Cercetători şi lingvişti explică pentru România Liberă cum au ajuns tinerii români să vorbească în engleză şi ce efect are importul masiv de cultură americană asupra generaţiei de acum.
În liceu, vorbeam cu colegii mai mult în engleză. Ascultam muzică rock, vedeam filme americane, după ore mergeam la McDonald’s sau în skatepark şi ne simţeam ca o elită intelectuală. La un moment dat, am întrebat o prietenă: „Why do we speak English?”. Ea mi-a răspuns: „Because we can express ourselves better”. Atunci mi s-a părut un răspuns bun – ne exprimăm mai bine aşa, suntem diferiţi.
Acum, engleza răbufneşte din toate cotloanele internetului, se aude la televizor şi a coborât pe stradă, pe firme şi reclame. S-a insinuat în mai toate discuţiile dintre tineri, de la vreun cuvânt în engleză fără echivalent românesc până la discuţii întregi rupte din comediile americane.
Am început să pun la îndoială vorbele prietenei. Trebuie să fie mai mult de atât. Se spune că în limbă se ascunde spiritul unui popor. Asta înseamnă că devenim un fel de franciză de fast-food? Am hotărât să aflu de ce vorbim engleza şi ce face ea din noi.
„Prietenii mei erau de-a dreptul exasperaţi”
Încep de la cel mai apropiat focar de englezisme: calculatorul meu, cu sistemul de operare în engleză. Cu el intru pe site-ul de socializare Facebook, pe care îl folosesc tot în engleză, deşi are o versiune tradusă complet în română. Prietenii virtuali, aproape toţi români, mă asaltează cu melodii englezeşti, articole din reviste americane şi vorbe de duh cu care îşi descriu viaţa. În engleză, bineînţeles. Încep să-i iscodesc: de ce folosiţi limba asta, oameni buni?
Delia a fost jurnalist de HR (human resources/resurse umane) şi e o entuziastă vorbitoare de engleză. „Am început să învăţ engleza încă din clasa a cincea. Prietenii mei erau de-a dreptul exasperaţi. Jucam volei şi eu spuneam «pass the ball to me now» în loc să spun «dă-mi şi mie mingea, pisi». Apoi, în liceu, am cunoscut o tipă care vorbea mult mai mult decât mine în engleză şi atunci m-am relaxat. Toată faza a devenit un fel de criteriu de alegere a prietenilor. Simt aşa când oamenii încep să se enerveze când văd că nu mă mai opresc din vorbit engleza. Nu poţi să renunţi, chiar dacă te simţi diferită.”
Olivia a lucrat în PR (public relations/relaţii publice) şi vorbeşte cu prietenii în engleză. „Sufăr de o uşoară deformare dată de programul intensiv de engleză în cadrul căruia am studiat timp de 12 ani, unde vorbeam aproape numai în engleză. Şi cei din cercul meu aveau acelaşi obicei. Mi se pare că sună mai bine dacă îmi ilustrez fraza cu câte o replică din vreun film sau un vers dintr-o piesă, care, străine fiind, nu au cum să sune mai bine în română şi pace.”
„Nu cred că vocea mea ar suna bine în limba română”
Dacă fredonezi versurile unei melodii la modă, te trezeşti vorbind în engleză. Chiar dacă auzi, prin oraş, o piesă cântată de români, sunt şanse bune să nu faci diferenţa. Pentru că o bună parte din formaţiile româneşti cântă în engleză. Am întrebat câteva trupe de ce fac asta.
Urma e o trupă de rock alternativ care cântă din 2003 în engleză. „Ne-am dorit să putem expune muzica Urma şi în afara plaiurilor natale, fără subtitrare sau traducători specializaţi”, spune vocalul formaţiei, Mani Gutău. „Sună mai bine! Versurile le scriu mult mai uşor.
În plus, nu cred că vocea mea ar suna bine în limba română :)”, îmi spune Marius Moise de la The MOOoD. „În zilele noastre, cunoaşterea limbii engleze nu mai reprezintă apanajul mediului academic, ci un lucru obligatoriu pentru orice persoană care doreşte să înţeleagă «pe ce lume trăieşte»”, crede Maca, de la trupa Butterflies in My Stomach.
„Toată lumea crede că, dacă ai scris un SMS în trei cuvinte, ai spus totul”
Mie nu îmi e clar pe ce lume trăiesc, dar vreau să aflu, aşa că apelez la mediul academic. Pentru început, caut un apărător al limbii române. Merg la Facultatea de Litere, care-şi are sediul în Palatul Universităţii, o clădire neoclasică veche de 150 de ani. Decanul facultăţii, Liviu Papadima, e îmbrăcat într-un pulovăr şi stă la o măsuţă din colţul unui birou spaţios. Ascultă povestea mea din liceu, se gândeşte puţin, apoi îmi spune ce s-a întâmplat în secolul 19, în vremea în care se construia clădirea în care ne aflăm.
Atunci a avut loc re-romanizarea limbii române, adică s-au făcut importuri masive din limba franceză. „Asta a învigorat limba”, spune Papadima. „Dacă nu ar fi existat acest import, cu tot ridicolul lui – cu Chiriţa, cu furculisioane -, am fi vorbit o limbă ca în Republica Moldova.” Aflu cu surprindere că Vasile Alecsandri a început prin a scrie poezii în franceză. Alecu Russo şi-a scris majoritatea textelor în franceză. La fel şi Odobescu – cu toţii au fost educaţi în franceză şi au făcut eforturi conştiente să treacă pe română. Problema nu e că lumea vorbeşte în engleză, spune Papadima, ci că vorbeşte tot mai neglijent. „Toată lumea crede că, dacă ai scris un SMS în trei cuvinte, ai spus totul.”
„Astea sunt fandoseli!”
Plec confuz de la Litere şi mă îndrept spre Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”. Ocolesc Casa Poporului şi traversez, fugărit de câini, maidanul noroios care duce la o clădire parcă ruptă din palatul lui Ceauşescu. E monumentală, neterminată şi aş jura că-i părăsită dacă n-ar fi termopanele şi inscripţia „Academia Română”. La etajul 2, unde sunt birourile institutului, e beznă. E deja ora 17.00. Orbecăi pe holurile de marmură şi disting, la lumina telefonului mobil, o inscripţie: „Limba română ca expresie a culturii naţionale”.
O găsesc, câteva zile mai târziu, pe Ioana Vintilă-Rădulescu, cercetător la institut. „Tinerii nu vorbesc englezeşte”, îmi spune ea, „ci un fel de argou presărat cu cuvinte care nu mai sunt predominant ţigăneşti, ci englezeşti. Au ajuns la asta pentru că engleza e principala limbă de comunicare pe internet, principala limbă a muzicii pe care o ascultă şi a serialelor pe care le urmăresc la TV. E mai simplu să reproducă termenii pe care îi aud decât să le caute echivalentul românesc. Pe cei care ţin la puritatea limbii române îi îndurerează, dar ar trebui să aibă înţelepciunea să înţeleagă că e vorba de nişte teribilisme ale unei vârste, care se vor dovedi trecătoare.”
Mai tranşant e Alfred Bulai, profesor la Catedra de sociologie de la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative. „Astea sunt fandoseli, încercări de a atrage atenţia, de a ieşi în evidenţă. Fenomenul e valabil la adolescenţi, după care se mai pierde această încercare de a epata.”
După tot periplul ăsta academic, merg la locul pierzaniei consumeriste: mall-ul. Văd un blockbuster la multiplex, apoi mă aşez în food court şi mănânc de la un fast-food, în timp ce ochii îmi fug pe posterele care proclamă magia shoppingului. Situaţia îmi pare clară ca punguţa cu cartofi prăjiţi din faţa mea: America e principala putere economică şi culturală. E fântâna din care scoatem găleţi de globalizare şi ne adăpăm pofticioşi.
Dar ce se întâmplă cu noi după asta? Ne scuturăm de România, cum face calul răpciugos al lui Harap-Alb după ce mănâncă jăratec? Sau ne trezim după ceva timp cu dureri de cap, ca după beţia de Anul Nou?
Patapievici: „Periferia este introdusă în mainstream”
Există o instituţie care se ocupă cu exportul de cultură românească: Institutul Cultural Român. Merg la vila cochetă din cartierul Kiseleff în care-şi are sediul şi aştept în secretariatul cu pereţii îmbrăcaţi în lemn până când sunt poftit pe o uşă pe care scrie „Preşedinte Horia Roman Patapievici”. Vreau să aflu ce cultură exportă România după ce e îndopată cu America. „Exportăm rezultatul acestei asimilări”, spune preşedintele ICR, „rezultatul acestei grefe pe un mediu cultural românesc”.
Patapievici stă la birou fără papion şi ochelari, înconjurat de cărţi. Un ceas cu pendulă bate gongul la fiecare sfert de oră. Îi spun nelămurirea mea din liceu.
„E un fel de slang”, îmi răspunde, „un dialect de identificare pentru tineri. De exemplu, indie, out of the closet, hipster, astea sunt cuvinte de identificare în interiorul unei comunităţi restrânse. Pentru că tinerii de astăzi sunt foarte vizibili (în secolul 19 nu erau vizibili, oamenii maturi erau vizibili), pentru că toate televiziunile se dau în vânt în a arăta că sunt în pas cu ce clocoteşte în subterana societăţii, vedem la televizor asta. Există un mecanism în societăţile postmoderne prin care periferia este introdusă în mainstream.”
Limba română e flexibilă,dar conservatoare
Scenariul cu engleza nu e nou. S-a întâmplat de multe ori, de-a lungul secolelor, cu mai multe limbi. „Limba română este o limbă care importă uşor, este o limbă foarte flexibilă, care corespunde cu o mare deschidere culturală”, spune Patapievici.
Adică românii adoptă rapid expresii din limba la modă, dar o abandonează la fel de repede imediat ce alta îi ia locul. „Deşi fondul lexical se înnoieşte, limba română se păstrează remarcabil de uniform răspândită şi rămâne în datele ei fundamentale, cu structură latină şi un lexic covârşitor latin. Prin urmare, nu am nici un fel de emoţie legată de stricarea limbii – pentru că există, dacă judecăm din perspectiva istoriei, un foarte bun conservatorism al limbii române, care ştie ea ce să păstreze.” Adică un fel de „apa trece, pietrele rămân”. Pietrele suntem noi.
„Te lov-esc tare de tot”
Deşi la nivelul mai multor generaţii influenţa asupra gândirii oamenilor e neglijabilă, lucrurile arată mai rău dacă privim doar la generaţia de acum. „Este o simplificare enormă a comunicării, care induce o sărăcire a psihologiei. Atunci când expresia sărăceşte, chiar dacă iniţial sufletul este bogat, el va sărăci pe termen lung pentru că nu se mai poate exprima. Filmul comercial american de astăzi gâtuieşte tendinţa naturală a sufletului de a fi bogat în expresia lui.” Îmi povesteşte că a văzut pe Facebook o tânără care scria „Te lov-esc tare de tot”. „Asta are repercusiuni mortale asupra iubirii. Adolescenţii nu mai ştiu să iubească. Ei au sentimentul de iubire în mod genuin, aşa cum îl aveau toate generaţiile. Dar, când el se exprimă sub forma «te lov-esc», s-a terminat.”
„Dacă îmi vine să plâng, dar nu vreau, atunci le zic în engleză”
Angela e o colegă de liceu care studiază acum neuroştiinţe la Universitatea Columbia din New York. „Când vorbesc sau scriu despre sentimente în engleză, am senzaţia că alunec în clişee”, îmi scrie pe Facebook. „Poezia nu am fost niciodată în stare să o înţeleg ca lumea în engleză fără un efort serios. Pur şi simplu, avem o limbă care mi se pare mult mai inventivă când vine vorba de a lua o stare sau un sentiment şi a-l descrie într-un mod nou sau într-un mod care mi se potriveşte mie ca fiinţă.”
Ada e o altă colegă de liceu, care a ajuns acum în Anglia, la Cambridge. „Îmi e uneori mai uşor să zic în engleză lucruri foarte emoţionale şi cumva greu de zis, pentru că sună un pic mai detaşat. Dacă îmi vine să plâng, dar nu vreau, atunci le zic în engleză.”
Olivia e încă în România, dar la fel de pătrunsă de limba engleză. „De multe ori am folosit vorbitul în engleză ca pe un mecanism de apărare. Mi-e mai simplu să mint în engleză. Declaraţiile pompoase sunt mai uşor de făcut într-o limbă care nu e a ta, deci nu sună chiar aşa real. Am spus de sute de mii de ori «I love you» din primele săptămâni şi doar de zeci de ori «te iubesc», iar asta, după ceva vreme. Rostite în limba ta, lucrurile sună mult mai grav. Şoptite sau urlate în engleză, te duc puţin în film, în muzică, undeva unde ai vrea să fii, dar nu eşti încă, dar te poţi prosti puţin…”
Aşa am descoperit răspunsul la întrebarea pe care i-am pus-o colegei din liceu. Why do we speak English? Pentru că ne era teamă să vorbim româneşte.
„Engleza e principala limbă de comunicare pe internet, principala limbă a muzicii pe care o ascultă tinerii şi a serialelor pe care le urmăresc la TV. E mai simplu să reproducă termenii pe care îi aud decât să le caute echivalentul românesc.” IOANA VINTILĂ-RĂDULESCU
