Sistemul mioritic de invăţământ este unul bazat pe „toceală” şi nu pe acumularea de informaţii esenţiale şi folositoare, atât teoretice, dar mai ales practice. Învăţământul în România nu stimulează creativitatea şi inteligenţa elevului.
Faptul că ai luat nota 10 la bacalaureat sau la evaluările naţionale nu denotă „deşteptăciunea”, ci mai degrabă o abilitate excepţională de a memora comentarii şi eseuri prăfuite, standard şi scrise într-o limba de lemn.
Iar cel mai bun exemplu este dat de cerinţele examenului de Limba şi Literatura Română de anul acesta. Formulate într-un limbaj pe care, cu tot respectul pentru instituţie, nici Poliţia Română nu l-ar fi descifrat, subiectele de la română n-au făcut nimic altceva decât să bulverseze şi mai mult elevul.
Cel mult au întărit noţiunea că trebuie să citeşti o cerinţă de mai multe ori înainte să te apuci de rezolvare. Chiar dacă mai întâi trebuie să desluşeşti limbajul şi de-abia apoi să înţelegi ce ţi se cere de fapt.
În privinţa fraudei la bac, copiatul şi notele umflate vor exista întotdeauna. Mentalitatea participanţilor la examen, dar mai ales a celor care supraveghează şi corectează este că bacalaureatul este un examen de absolvire, nu de admitere, deci ar trebui să fie mai uşor şi fără prea mare importanţă. Chiar dacă ai furat la bac, viaţa o sa te pedepsească. Nimic mai adevărat, dacă nota de la bac într-adevăr n-ar conta şi pregătirea ulterioară ar fi bazată pe performanţă.
Soluţia la toate aceste probleme e simplă şi de bun simţ, asta dacă guvernanţii ar avea un pic de viziune, mai puţină rea-voinţă şi cel mai important dacă prostia acestora ar lipsi cu desăvârşire.
Introducerea examenelor tip grilă la toate materiile, atât la examenul de capacitate/testare naţională/teze naţionale şi alte asemenea idei abracadabrante care s-au perindat pe la MECTS în ultimii 20 de ani, dar mai ales la bacalaureat.
Bineînţeles toate acestea coroborate cu reintroducerea examenelor de admitere la liceu şi învăţământul superior şi foarte important, consolidarea şcolilor profesionale şi postliceale. Avem nevoie de oameni calificaţi şi în alte domenii care nu necesită o „patalama superioară” la braţ. De pildă, avem nevoie de profesionişti în servicii, cu precădere în turism, care oricum e la pământ.
Trebuie să admit totuşi că discuţia despre necesitatea şi obligativitatea ciclului gimnazial şi liceal este puţin mai complexă. Este adevărat ca avem destui indivizi cu 4 sau 8 care nu sunt în stare să se exprime corect în limba română. Obligativitatea celor 10 clase, şi aici aş plusa până la toate cele 12, poate fi benefică pentru gradul de alfabetizare şi cultură al populaţiei.
Dar asta numai dacă revizuim ciclul liceal. Pe lângă eliminarea informaţiilor stufoase, predarea doar a elementelor esenţiale, axarea pe informaţii practice şi dezvoltarea creativităţii şi inteligenţei, liceul ar trebuie să fie înainte de toate un formator de caractere. Cei patru ani din viaţa unui om, care coincid cu liceul sunt esenţiali în dezvoltarea minţii unui individ.
În această perioadă mintea este în formare şi prinde contur, deci este imperativ să-i dezvolţi calităţile şi să deprindă noi abilităţi. De aceea scoaterea logicii din programă este o aberaţie. Mai mult decât atât, logica ar trebui studiată în clasa a 12-a (şi nu a 9-a, la început de drum când nu pricepi o iotă), alături de cursuri de argumentare şi dezbateri (debate), prezente peste tot în lumea civilizată.
În ceea ce priveşte învăţământul superior, soluţia este, teoretic, şi mai simplă. Învăţământul superior ar trebui să fie bazat pe performanţă şi nu pe crearea de asistaţi sociali. Cu tot respectul pentru respectivele bresle, nu avem nevoie de şi mai mulţi ingineri, economişti, chimişti, biologi şamd care să îngroaşe rândurile şomerilor.
Poate suna dur, dar facultatea nu ar trebui să fie pentru oricine. Aşa este peste tot în lume, chiar şi în state socialiste precum Spania, Franţa sau chiar Italia. Ca să nu mai pomenesc de felul în care funcţionează sistemul de învăţământ în SUA.
Examenele de admitere la toate facultăţile de stat ar rezolva o parte din probleme. Ai luat 10 la bac, indiferent de metodă, dar te loveşti de un examen adevărat. O soluţie şi mai bună ar fi introducerea taxei în toate universităţile de stat, pe toate locurile. Învăţămîntul superior de stat gratuit în întregime, cum vor să facă guvernanţii, este o enormitate şi demonstrează lipsa de viziune şi managementul prost. Ar trebui profitat de faptul că universităţile de stat au încă credibiliate.
E adevărat, calitatea academică este superioară celei din universităţile private care scot diplome pe bandă rulantă. Cu atât mai mult introducerea taxelor şi aducerea lor la un nivel competitiv cu universităţile private (taxele la stat sunt nejustificat de mari) ar însemna o revigorare a sistemului, pe lângă o eficientizare a modului de predare, superior calitativ, dar învechit. Ştiu că dau un ban, dar am parte de o educaţie performantă, sunt tratat corect şi am toate condiţiile să ajung un profesionist desăvârşit. De asemenea, bugetul univeristăţilor, şi aşa insuficient, ar avea numai de câştigat.
Dar, cu mentalitatea actuală, acest starea de fapt nu se va schimba prea curând. Pentru că există o cârdăşie şi o camaraderie perversă a decanilor şi a profesorilor din aceste instituţii mare parte din ei senatori, deputaţi sau miniştri. Introducerea taxei şi/sau a examenului de admitere ar însemna dispariţia unor facultăţi, care azi funcţionează (pe minus) pentru că nu exista examen şi locurile de la buget sunt oricând disponibile. O soluţie de compromis ar fi comasarea facultăţilor şi introducerea sistemului american cu „major” şi „minor”.
De pildă, Facultatea de Filosofie ar putea fi unită, cum a şi fost odată, cu Psihologia şi Sociologia, domenii conexe. Un student la litere ar putea avea un „major” (specializarea principală) în litere şi un „minor” (specializarea secundară) în filosofie sau istoria artei sau orice altă combinaţie posibilă şi de interes pentru student. Dar şi acest lucru ar însemna că o parte din cursuri vor dispărea pentru că nu sunt performante şi nimeni nu e interesat să le studieze.
Iar profesorii respectivi trebuie să mănânce şi ei o pâine. Oameni suntem! La fel şi în cazul universităţilor cu profil tehnic sau real. Specializările care nu au cerere pe piaţă ar trebui desfiinţate, cu riscul de a suna ipocrit. Universităţile ar trebuie să se muleze pe cererea pieţei şi nu invers.
În concluzie, vă întreb: De ce avem nevoie? De un sistem de învăţământ cu adevărat performant şi de calitate care să creeze profesionişti?
Sau de un sistem care creează pe bandă rulandă diplome, care nu folosesc nimănui? Un sistem „datorită” căruia studentul nu-şi găseşte de lucru în domeniu pe care l-a studiat şi ajunge să lucreze la un call center sau ca ospătar? Pentru meseriile de genul ăsta nu-i nevoie de studii superioare.
