» Putini oameni mai sunt azi in viata dintre cei care au lucrat la Transfagarasan, cel mai inalt drum din Europa, inaugurat cu 34 de ani in urma. Am descoperit in comuna Arefu din judetul Arges doi fosti santieristi care au lucrat la "soseaua din nori".
» Comuna Arefu si-a dublat populatia la inceputul anilor ‘70, dupa ce aici au venit muncitori din toata tara, care au ridicat barajul Vidraru si au amenajat drumul de peste munti.
» Mergeau pe jos kilometri intregi, pe carari de munte, pana la santier, vara pe arsita, iarna prin nameti. Azi, fostii santieristi traiesc din pensii modeste, de cateva sute de lei.
"N-am mai fost pe transfagarasan de 22 de ani", zice Ion Raducanu, care are 89 de ani si abia a venit, in baston, pana la libraria comunala. Acolo le-am dat intalnire fostilor santieristi care au lucrat la "drumul din nori", cel "aruncat" peste crestele Fagarasului, pana la o altitudine de 2.042 de metri. Am ajuns in comuna Arefu din judetul Arges dupa ce un localnic, profesorul de istorie Cezar Badescu, ne-a spus ca aici mai traiesc cativa dintre cei care, cu peste 30 de ani in urma, s-au catarat pe stanci si au croit cea mai inalta si mai spectaculoasa sosea din Europa.
Furnicarul de la Arefu
Arefu devenise, la inceputul anilor ‘70, un adevarat furnicar, pentru ca de aici, de la baza muntelui, urma sa inceapa drumul de peste 90 de kilometri, calea serpuind peste masivul de piatra, pana in Transilvania, in comuna Cartisoara. Daca pana la deschiderea santierului comuna avea cel mult 3.000 de locuitori, dupa inceperea lucrarilor aproape ca isi dublase numarul sufletelor, conform datelor oficiale existente la 1 iulie 1970. Au venit oameni din toata tara in aceste locuri, atrasi de promisiunile unui salariu exceptional la vremea aceea, de 6.000 de lei pe luna.
Dupa 34 de ani…
Transfagarasanul a fost inaugurat in ziua de 20 septembrie 1974. Dupa acel moment, o parte din santieristi au plecat spre alte obiective industriale aflate in constructie, dar multi s-au stabilit aici, in Arefu, unde si-au intemeiat o familie. Au trecut 34 de ani de atunci, iar profesorul Badescu ne-a spus acum sa ne grabim daca vrem sa-i intalnim pe fostii muncitori, pentru ca firul vietii multora s-a rupt de-a lungul timpului si doar cativa au mai ramas azi, sa povesteasca unde si-au lasat tineretea…
Si-a lasat un ochi pe santier
Doi batrani au venit la intalnirea de la librarie. "Doi am mai gasit", ne-a explicat dascalul. La asa eveniment se cuvenea ca totul sa fie "tais", astfel ca Ion Raducanu a venit imbracat in costum national, dar si cu medalia "Barbatie si credinta" pe care si-a pus-o in piept, ca semn al actelor sale de eroism din al doilea razboi mondial. La scurt timp, a sosit si al doilea invitat, Gheorghe Tanase, de 74 de ani, care nu mai vede decat cu un ochi. A fost la un pas sa-si piarda complet vederea acolo sus, pe santier, din cauza scanteilor de la sudura electrica ce i-au cotropit fata.
Povesti din trecut
Doi oameni, doua destine, pentru ca Ion e nascut aici, pe cand Gheorghe a venit de la Targoviste. Dialogul s-a legat greu. Nu doream decat sa auzim povesti din trecut. Batranii au cazut pe ganduri, oftand. Culmea e ca ei, cei care au lucrat la santier, n-au mai vizitat Transfagarasanul de peste 20 de ani, desi drumul porneste din comuna lor. A fost primul lucru pe care ni l-au spus. "N-am mai putut, taica, sa ma duc acolo. Nu ma mai ajuta picioarele", zice nea Ion, la care colegul sau da din cap, aprobator, spunand ca "".
42 de kilometri de galerii
"Multi au murit acolo", incepe Ion Raducanu sa povesteasca, el, care a lucrat ca dulgher nu numai la drumul propriu-zis, ci si mai inainte, la barajul Vidraru. Au fost mai intai incatusati Muntii Pleasa si Vidraru, intre care s-a ridicat zidul de beton ce tine in spatele sau al cincilea lac de acumulare al Europei ca volum de apa, insemnand 465 de milioane de metri cubi de apa. Constructia barajului a durat aproape sase ani, totul fiind gata in 1966. Omul nostru a mers multi kilometri pe sub pamant. Facea armaturi, punea stalpi, batea cuie, pregatea formele in care mai apoi se turna betonul, astfel incat galeriile din adancuri sa prinda contur. "Au fost sapate galerii de 42 de kilometri in total. Erau facute pentru captarea apelor", auzim de la fostul muncitor, care isi aminteste ca 400.000 de metri cubi de beton s-au turnat doar pentru aceste tuneluri, dupa ce, in prealabil, a fost excavat un milion de metri cubi de roca, ca sa se faca loc "cararilor" de sub munti.
Agatat de munte
Oamenii veniti din toata tara se prezentau la centrul de angajari din comuna Corbeni, in apropiere de Arefu. Asa a facut si Gheorghe Tanase, targovisteanul, care isi aminteste ca erau cozi nesfarsite in fata birourilor unde se intocmeau actele de munca. "Am venit aici cu alti trei prieteni", isi aminteste barbatul de anul 1961, cand a pus prima oara piciorul in aceste locuri. A devenit terasier. Asta insemna ca trebuia sa amenajeze terasamentul pentru viitoarea sosea. A lucrat la mai multe drumuri secundare din Arges pana cand a inceput marea incercare, cea a Transfagarasanului. A invatat sa "imbrace" muntii cu plase metalice si ziduri de sprijin, astfel incat sa nu mai existe pericolul caderii pietrelor. "Eram legati de sus, din varful muntelui, cu franghii. Faceam gauri in stanca si montam plasele. Nu era zi in care sa nu cada un om. Se ducea in hau, nu mai era scapare", se incrunta nea Gheorghe la gandul acelor zile.
Pericol de avalansa
Cel mai rau era iarna, pentru ca atunci pericolul avalanselor te pandea la tot pasul. Dar santierul nu tinea cont de conditiile meteorologice, se muncea fara oprire. Alt pericol te pandea cand muntii erau "sculptati" cu explozibil. Pentru asta s-au folosit, in total, 6.520 de tone de dinamita. De-a lungul intregului drum s-au turnat 290.000 de metri cubi de beton pentru zidurile de sprijin. soseaua trece peste 830 de podete si 27 de viaducte. "M-am invatat cu muntele, chiar daca eu nu eram om de munte", incearca sa zambeasca cel din fata mea, in ciuda faptului ca pe obrajii sai cutele adanci par sa "incatuseze" orice bucurie. A iesit la pensie in 1973, cu gradul al doilea de invalididate, in urma accidentului care l-a lasat fara ochiul stang. Nu s-a intors la Targoviste, ci a ramas aici, unde si-a ridicat o gospodarie, s-a insurat si a facut sapte copii.
Pe munte, zi si noapte
Fostii santieristi se mira cand aud ca noi am facut cu masina aproape 50 de kilometri de pe culmea Fagarasului, coborand pana in Arefu, asta insemnand jumatate din tot drumul de peste munti. Pe urma se dumiresc batranii ca asta e lungimea soselei masurata pe serpentine. Pe vremea tineretii lor, muncitorii de la Transfagarasan ajungeau pana in varful muntelui mult mai repede, intr-o ora, desi mergeau pe jos. Dar nu pe serpentinele de acum, ci pe carari de piatra, fara ocolisuri. "Plecam si noaptea, fara lanterna. Schimbul al treilea incepea la ora 23.00, asa ca trebuia sa respecti programul. Cunosteam muntele ca-n palma", zice nea Ion. Mult mai greu era iarna de mers prin nameti. Degerau mainile, picioarele, dar ritmul de lucru nu putea sa se impiedice in asemenea "amanunte". La care vecinul sau de discutie completeaza: "cu desaga plina de merinde pe care o lua la spinare, ca la santier, in munti, nu-ti dadea nimeni de mancare".
Insomnii…
Zona aceasta, in comuna Arefu, n-a fost cooperativizata, asa ca oamenii erau stapani pe pamantul lor, cum avea si Ion Raducanu cele sapte pogoane ale sale. "Veneam de la santier si ma apucam de lucru la ogor", zice barbatul. Alteori se intorcea acasa atat de obosit incat nu putea sa doarma. Lucrase opt ore, plus cel putin doua ore pe drum, dus-intors. "Mai ziceam la femeia mea sa-mi dea o tara de rachiu sa ma linistesc". Iar se lasa linistea, dar Gheorghe Tanase vrea sa lase trecutul in urma. "A fost greu, dar a trecut", e concluzia sateanului.
200 de lei pensie
Ultima intrebare pe care o pun interlocutorilor mei e legata de pensiile pe care le au acum. Nu sunt bani prea multi, mai ales ca nea Gheorghe a iesit din "campul muncii" inainte de termen, din cauza accidentului suferit la ochi. Asa ca pensia lui de invaliditate e de numai 200 de lei. Ceva mai fericit e consateanul sau, care ia de la stat 320 de lei, dupa o viata de munca, la care se adauga indemnizatia de veteran de razboi, ceea ce inseamna un venit total de 550 de lei. "E bine", zice veteranul. Gata, discutia s-a terminat. N-a durat mai mult de o jumatate de ora. Cuvintele au fost putine, descrierile seci. Oamenii pe care i-am intalnit aici mi-au spus ca n-au facut altceva decat sa munceasca. Transfagarasanul n-a fost pentru ei decat un santier. Iar azi e o amintire. Tot mai incetosata…
» 400 de morti la Vidraru
"Lucrul era in trei schimburi, cate opt ore. Numai la baraj au murit vreo 400 de baieti", ofteaza din nou dulgherul, apoi se lasa tacerea, ca un moment de reculegere pentru cei disparuti. Dupa finalizarea barajului, Ion Raducanu a fost trimis sa faca baraci pentru muncitorii care venisera sa faca si desfaca muntii in doua pentru Transfagarasan. Pe urma, a ajuns sus, aproape de creste, alaturi de alti colegi, sa ridice cabanele Valea cu Pesti si Capra, care urmau sa strajuiasca viitorul drum. A ridicat schele si la tunelul care separa Muntenia de Transilvania, intre Capra si Balea Lac, chiar pe coama Fagarasului. Tunelul are o lungime de 887 de metri si este cea mai inalta contructie rutiera din tara noastra, cota maxima a galeriei fiind de 2.042 de metri.
