Intr-unul din Eseurile sale, Montaigne (scriitor si filosof francez, 1533-1592) spune ca o doza din veninul pe care oamenii rai il „prepara” in fiinta lor, si pe care apoi il „injecteaza” in semeni, ramane si in ei. Rautatea soarbe cea mai mare parte a propriului sau venin si se otraveste. Ce bine! Iata ca si rautatea e cinstita, il otraveste singura pe cel ce-i prepara veninul! Moralistul francez isi continua reflectia pe aceasta tema, insa eu nu impartasesc decat numai pe jumatate adevarul sau (si voi explica de ce): Viciul (in cazul de fata rautatea, n.m.) lasa in timp o plaga si in inima o cainta care se deschid singure si sangereaza. Caci ratiunea, priceputa in a potoli celelalte tristeti si dureri, da nastere caintei, o suferinta grea si cu atat mai grea cu cat izvoraste dinlauntru; tot astfel cum inghetul si arsita febrelor (cum ar fi in timpul gripei, n.m.) sunt mai sagetatoare decat acelea venite din afara.
Da, cred ca rautatea noastra lasa si in noi o plaga, in trup, insa ma indoiesc ca la cei rai le lasa in inima o cainta. Mi-e greu sa-mi inchipui un ins in care rautatea dospeste ca aluatul ca va regreta vreodata faptele sale marsave, ticaloase. Poate ca sunt si oameni rai care, prinsi asupra faptei, lasa impresia ca se caiesc – dar eu cred ca o fac fie din teama, fie din ipocrizie. N-am cunoscut nici un om rau care sa-si recunoasca acest viciu al firii sale. Dupa o vorba inteleapta, rautatea veche nu poate deveni bunatate noua.
