Deţine o funcţie în care o virgulă în plus sau în minus poate decide soarta a sute de mii de oameni, dar în cărţile sale dă dovadă de cinismul şi lipsa de bun-simţ ale unui „interlop academic“.
Lipsa de etică a actualului judecător atinge punctul maxim atunci când vrea să lase impresia că a consultat un autor, dar, de fapt, rândurile sunt scrise de altcineva, iar acest altcineva este exclus de la citare. Fost consilier prezidenţial, deputat şi secretar general adjunct al Camerei Deputaţilor, Enache a ajuns judecător constituţional în iulie 2016, la propunerea PSD.
Trei cărți cu plagiate sofisticate
Plagiatele din cărţile lui Enache arată o „râvnă” şi o perseverenţă care au necesitat mult timp şi care ridică întrebarea dacă nu cumva studierea efectivă a surselor şi citarea lor onestă n-ar fi luat tot atâta timp. Asta deoarece plagiatele de la Enache sunt mai „sofisticate” şi mai greu de detectat decât cele „fără perdea”, gen Victor Ponta, Mihai Tudose sau Gabriel Oprea.
Cele trei cărţi analizate de „România liberă” au apărut la Editura „Universul Juridic” şi se numesc „Democraţia parlamentară” (2012), „Modalităţile controlului parlamentar” (2014) şi „Procesul legislativ” (2015). Cele mai grave încălcări ale regulilor academice, identificate în aceste volume, sunt „plagiatele fără sursă”.
A copiat de la jurnaliști, cercetători și Wikipedia
Printre „victimele“ acestei metode sunt jurnalistul Cristian Pantazi de la Hotnews.ro, cercetătorul ştiinţific Roxana Munteanu, conferenţiarul Simona Gabriela Maşca, lectorul Viorela Ligia Văidean şi economistul Andreea Golguţ – toate de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, cercetătorul Narcisa Mihaela Stoicu de la Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad, reporterul Raluca Ghinea de la agenţia de presă Mediafax, enciclopedia online Wikipedia, consilierul parlamentar Mihai Banu, profesorul universitar Cristian Ionescu sau diferite documente ale Parlamentului României.
Toate aceste situaţii sunt expuse în capturile care însoţesc acest material. „În general, preluarea de fragmente înseamnă o lipsă cronică de imaginaţie, vecină cu o teamă la fel de cronică de venirea momentului marelui bilanţ când nu vei putea pune nimic valoros din ceea ce îţi poate aparţine”, spune, despre acest tip de plagiat, profesorul universitar Dorin Isoc, coordonatorul platformei plagiate.ro.
Pesedistul Enache fură de la jurnalistul Pantazi
Primul exemplu: „Stat arbitru sau stat jucător? Margaret Thatcher a demonstrat eficient un paradox aparent: cu cât scoți statul din mai multe business-uri, cu atât îl întărești mai mult. Cu o singură condiție – să-i întărești rolul de arbitru”, scria redactorul-şef al Hotnews.ro, Cristian Pantazi, pe 23 aprilie 2013. După mai mult de doi ani, Enache prelua fragmentul, aproape fără modificări şi fără a indica sursa: „În acest sens, faţă de o eventuală opţiune, stat-arbitru sau stat jucător, fostul prim-ministru al Regatului Unit, Margaret Thatcher, a demonstrat eficient un paradox aparent: cu cât scoţi statul din mai multe business-uri, cu atât îl întăreşti mai mult. Cu o singură condiţie: să-i întăreşti rolul de arbitru” („Procesul legislativ”, p. 240).
A luat şi notele de subsol
Din articolul Roxanei Munteanu „Punerea în aplicare a dreptului comunitar în ordinea juridică internă” (revista Studii de Drept Românesc, an 20 (53), nr. 1–2, p. 43–83, Bucureşti, ianuarie–iunie 2008), Enache a luat aproape o pagină, cu tot cu mai multe note de subsol, în fapt trimiteri la decizii ale Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene. Fără a menţiona sursa, actualul judecător a „editat” fragmentul, pentru a-i da „originalitate”: a înlocuit „alineatul” cu „paragraful” şi a tăiat câteva cuvinte, cum ar fi „disuasiv”. N-o fi ştiut ce înseamnă? A lăsat, însă, italicele puse de Munteanu la un moment dat.
Alt exemplu este din volumul lui Cristian Ionescu, „Drept constituţional şi instituţii publice”, Ed. Hamangiu, 2012, din care Enache a preluat fidel, în „Modalităţile controlului parlamentar,” din nou fără citare, aproape două pagini.
Copiere masivă, justificată cu un link
Mai multe fragmente au fost copiate, tot fără a indica sursa, dintr-un document întocmit de consilierul parlamentar Mihai Banu şi postat pe site-ul Camerei Deputaţilor.
Tot documente oficiale au fost sursa folosită de actualul judecător pentru zeci şi zeci de pagini din „Procesul legislativ”. Metoda de citare aleasă în acest caz nu este corectă: sunt reproduse pagini întregi, cuvânt cu cuvânt, fără ghilimele şi, la sfârşit, există trimiteri către note de subsol în care sunt indicate link-uri spre documente de pe diferite site-uri, în format pdf. Există în acest caz două probleme. Prima ar fi că lipsa ghilimelelor face imposibilă demarcarea contribuţiei proprii a autorului: a preluat două rânduri sau două pagini?
A doua este citarea incorectă: lipsesc titlul materialului, eventual autorii, anul întocmirii, şi de-abia apoi trebuie indicat link-ul, la care trebuie adăugată data la care a fost accesat. La Enache apare doar link-ul.
Academicieni: „Nu respectă reguli de etică academice arhicunoscute”
„Orice preluare pentru care nu se indică în mod explicit provenienţa, adică numele autorului, anul apariţiei şi titlul lucrării sursă, este un plagiat. Prin faptul că ai luat acel fragment eşti deja culpabil de însuşire a unui obiect care nu-ţi aparţine”, a spus profesorul Isoc despre această situaţie, în timp ce cercetătorul asociat Sebastian Buhai de la Universitatea din Stockholm a declarat că „este foarte clar că e «malpractice» (termenul englez) academic, deci nu respectă reguli de etică academice arhicunoscute: trebuie indicat foarte clar atât fragmentul preluat (şi asta se face de cele mai multe ori cu ghilimele în jurul întregului fragment, iar uneori chiar prin scoaterea în evidenţă a fragmentului ca citat prin format şi/sau font separat), precum şi foarte clar unde anume apare fragmentul respectiv într-un alt text (deci, de obicei, inclusiv capitolul şi/sau secţiunea şi/sau pagina de unde se preia textul)“.
Copiere în stilul „potlogar“
Mai apare la Enache un tip de plagiat „superior”, o „bijuterie” demnă de prestidigitatori academici. Sunt cazurile în care judecătorul a vrut să arate că a consultat un autor fără ca, în realitate, acest lucru să aibă loc. „Întâlnirea” cu textul-sursă este mediată de un alt autor, cercetător onest care a citit, a reformulat şi a citat corect. Cinismul din aceste situaţii este că Enache l-a copiat pe acest cercetător onest şi apoi l-a eliminat.
Nici Wikipedia nu a scăpat de furtișag
Exemplu: autorii Avrămescu şi Ungureanu au scris un articol în 2009. În 2011, într-un fragment de nouă rânduri din articolul lor, Maşca şi alţi doi autori au făcut trimitere la cercetarea din 2009, au reformulat ideile lui Avrămescu şi Ungureanu, respectând regulile de citare.
În 2015, în „Procesul legislativ”, la paginile 239-240, Enache a copiat integral cele nouă rânduri din articolul lui Maşca, nu l-a citat nicăieri şi a trecut o notă de subsol citându-i, în fals, pe Avrămescu şi Ungureanu. „Impresia este că autorul doreşte să dea impresia că a «prelucrat» cumva informaţiile iniţiale şi e vorba de o interpretare proprie (chiar dacă nu neapărat originală), dar, de fapt, e vorba de a prelua mot-à-mot dintr-un alt text care a interpretat deja acel articol original. E o forma ceva mai subtilă de plagiat, care însă ar trebui să aibă aceleaşi repercusiuni pentru autor, dacă nu mai drastice: pe lângă faptul că indică lipsa eticii academice, potlogarul dintr-un asemenea context insultă, în plus, cititorul/evaluatorul, crezând că «subtilitatea» sa nu ar fi detectată”, a afirmat Buhai.
Enache a mai apelat la o construcţie similară, cea plagiată fiind enciclopedia online Wikipedia. De data aceasta, autorul a vrut să arate că a avut acces la un volum apărut la Chişinău, în 2002, autori fiind Dunleavy şi O’Leary.
S-a autoplagiat grosolan
Altă abatere de la onestitate a lui Enache se referă la reluarea, în „Democraţie parlamentară”, a zeci de pagini, cea mai mare parte integral, din două articole publicate de el anterior, în revista Drepturile Omului nr. 2/2011 (p. 67-72) şi nr. 1/2012 (p. 20-28). Acest lucru nu este menţionat nicăieri în notele de subsol sau bibliografie, ci doar într-o menţiune generală, din introducere: „… lucrarea reprezintă o înmănunchere a unor studii publicate de-a lungul timpului în diverse reviste de specialitate, care sunt, însă, în cartea de faţă, reactualizate…”. Atât Isoc, cât şi Buhai consideră că această precizare a lui Enache nu îl absolvă de acuzația de autoplagiat.
Buhai: „Aici nu mai găsim nicio scuză”
„Preluarea propriului tău articol într-o carte este o posibilitate, dar este o atitudine corectă să pregăteşti într-o formă oarecare cititorul despre ce va urma. Dacă o astfel de avertizare nu are loc, faptul poartă numele de autoplagiat şi reprezintă oricum o faptă discutabilă pentru un om care doreşte să fie un creator cinstit”, a avertizat coordonatorul plagiate.ro, în timp ce cercetătorul din Stockholm a spus astfel: „Din punctul meu de vedere, o persoană care scrie această «explicaţie» pe care o menţionaţi ar putea foarte bine, dacă e bine intenţionată şi cumva nu cunoaşte practicile internaţionale (deşi i-am da deja cam multe circumstanţe atenuante, dacă persoana e în mediul de cercetare ştiinţifică…), să facă şi o listă foarte clară a tuturor articolelor în chestiune, deci cele care sunt aici «reactualizate», inclusiv cu detalii în ce constă «reactualizarea»… Şi aceste articole trebuie menţionate oricum la bibliografie/referinţe, deci aici nu mai găsim, de obicei, nicio scuză”.
Trimitere către o pagină albă
Unele dintre citările autorului par realizate „în răspăr”. Astfel, paginile unui articol citat în „Procesul legislativ”, la pagina 189, se transformă din „43-83”, în „433-83” (este vorba de cel al Roxanei Munteanu), există o notă de subsol care face trimitere la o pagină goală (4 din volumul Finanţe Publice al lui Gheorghe Filip, publicat la Editura Junimea în 2010 – şi nu 2009, cum scrie Enache). „E clar, însă, că dacă asemenea probleme se repetă la acel autor, e o problemă şi ar putea indica o malpractică voluntară…”, a susţinut Buhai, completat de Isoc: „Când însă este vorba despre o persoană care face eforturi să intre în rândurile intelectualilor unei comunităţi, cred că avem toate motivele să privim imaginea cu alţi ochi: în primul rând, avem toate motivele să renunţăm la indulgenţă!”.
Eforturile repetate de a-l contacta pe Enache, telefonic şi prin mail-uri, atât personale, cât şi la Curtea Constituţională, nu au reuşit.
Enache în 2016, despre plagiate: „un comportament neonest, ilicit“
Culmea, Enache știe foarte clar ce condiții ar trebui să respecte pentru a fi considerat un cercetător științific serios. Iată un fragment dintr-o decizie a Curţii Constituţionale din 2016, semnată inclusiv de Enache, referirile fiind la plagiate: „Conduita ilicită de însuşire, integrală sau parţială, a unei lucrări ştiinţifice, creaţie a altei persoane, şi prezentată drept creaţie personală (…) un comportament neonest, ilicit, într-un domeniu care ar trebui să fie caracterizat de rigoare, profesionalism şi probitate etică”.
De ce Wikipedia nu poate fi sursă academică
Platforma Wikipedia a fost utilizată uneori ca sursă de Enache. Enciclopedia este evitată ca sursă de cercetătorii serioşi, principalul motiv fiind că acolo oricine poate posta/adăuga informaţii, uneori false sau necredibile. „În lucrările academice serioase nu veţi vedea referinţe din Wikipedia. Asta nu înseamnă că noi, în cercetare, nu utilizăm deloc Wikipedia, dar ăsta ar fi un pas intermediar, if at all, care ar trebui reverificat etc., deci cel mult îl folosim ca o colecţie de referinţe pentru un studiu mai temeinic”, a afirmat cercetătorul Sebastian Buhai.
Nu se ştie unde a predat
Judecător al Curţii Constituţionale de anul trecut, Enache are 63 de ani şi a fost un politician cu vechi state. De trei ori a prins mandate de deputat, a îndeplinit funcţia de consilier prezidenţial al lui Ion Iliescu, iar între 1993 şi 1996 a fost ambasador al României în Republica Moldova. Doctor în drept din 1997, susţine că a fost cadru didactic universitar din anul 2000, fără a face vreo menţiune unde a predat. Nici o căutare îndelungată pe Google nu dă rezultat în acest sens. A fost membru FSN, PSD, UNPR, din ultimul partid dându-şi demisia în martie 2016, „din motive personale”. Trei luni mai târziu, PSD l-a propus şi l-a votat pentru mandatul de 9 ani de la Curtea Constituțională.
„Președintele CCR e singurul care poate lua măsuri“
Un ex-membru al CCR a comentat în termeni duri comportamentul academic al lui Enache: „Este trist, sună rău de tot. Preşedintele Curţii Constituţionale este singurul care poate lua măsuri într-o
asemenea situaţie, printr-o anchetă disciplinară. Senatul, cel care l-a numit, nu poate face nimic. Aceasta ar fi a doua problemă a mandatului lui Enache, după cea legată de depunerea dosarului pentru candidatură. A făcut-o el însuşi, ceea ce este în afara procedurii. Acest lucru trebuia să-l facă partidul care-l propunea”, a spus fostul judecător al Curţii Constituţionale, sub anonimat.
Chiar dacă nu este o sursă academică de încredere, Wikipedia a contribuit la scrierea cărților lui Enache
O știre a agenției Mediafax s-a calificat să apară, fără sursă, în cărțile judecătorului CCR
Nici consilierul parlamentar Mihai Banu nu a scăpat
de zelul copiator al lui Enache
Un fragment dintr-un editorial al jurnalistului Cristian Pantazi a fost preluat fără ghilimele de fostul pesedist
Marian Enache a compilat trei cărți, toate editate la Editura Univers Juridic
