Inca din antichitate, omul s-a definit pe sine ca fiinta sociala, zoon politikon. Acest fapt este natural, frumos, benefic (desi adesea semenii sunt mai rai cu noi decat insasi soarta); dar sa nu uitam un amanunt esential: fiecare trebuie sa avem si o viata a noastra, launtrica! In „Aforisme asupra intelepciunii in viata”, Schopenhauer (filozof-german, 1788-1860) spune aceste cuvinte la care e bine sa reflectam: Sa ne fim singuri de ajuns, sa ne fim insine totul si sa putem zice „omnia mea mecum porto” este, fara indoiala, insusirea cea mai folositoare pentru fericirea noastra; de aceea, nu se poate repeta indestul cuvantul lui Aristide: „fericirea este a celor ce-si sunt singuri de ajuns” (…) Caci, pe de o parte, nu ne putem increde cu siguranta in nimeni decat in noi insine, si, pe de alta, greutatile, primejdiile si neplacerile ce le aduce societatea cu sine sunt cu neputinta de ocolit. (E bine sa mai cititi o data aceste cuvinte ale filosofului german). Cum am mai scris, nu dispretuiesc traiul imblesugat, dar a-ti strange bogatii numai in afara ta, ce se trec, se vestejesc, si a nu aduna comori si inlauntrul tau, inseamna sa fii un om sarac, neghiob. Adevarata ta bogatie este numai cea pe care o ai si o porti cu tine, omnia mea mecum porto (tot ce am port cu mine). Omul trebuie sa aiba si o viata a sa, launtrica, care, cel mai adesea devine pentru el si un refugiu (cum ii spune Buddha discipolului sau Ananda), caci uneori viata sociala, cu toate ispitele si tumultul ei, ne determina sa ne exilam in noi insine. Si vai de cel ce nu are si o viata launtrica, unde sa se retraga cand uraciunile vietii dinafara il coplesesc!
