Peisaj cosmic: uriaşul Saturn şi sateliţii săi
„Aşadar, de ce nu se plănuieşte revenirea în această lume miniaturală?”, se întreabă scriitorul şi cercetătorul spaţial dr. David Whitehouse, în The Independent.
În viitor, ghidarea unei nave spaţiale fără oameni la bord, la o altitudine joasă, deasupra unei luni îngheţate şi singuratice de pe îndepărtatul Saturn, va fi o operaţiune delicată, pentru că va fi pe o orbită fragilă, într-o lume cu cu un nivel scăzut al gravitaţiei, scrie dr. Whitehouse.
Sonda planează deasupra unui tărâm de gheaţă şi piatră, adunând indicii şi luându-şi puncte de referinţă pe măsură ce se apropie de ţintă, sub comanda unui calculator de bord care a primit ultimele ordine de pe Pământ cu zile în urmă. La orizont este puternica Saturn, a doua cea mai mare planetă din sistemul solar, o prezenţă impunătoare, la 30 de grade, dominând spaţiul. Sistemul ei magnific de inele se află la margine, iar din punctul în care se află acum nava, pare o dâră subţire şi pală de lumină. Umbrele uriaşe aruncate asupra emisferei de sud a lui Saturn dezvăluie adevărata întindere a inelelor.
Mimas, un alt satelit al planetei, reprezintă trecerea către faţa corpului ceresc şi nu se află prea departe de ceea ce se vede în depărtare: un astru portocaliu, înconjurat de ceaţă, luna principală a lui Saturn – Titan, care este de 10 ori mai mare decât micuţul satelit de pe care se iau probe şi pe care oamenii de ştiinţă l-au numit Enceladus.
Satelitul care poate găzdui viaţa
Mic, cam de măsura Angliei, pare mai prielnic dezvoltării vieţii decât Marte şi unii speră la misiuni care vor ajunge în această lume îngheţată şi îi vor descoperi secretele.
Camera ataşată sondei înregistrează imagini în timp ce se deplasează către suprafaţă, măsurând texturile în schimbare. Zboară când deasupra unor regiuni fără cratere, plate, cum sunt Sarandib şi Diyar Planitia, când deasupra unei suprafeţe crestate cum este Haran Sulci, când peste vârfuri precum Cufa Dorsa şi şanţuri ca Daryabar Fossa. Puţinele cratere pe care sonda le găseşte sunt fracturate şi deformate. În curând, pământul se schimbă şi devine mult mai neted. Asta înseamnă că a atins una din zonele importante ale sistemului solar. Sonda se apropie de aşa-numitele „dungi de tigru”, unde se află misterul şi posibil, şi viaţa, într-o lume aproape lipsită de atmosferă, unde o ceaţă ciudată apare la orizont.
Satelitul descoperit în 1789
Ca majoritatea corpurilor din astronomie, Enceladus şi-a început existenţa ca un punct minuscul de lumină. În noaptea lui 28 august 1789, Sir William Herschel, un muzician de 51 de ani din Hanovra, care locuise în Anglia de când avea 19 ani, a văzut un punct de-a lungul planetei cu inele, Saturn. Herschel a fost înaintat la rangul de „astronom regal” de George al III-lea, după ce a descoperit planeta Uranus în 1781.
El a profitat de felul în care se intersectau inelele lui Saturn, când marginile inelelor se suprapun şi, uneori, dispar complet. Fără nicio lumină puternică de la inele, era un moment potrivit ca să depisteze noi sateliţi. A găsit unul şi i-a confirmat existenţa câteva zile mai târziu, prin observaţiile făcute la telescopul său de 1,20 metri, în Slough.
Fiul lui Herschel, John, şi el un om de ştiinţă cunoscut, a denumit satelitul „Enceladus”. De atunci, timp de de două secole, corpul ceresc a rămas un punct de lumină misterios care se învârte în jurul lui Saturn. Se ştiau puţine lucruri despre el: făcea un tur complet în jurul lui Saturn o dată la 33 de ore, aşa că nu era greu de văzut cum se mişcă în jurul planetei-părinte în timpul unei nopţi de observaţie. Părea să fie acoperit de apă îngheţată pe toată suprafaţa. Îl înconjura pe Saturn, pe al şaptelea inel, E, care era cel mai departe de mijloc şi cel mai pal dintre inelele lui Saturn. În afară de asta, nu se ştia nimic.
Sondele Voyager 1 şi 2 aduc informaţii noi
Iniţiativa oamenilor de ştiinţă care şi-au întors privirea către luna micuţă a fost întâmpinată cu entuziasm. În noiembrie 1980, sonda Voyager 1 a pătruns în sistemul lui Saturn şi a fost urmată în anul următor de Voyager 2. Enceladus a fost o surpriză. Mult mai mic decât luna noastră, avea o suprafaţă pietrificată şi îngheţată, cu foarte puţine cratere mari. Nu era atât de avariată şi plină de cicatrici, cum erau alte corpuri cereşti de aceeaşi măsură. În schimb, părea tânără. În mod cert, se întâmpla ceva cu Enceladus.
„Dungile de tigru”, leagăne ale vieţii
Sonda Cassini, mult mai sofisticată, a ajuns pe Saturn în 2004 şi a zburat de-a lungul orbitei planetei, pe Enceladus şi, de fiecare dată, a descoperit lucruri şi mai interesante.
Suprafaţa ei de gheaţă semăna cel mai bine cu o lume din sistemul solar. Corpurile cereşti acoperite de gheaţă nu sunt neobişnuite în colţurile îndepărtate ale sistemului solar, dar o examinare mai atentă a lui Enceladus a arătat ceva unic. De-a lungul lanţului muntos din nord se află straturi de gheaţă care acoperă crestături de piatră. În regiunile din sud, suprafaţa este mai tânără şi deformată de mişcările de scoarţă, ca şi cum gheaţa şi pietrele se deplasează precum un lichid vâscos căruia îi ia milioane de ani până să curgă. Suprafaţa este tânără, în unele locuri, de doar 100 de milioane de ani, în alte locuri chiar mai puţin. Pentru o suprafaţă din sistemul nostru solar, aceasta este, într-adevăr, o vârstă recentă.
Astronomii le-au denumit „dungi de tigru” şi au fost interesaţi de ele din momentul în care Cassini le-a observat în mai 2005. Patru regiuni muntoase aproximativ paralele, fiecare cu o secţiune centrală care împarte sudul satelitului, se întind de-a lungul unei zone deformate. Ele se află la o distanţă de 32 kilometri, au o lungime de 128 kilometri şi lăţimea de 1,6 kilometri. Adâncimea unei fâşii este de 450 metri. Spectometrul cu infraroşii al sondei Cassini a observat că aceste regiuni au o temperatură mai ridicată decât pământul care le înconjoară şi produc energie.
Dar şocul cel mai mare a fost când Cassini a analizat o bucăţică din astru. Din întunericul spaţiului, vapori de apă şi gheaţă ieşeau din pământ, din „dungile de tigru”, care nu erau nimic altceva decât crăpături care comunicau cu oceanul care este sub pătura de gheaţă.
Se pare că gheaţa care forma crusta lui Enceladus s-a topit, datorită fluxului şi refluxului care s-au format pe satelit, din cauza atracţiei gravitaţionale pe care o exercită luna din apropiere, Dione.
În iulie 2005, Cassini a zburat deasupra unor nori, ca să-i analizeze cu spectometrul şi cu un aparat care examinează praful . Norul se ridica deasupra lui Enceladus cu mai mult de 1600 kilometri pe oră din peşterile subacvatice. Gheaţa şi praful au ajuns în spaţiu şi pe orbită în jurul lui Saturn. Norii de pe Enceladus sunt sursa inelului E al lui Saturn. Cassini a găsit, de asemenea, o compoziţie chimică unică: apă sărată, dioxid de carbon, propan, etan şi acetilenă. Astfel de molecule ar putea fi surse pe care se fundamentează viaţa. Există, de asemenea, indicii că norul provine din apă foarte fierbinte.
Cei trei „candidaţi” la continuarea vieţii: Enceladus, Europa şi Marte
În ultimii ani, cercetătorii au devenit curioşi dacă se poate forma viaţa în oceanele de sub crusta de gheaţă a planetelor îndepărtate. Europa şi Ganimede, sateliţii lui Jupiter, au asemenea oceane, unde se găsesc apă, nutrienţi, energie şi un mediu stabil, conducând la ideea că poate apărea viaţă. Dar creaturile acestor lumi, dacă chiar există, trăiesc prinse sub aceste plăci de gheaţă groase, ca de oţel. Numai la Enceladus pare să existe o modalitate de a pătrunde sub pătura de gheaţă. În nici o altă parte nu se cunoaşte existenţa unor fisuri. Dacă am putea ajunge în acest ocean, am vedea primii extratereştri.
În ciuda importanţei ştiinţifice şi a misterului oceanului său, nu există planuri clare de întoarcere pe Enceladus. Sunt atâtea lucruri de făcut şi puţini bani. Pentru următoarea misiune, NASA preferă Titan, o lume diferită, cu propriile ei mistere. Dar, cum faima lui Enceladus creşte, este posibil să se organizeze o nouă misiune. O sondă care să se întoarcă pe Pământ cu o mostră din norul de pe satelit ar fi, din punct de vedere ştiinţific, nepreţuită, la fel cum, tehnic, ar fi o provocare.
Până când misterul lui Enceladus ne va fi lămurit, îşi ocupă locul de drept în sistemul solar. Într-o zi, oamenii vor locui pe Marte şi vor urmări dunele schimbătoare de nisip din deşertul Elysium, vor atinge formaţiunile ciudate de pe Ceres, vor fi martorii vreunei erupţii a vulcanilor extratereştri de pe Io, una din lunile lui Jupiter, şi poate vor conduce tractoare până la „dungile de tigru” de pe Enceladus şi vor introduce sonde în peşterile misterioase şi îngheţate şi vor vedea râuri de apă curgând din pământ, scrie dr. Whitehouse.
