Cum face frecvent cand simte ca pierde lucrurile de sub control, premierul Boc si-a imbracat ieri haina de om hotarat si expirand autoritate si a anuntat ca pe 2 septembrie 2009 va fi o zi mare. Guvernul sau isi va angaja raspunderea asupra a patru legi, mai exact asupra a trei legi si o reforma: legea salarizarii din sistemul bugetar (termen FMI – 30 octombrie 2009), legea de restructurare a celor 226 de agentii guvernamentale, legea interzicerii cumulului salariului cu pensia la stat si pachetul de legi ale educatiei. Dar la ora la care vorbim, pentru nici una dintre aceste legi nu exista proiecte demne de adoptat. Legea salarizarii unitare a fost negociata indelung intre reprezentantii diferitelor ministere, dar cum nu exista bani ca salariile profesorilor sau cele ale medicilor sa fie echivalate cu cele mai mari din sistem si nici nu exista solutii pentru ca cei privilegiati sau, pur si simplu, platiti corect sa fie convinsi sa nu apeleze la instanta daca salariile lor se micsoreaza brusc, adoptarea ei devine o mare necunoscuta.
Abia maine premierul va pune cap la cap propunerile ministrilor de reducere a agentiilor din subordine si e de asteptat ca marea miza – cea a taxelor care ajung la anumite agentii sa intre integral la bugetul de stat – sa dea mari batai de cap. De acolo s-au platit ani de-a randul recompense politice, asa ca in acest domeniu PDL si PSD – promotorii politizarii pana la nivelul "n" al administratiei – se afla aici in conflict cu propriile interese partinice. Legea interzicerii cumulului cu salariul este o gaselnita nefericita a premierului. O ordonanta similara a fost respinsa in iarna de Curtea Constitutionala si, chiar daca raspunsul judecatorilor Curtii va fi acum diferit, ideea e oricum un paliativ. Sistemul public de pensii din Romania are nevoie, in primul rand, de abolirea pensiilor speciale, apoi de largirea si mai ampla a bazei de impozitare. Aceasta este adevarata lege a pensiilor de care avem nevoie si de care vorbeste si acordul cu FMI (termen de adoptare – 31 decembrie 2009).
In toata aceasta ecuatie financiara, pachetul de legi privind reforma educatiei face nota discordanta. Nu pentru ca PSD se impotriveste adoptarii lui rapide. Initiativele reformiste ale PSD – care sa fi dus la evolutii pozitive in ultimii 20 de ani – sunt nule. Din cauza colegilor lui Mircea Geoana si a ministrului din nou in functie Ecaterina Andronescu, sistemul de invatamant din Romania isi pierde pe zi ce trece performerii. Rezultatele stralucitoare – impinse cu ostentatie in fata dupa olimpiadele internationale ca merit al sistemului – se datoreaza exclusiv elevilor, parintilor si profesorilor care lucreaza in pofida sistemului, nu pe linia lui. Sistemul incurajeaza un singur lucru: mediocritatea. E limpede ca reforma e necesara ca aerul. Dar este capabil Guvernul Boc sa livreze Romaniei un proiect major care sa ne ridice fruntea din pamant?
Nu legile si ideile le-au lipsit politicienilor care au condus Educatia in ultimii 10 ani! Ba chiar au avut prea multe, iar unii au si reusit, din pacate, pentru noi, sa le si puna in aplicare. Multi s-au grabit si au aplicat scheme daunatoare, asa cum a facut Ecaterina Andronescu in mandatul 2000-2003, introducand admiterea computerizata la liceu si, mai grav, inclusiv in baza mediei din gimnaziu, cand se stie ce disparitati de calitate si exigenta exista in sistem. Altii – precum Andrei Marga (1997-2000) si Mircea Miclea (2004-2005) – s-au dovedit oameni luminati, capabili sa orienteze scoala romaneasca spre firesc si performanta, dar mandatele lor au fost prea scurte, iar sprijinul politic pe care l-au primit a fost nesemnificativ in raport cu ce aveau de facut. Despre Cristian Adomnitei (2007-2008) nu putem discuta serios.
Acum, doua partide care s-au remarcat vreme de opt luni prin certuri penibile care au avut legatura cu orice, numai cu interesul natiunii nu, se bat ca bezmeticele pe doua proiecte: proiectul Miclea – elaborat in urma functionarii unei comisii prezidentiale in domeniu – si proiectul Andronescu – in curs de elaborare. Intre ele exista diferente majore. In plus, nici unul nu este agreat de sindicate, nici unul nu a fost discutat cu asociatiile de parinti. E adevarat ca romanii s-au obisnuit cu violul in masa, cu hotarari pe care le iau altii peste capul lor. Putem vorbi de lipsa de reprezentativitate a sindicatelor, care, potrivit lui Traian Basescu, ar incerca sa transforme legile bune ale Comisiei Miclea in legi convenabile. Putem vorbi despre lipsa de implicare a parintilor. Dar, dincolo de acuzatii, ce vrem de fapt?
Vorbim despre patru milioane de copii si vorbim mai mult decat oricand despre noi insine si despre ce indraznim sa speram. Pentru ca, daca este sa fie reforma, atunci sa fie reforma. Aici nu e vorba de a face zece clase obligatorii in loc de opt, desi astfel de alegeri sunt, de asemenea, importante. E vorba de mult mai mult. E vorba de a reface primatul vocatiei in locul lantului toxic: invatat mult pe dinafara, contaminare cu virusul copy/paste, responsabilitate personala 0, cetatean de forma al cetatii. E vorba despre cum se poate atenua discriminarea criminala intre sat si oras in materie de educatie. E vorba despre cum poate fi reconstruit respectul fata de munca, eventual, inclusiv prin ridicarea scolilor de arte si meserii la statutul de alegere demna a unui adolescent, si nu mentinerea lor la o optiune umila, asumare la 14 ani a unui prim mare esec profesional.
Pentru a gasi raspunsuri la astfel de intrebari profunde si capabile sa rastoarne chiar si istoria ultimilor 60 de ani, e nevoie de timp si de negocieri. Da, cu sindicatele, da, cu profesorii conservatori prin definitie, da, cu parintii neinformati, da, cu opinia publica orientata aiurea de presa. Da, suntem urati si schiloditi, dar avem dreptul sa vorbiti cu noi.
Daca in privinta legilor salarizarii si pensiilor se aplica principiul "mai bine orice decizie decat o nondecizie", in sensul ca de undeva trebuie taiat, in privinta legilor educatiei e mai potrivit batranescul "graba strica treaba". Asa ca ii invitam pe domnii Basescu si Geoana sa-si treaca in portofoliile de campanie disparitia pensiilor speciale, si nu o noua reforma ratata a educatiei.
