Sociologul Vasile Dâncu scrie pe blogul personal că se zădărniceşte un proiect, un deceniu de conducere de stânga care era la doar câteva luni distanţă.
”Recunosc că m-am declarat învins, când am constatat că visele camarazilor mei semănau cu un drum cu sens unic: spre putere, acum şi aici. Nici o intersecţie, nici o pauză, nici o haltă, imediat la putere. Disperarea era cu atât mai mare cu cât aveam sentimentul că astfel se zădărniceşte un proiect de care România cred că are nevoie, un deceniu de conducere de stânga, care era la doar câteva luni distanţă, cu ocazia alegerilor din toamnă”, scrie pesedistul.
”Au trecut 5 ani de când m-am opus în interior, apoi public, unui proiect falimentar al partidului, un proiect care l-a revigorat pe Traian Băsescu şi a adus PSD la (deocamdată) 8 ani de opoziţie, după ce mereu a fost primul partid la alegeri. De-atunci de mai multe ori am avut dreptate, dar asta nu mă încălzeşte cu nimic, aş fi mai fericit să recunosc public că am greşit pentru că politică noastră este mereu surprinzătoare.
Bun, îmi transmite prietenul meu că mă urăsc nişte uselisti, dar este preţul pentru că, timp de câteva luni, am încercat să-i scap pe prietenii şi camarazii mei de o psihoviroza care inexplicabil a lovit o mare parte din clasă politică: obsesia de a scăpa prin orice mijloace de Traian Băsescu, fără a respectă proceduri, instituţii. Le-am spus că nu va fi prezenţa destulă, deci cvorum, căci migraţia a împrăştiat vreo 2 miloane de români prin lume, fără să-şi schimbe domiciliul. Le-am spus şi că Europa nu va acceptă raţionamentele noastre, dar nu i-a oprit nici constatarea de la suspendarea trecută, când procedura a durat 65 de zile, nu s-au schimbat legi şi nimeni din Europa nu a protestat în apărarea Preşedintelui României. Ca şi în 2007 singurul răspuns a fost acela că am simpatii băsiste”, povesteşte Vasile Dâncu.
”Aştept să vină ONU cu misiuni de pace să oprească jihadul nostru naţional”
”Acum mă uit la dezastrul rezultat şi mă aştept să vină delegaţii ONU cu misiuni de pace, pentru a opri jihadul nostru naţional şi nici nu mai ştiu ce să spun, ce să scriu. Am senzaţia că nimic nu mai urmează şi acum câteva săptămâni am scris ceva ce susţin şi astăzi. Bătălia este una între oameni şi mizele nu sunt instituţionale. Este o bătălie umană, orgolioasă, pe viaţă şi pe moarte. Este o incăierare politică, nicidecum vreo mare bătălie strategică pentru România. Va trece ziua, combatanţii se vor spăla de sânge şi fecalele primite în faţă, se vor îmbăta în crâşme separate, iar luni o vor luă de la capăt. Luni dimineaţă oamenii vor înjură şi vor uită, vor speră degeaba sau se vor uită nelămuriţi în zare. Da, privitul în zare este singură noastră operaţiune prospectivă”, atrage atenţia social-democratul.
”Am fost solidar cu tovarăşii mei chiar şi atunci când observăm că sunt morţi de teamă, că se opreau la mijlocul drumului, că se întorceau din drum sau regretau mai apoi gesturile de luciditate sau curaj. Mi-am dat seamă că societatea i-a fabricat aşa şi poate nici nu este nevoie să semănăm cu toţii, unii poate nu îşi pot închipui viaţă de dincolo de politică şi trebuie să le înţelegem micile trădări sau cedări.
Am mai crezut în tot acest timp că stânga trebuie să însemne solidaritate cu cei mulţi şi camaraderie în interiorul proiectului. Poate mai mult decât dreaptă care construieşte solidarităţi mai abstracte, stânga are principal capital visul de a schimbă, de a construe, speranţa că umanitatea şi solidaritatea pot trimfa dacă ne unim împotrivă cinismului unui capitalism ce poate deveni sălbatic datorită nepăsării noastre sau eşuării statului”, subliniază Dâncu.
”Am învăţat, între timp, că Che Guevarra nu este model decât până la un loc şi că odată ajunşi la putere liderii păr să-l prefere pe Fidel Castro, cel care impovărat de legendă prietenului sau, l-a trimis pe acesta să moară departe, în pădurile Boliviei. Dar asta nu mă face să nu cred în prietenie şi în toate celelalte idei chiar dacă camaraderia nu a dat întotdeauna rezultatele pe care le aşteptăm eu de la ea. Am văzut, uneori, cum camarazii au trădat cauza. Am cunoscut şi am înţeles frică prietenilor mei de a merge mai departe. Am văzut cum liderii partidului săreau peste cuvintele adevărate, cuvintelor pline de viaţă sau emoţie şi pasiune din sutele de discursuri scrise de mine, preferând pleavă cuvintelor birocratice. M-a întristat să văd cum camarazii mei se grăbesc spre putere şi sunt în stare să fraternizeze cu oricine le poate fi tovarăş de drum pentru o perioadă scurtă, până la cea mai apropiată staţie de poştă. Am văzut prieteni care se lăsau ucişi de calai, dar îşi cereau scuze că nu au gâtul destul de lung pentru că tăietură să fie perfectă şi că s-ar putea să nu se poată controla în momentul fatal şi s-ar putea să curgă ceva sânge. Toate acestea le-am trăit, le-am înţeles, m-au revoltat, m-au făcut să protestez sau să fiu compasional”, conchide Vasile Dâncu.
