tehnicii militare americane, în vreme ce anul trecut presa internaţională a scris despre 60 de avioane F16 aparţinând SUA care ar fi decolat tot de la baza Kogălniceanu şi ar fi aterizat în Israel pentru o misiune secretă de simulare a unui atac asupra Iranului.
România şi SUA au semnat în 2005 un acord potrivit căruia soldaţii americani pot staţiona la baza militară de la Kogălniceanu, pot folosi aeroportul de acolo fără restricţii, dar şi poligoanele de la Babadag, Cincu şi Smârdan.
Toate aceste date, dar şi incapacitatea liderilor de la Moscova de a ieşi din paradigma războiului rece, l-au determinat pe vicepreşedintele Academiei Ruse pentru probleme geopolitice, Konstantin Siv-kov, să spună că noua locaţie de la Deveselu, unde Statele Unite vor amplasa scutul antirachetă, face parte din strategia SUA de a înfiinţa o serie de baze militare în jurul Rusiei: în Polonia vor fi instalate rachete Patriot, în România şi Bulgaria vor funcţiona, până în 2015 sistemele Aegis, care pot distruge rachete balistice în aer.
Rusia nu este însă neapărat îngrijorată că aceste instalaţii i-ar putea distruge armamentul strategic, ci pentru că „o forţă străină” poate pătrunde în spaţiul pontic. „Cum am putea sta liniştiţi când structuri ale SUA vin în Marea Neagră?”, întreabă excentricul ambasador al Rusiei la NATO, Dimitri Rogozin. O primă reacţie a Kremlinului a fost să semneze acorduri care permit trupelor şi armatelor de apărare ruseşti să rămână până în 2040 pe teritoriile Armeniei şi Ucrainei.
Moscova este alarmată de prezenţa americanilor la Marea Neagră, în primul rând din cauza capacităţilor militare dislocate în zonă, prin care flota rusă de la Sevastopol poate fi ţinută sub observaţie sau chiar controlată de forţele SUA. Din acest punct de vedere, parteneriatul Statelor Unite cu România este esenţial şi se bazează, spre deosebire de alte state, pe un sprijin popular masiv.
NATO şi SUA pot monitoriza şi cu ajutorul României ceea ce se întâmplă în Iran, ţară care deţine rachete de tip Shahab-3, care pot ajunge la 2.000 de kilometri, ceea ce ar face posibilă atingerea unor ţinte din Turcia, Grecia, Bulgaria şi România.
În plus, n-ar fi exclus ca Iranul să aibă deja sisteme ruseşti de apărare aeriană S-300, comparabile cu rachetele americane Patriot, în condiţiile în care Moscova a rămas un partener important pentru Teheran: peste 300 de firme ruseşti au investiţii în Iran, există peste 100 de proiecte economice comune ale celor două ţări, în valoare de 100 miliarde de dolari.
Fostul ambasador al Indiei la Ankara M.K. Bhadrakumar scria recent într-o analiză publicată în Asia Times că cele două baze militare, cea de la Kogălniceanu şi cea de la Deveselu, unde se construieşte scutul antirachetă, vor avea un impact substanţial asupra regiunii Mării Negre.
Pornind de la aceste baze militare, ambasadorul Bhadrakumar observă că se conturează „un model” de securitate după felul în care sunt amplasate componente ale sistemelor americane de apărare antirachetă în Polonia şi România şi că, în ceea ce priveşte Bucu-reştiul, „cooperarea emergentă merge mult dincolo de sprijinul logistic pentru Irak şi Afganistan”: „punctele centrale de tranzit din România” vor stimula astfel eforturile SUA de a construi o rută de tranzit spre Afganistan via Georgia, Azerbaidjan şi Turkmenistan, ocolind Rusia.
Acest traseu ar putea deveni ceea ce a fost odinioară Drumul Mătăsii, crede fostul diplomat, care s-a specializat în problemele acestei regiuni, fiindcă noua rută care pleacă din România ar reduce dependenţa SUA de Northen Distribution Network, care trece pe teritoriul rus.
CE DISCUTĂ TRAIAN BĂSESCU LA WASHINGTON
– semnarea Acordului pentru
– amplasarea scutului antirachetă în România
– evaluarea parteneriatului
– strategic
– liberalizarea vizelor
– situaţia din ţările arabe
