Daca am paria pe litera manualelor scolare (nealternative) si ar fi "sa ne culcam pe urechea" sondajelor, statisticilor si recensamintelor din ultimii 17 ani (cum au si facut unii dintre oamenii Bisericii, la rand cu flasnetarii nationalismului populist de toate nuantele), n-ar exista motive serioase de ingrijorare: in tara Mioritei si a Mesterului Manole, viteazul, "sarac, dar cinstitul", harnicul, blandul, piosul si ospitalierul neam daco-roman, nascut crestin si poet, monoteist inca de pe vremea lui Zalmoxis, unit inca de pe vremea lui Burebista, ascetic inca de pe vremea lui Deceneu, jertfelnic inca de pe vremea lui Decebal, crestinat de Sfintul Apostol Andrei in persoana chiar mai inainte de a fi romanizat, sintetizand toate ilustrele virtuti tracice, romane si crestin-bizantine, pazind granitele crestinatatii cu sabia intr-o mana si cu crucea in cealalta, batandu-si dusmanii in raport de 1 la 10 sau asimilandu-i de li s-a pierdut urma, valorificand spiritual "teroarea istoriei" si dainuind infratit cu codrul la rascrucea marilor imperii, pastrandu-si ca pe o zestre sacra, "de la Nistru pin’ la Tisa", in bordeiele lui de paie si in bisericutele lui de lemn, limba, obiceiurile si legea stramoseasca – ei bine, acest neam statornic si dreptcredincios, latin si ortodox deopotriva (ba si francofon, la o adica), nevanzator de tara si nestricator de lege, mandru de popii sai plini de ravna si de duhovnicii sai iscusiti, n-are nimic mai mult la inima lui decat Ortodoxia rasariteana cea de doua ori milenara, de la care nici macar comunismul materialist si ateu, in 45 de ani de dictatura, n-a reusit sa-l abata. Ba mai mult: pana si fostii comunisti, convertiti pe nesimtite la "democratia originala" si cu sacii incarcati in caruta "tranzitiei", se opresc din cand in cand din calea lor spre Europa si isi fac niste cruci mari cat casa, in vazul poporului botezat si increzator, cuprins de o sfanta si nostalgica duiosie! Un popor care se declara in proportie de aproape 90% ortodox si pretinde a da credit Bisericii Ortodoxe Romane mai mult decat tuturor celorlalte institutii nationale luate la un loc! Daca e dupa cifre si procente, dogma excelentei nationale si "vulgata bunului roman" (H.-R. Patapievici) au cea mai deplina indreptatire, iar "Gradina Maicii Domnului" nu-i doar o formula diplomatica de firitisire (captatiobenevolentiae), bazata pe o traditie incerta, ratacita nu se stie cum prin cancelaria papala, ci o realitate curenta, confirmand la distanta de secole metafora folclorica a "gurii de rai"" si recomandand Romania ca pe o anticamera a "Ierusalimului ceresc"!
Din pacate (si cu o evidenta cel putin jenanta), lucrurile stau tocmai pe dos: realitatea curenta face ridicole cifrele si procentele, ca si inflatia poncifelor identitare. Ipotetica "Gradina a Maicii Domnului" (in care putem include linistiti si Moldova instrainata) este, la o radiografie sumara a prezentului si a trecutului recent, tara care a speriat Vestul (cel nesalbatic) cu hotii si cu prostituatele ei, tara "mancatorilor de lebebe", a handicapatilor, a copiilor bolnavi de S.I.D.A. si a mamelor sexagenare, tara muribunzilor aruncati din ambulante si a preotilor care sfintesc bordeluri, tara cu cel mai mare numar de avorturi din Europa, tara "copiilor strazii" (vestitii "aurolaci"), a cainilor vagabonti si a mafiilor tiganesti, tara afacerilor veroase si a coruptiei generalizate, tara mineriadelor sangeroase, a celor ce "muncesc, nu gandesc", a chiulului, a puturoseniei si a delasarii, tara nostalgicilor dupa un regim ateu, scelerat si daramator de biserici, tara in care incestul, violenta si criminalitatea familiala se dubleaza de la an la an, tara in care violarea femeilor trecute de 70 de ani a devenit o banalitate aproape cotidiana, tara manelelor, a vulgaritatii gregare si a mitocaniei prefacute in virtute, tara lui Marian Vanghelie si a lui Gigi Becali, tara lui Dracula (chiar si fara "Park") si a exorcismelor ucigase, in care se injura voluptuos de toate cele sfinte si in care "al dracului" sau "dat dracului" au devenit expresii preferate ale admiratiei superlative (la concurenta cu exclamatia: "E bestial!" si uneori in aglutinare cu ea: "Sa fiu al dracului daca nu e bestial!")!
Daca ar fi sa insir aici toate monstruozitatile si turpitudinile postdecembriste, de la vladica pana la opinca si de la stanga pina la dreapta, ar rezulta o uriasa "carte a recordurilor" in materie de abjectie si perversiune, ceea ce si explica, dincolo de orice "circumstante atenuante", jalnica "imagine" pe care Romania o are astazi in lume (si nota bene: intr-o lume care nu-i deloc "fata mare"!). Romania contemporana seamana cu Acrivita lui Caragiale, cea care a reusit sa-l bage in sperieti pana si pe dracul, intrecandu-l in fantezia malefica si in disponibilitatea spre grobianism.
Dincolo de lipsa de constiinta politica si civica, se vede limpede ca atat viata privata cat si cea publica se afla intr-un tot mai accentuat divort de normele si valorile crestine. Nu vreau sa contest, prin tot acest expozeu demistificator, nici existenta reala la meridian romanesc a unei traditii faste si inseparabile de Ortodoxie, nici existenta izolata, chiar in aceste vremuri "iesite din tatani", a unor oaze de virtute crestina si nationala. Vreau sa arat doar ca virtutile trecutului, atatea cate au fost, ne asteapta sa redevenim vrednici de ele intr-o proportie mai semnificativa, ca simpla invocare a traditiei, fie ea cat de glorioasa, nu scuza si nu rezolva insanitatile prezentului, ca simpla declarare formala a apartenentei la Ortodoxie sau inertiala frecventare formal-superstitioasa a bisericilor si manastirilor nu reprezinta decat o tragica automistificare, ca "virtuosii" acestui timp, fie ei clerici, monahi sau mireni, sunt totusi ori mai putin numerosi, ori mai putin vrednici decat se crede, de vreme ce nu pot, de atat amar de ani, sa impuna lumii romanesti o fata si o cale mai putin maculate, ca e nevoie urgenta de o mobilizare si de o concertare a tuturor factorilor responsabili, pentru a stopa ritmul cu totul ingrijorator al degenerescentei nationale, ca trebuie sa evitam mai mult decat oricand sa ne amagim cu calculele hartiei, infruntand fatis realitatea cruda si cautand solutii pe potriva ei; ca, in fine, in aceasta mare sfortare launtrica, in care se joaca insusi destinul mistic si istoric al romanitatii, Biserica, pazitoare in Duhul Sfint a revelatiei Cuvantului dumnezeiesc si mijlocitoare harica a tainicei iconomii, are rolul cel mai insemnat si raspunderea cea mai cumplita, atat ca for institutional, cat si ca organism mistic. Fiecare crestin, in virtutea "preotiei imparatesti" cu care este investit intru Hristos, dupa masura si felul chemarii lui, trebuie sa iasa neintarziat, gatit cu toata armatura lui Dumnezeu (cf. Efeseni 6, 13 si urm.), la armaghedonica infruntare cu ostirile insidioase ale "Printului acestei lumi".
Biserica Ortodoxa Romana, greu afectata ea insasi de lunga si tensionata trecere prin vamile comunismului antihristic, dar si de ulterioara ostilitate incriminatoare a laicismului democratic al stangii intelectuale, trebuie intr-un fel sa-i reincrestineze astazi pe numerosii sai fii care doar se declara sau se cred crestini ortodocsi pe unicul temei al botezului primit la nastere si al pastrarii mecanice si selective a unor "obiceiuri" anexate festivismului lumesc. Acest soi de fii usuratici, in masura in care nu sunt plecati sa culeaga capsunile "papistasilor", trebuie catehizati din mers si recuceriti in lamura sufletului lor, astfel incat sa devina treptat persoane vii si responsabile in slujba lui Hristos, a comunitatii nationale si a unei ideale Europe crestine, capabile sa se ridice, dinspre apartenenta inertiala la o religie ignorata in esenta ei, spre insusirea si trairea efectiva a adevarurilor mantuitoare, sa converteasca traditia pasiva in credinta activa, iar aceasta credinta s-o intrupeze in faptele vietii lor. Numai asa, cu un crestinism reasumat "in viul vietii", se va pune capat schizofreniei existentiale – atat de frecvente la omul modern, iar la noi devenite "naturel" caragialesc – prin care cineva una se declara a fi in principiu si alta este in fapt.
Daca nu vom fi in stare de acest pas primenitor, atunci vom ramane tara cu cei mai multi "credinciosi" si cu cea mai putina credinta, prefacand definitiv ortodoxia poporului roman intr-o ridicola butaforie.
