Delimitarea in timp este una din primele provocari pe care incercarea de a contura un profil revolutiei ruse le creeaza. In 1917, evenimentele revolutionare din februarie si noiembrie (octombrie pe stilul calendaristic vechi) sunt, fara indoiala, doua componente vitale ale termenului generic "revolutia rusa", insa s-a limitat revolutia rusa doar la anul 1917 ? Trei viziuni se impun in fata acestei dileme : revolutia rusa inseamna, de fapt, doar preluarea puterii de catre bolsevici, octombrie 1917 este doar o etapa de final a unei ample revolutii care incepe inca din veacul anterior si revolutia se identifica cu perioada existentei lui Lenin, figura principala a sa (John D. Basil, Russia and the Bolshevic Revolution, p. 43). Fara a neglija sugestiile autorilor care s-au ocupat intr-un mod profund de evenimentele evocate, articolul de fata va pleca de la premisa ca Revolutia Rusa reprezinta un ansamblu de evenimente care incep cu revolutia din februarie 1917, continua cu lovitura de stat din noiembrie si razboiul civil, incheindu-se in 1922, o data cu crearea Uniunii Sovietice si debutul Noii Politici Economice.
O dificultate notabila in contextul schimbarii de registru politic consta in caracterizarea modului in care Partidul Bolsevic condus de Lenin ajunge sa preia puterea in octombrie 1917. Nu este un secret faptul ca fiecare aniversare pare sa aduca o noua perceptie asupra lui Octombrie Rosu. Istoriografia sovietica priveste acest moment prin prisma implinirii logice, previzibile si de neocolit ale unui itinerariu liberator intreprins de mase, raliate bolsevismului (Nicolas Werth in Le livre noir du communisme, p. 46). Dimpotriva, in spiritul traditiei istoriografice liberale, asa-numita Revolutie din Octombrie nu a fost decat un puci impus prin maxima violenta unei societati pasive sau chiar un accident istoric caruia poporul rus i-a cazut victima (Werth, p. 45). Intre aceste doua hotare, aspiratia de a elibera investigatia istorica de balastul ideologic l-a facut pe Marc Ferro sa considere Octombrie Rosu nici revolutie a maselor, nici lovitura de stat a unei persoane, ci o insurectie ca rezultat al unei miscari de mase la care insa doar un mic numar de persoane a participat (Werth, p. 46).
Cauzele istorice ale evenimentelor din 1917
Evitarea formularii unui raspuns superficial aceste doua provocari necesita incadrarea anului 1917 intr-o perioada istorica mai indelungata care, dupa unii autori, incepe in secolulul al XVIII-lea. Sfarsitul domniei tarului Petru cel Mare a inaugurat in dinastia Romanovilor traditia insusirii conduitei vest-europene ca mod de viata la curte. Inofensiva in aparenta, aceasta traditie a occidentalizarii, adaugata rupturii traditionale societatii ruse dintre conducatori si condusi, a avut doua efecte perverse: consolidarea sentimentului de instrainare a tarilor fata de poporul rus si, in consecinta, subminarea progresiva a legitimitatii acestora. Occidentalizarea si adancirea clivajului social iau o turnura evidenta o data cu razboaiele napoleoniene pe care asa cum le descrie Tolstoi in "Razboi si pace" conduc la formarea unei aristocratii care-si ducea existenta dupa tiparele occidentale in timp ce marea masa traia intr-un timp istoric care aproape ca statea pe loc.
Revolutia decembrista din 1825 reprezinta primul semnal al nemultumirii ca rezultat al acestor transformari. Abolirea in 1861 a iobagiei de catre tarul Alexandru al II-lea s-a dorit un compromis cu societatea care insa nu a avut nici pe departe rezultatul scontat. Ba mai mult, covarsitoarea majoritate a taranilor s-a vazut libera, insa fara pamant, deci in continuare dependenta economic de marii proprietari. Asasinarea tarului pare sa fie dovada de netagaduit a conceptiei eronate de reformare a societatii ruse. In paralel cu cresterea nemultumirii taranilor care deveneau tot mai uniti in jurul lozincii "Vrem pamant!", muncitorii reprezinta o noua structura profesionala care se dezvolta pe fondul industrializarii rapide catre sfarsitul secolului XIX. Desi doar 3% din populatia activa in zorii primului razboi mondial, deci o infima minoritate, muncitorii care traiau in orase formeaza o categorie sociala extrem de permeabila la ideile revolutionare si de schimbare violenta a contextului social.
Dupa revolta decembristilor din 1825 care intre timp devenisera eroi (consolidarea societatii in jurul unor eroi si ai unei mitologii proprii a fost un pas decisiv catre autonomie in raport cu aristocratia aflata in exercitiul puterii politice), revolutia din 1905 anunta fara drept de apel pe cea din 1917. Cu toate ca a fost inabusita violent (de altfel, un mod specific al autoritatilor de a trata revendicarile sociale), efectele revolutiei sunt importante in masura in care pentru prima data tarul incearca formularea unui nou tip de contract cu societatea: se constituie o guvernare care, cel putin teoretic, se imparte intre tar si adunarea parlamentara (Duma) nou creata, se instituie sufragiul universal masculin, ministrii sunt raspunzatori, iar indivizii obtin o sporita autonomie prin atribuirea de pamant, mai ales in decursul reformelor agrare din timpul guvernarii Petru Stolpyn, intre 1907 si 1911. Mai mult, crearea adunarii parlamentare da curs formarii partidelor care, in linii mari corespund clivajului liberali – radicali din Europa, cu singura diferenta ca si acestia raman fara contact cu realitaea sociala.
Principalele grupari politice se organizeaza intre "Octombristi" (moderati) si democratii constitutionali sau cadeti (progresisti) (H. Stuart Hughes, Histoire de l’Europe contemporaine, pp. 106 – 108). Contrar asteptarilor, calea reformelor deschisa in 1905 nu a mers prea departe, printre altele, din cauza persistentei credintei ca Rusia este proprietatea personala a tarului, intretinuta in buna parte si de birocratia tarista care prin reforme isi vedea pusa in pericol insasi existenta (Richard Pipes, Scurta istorie a revolutiei ruse, p. 350).
Debutul primului razboi mondial gaseste Rusia intr-o situatie socio-politica deplorabila. Instrainarea dinastiei Romanovilor de supusi, raspunsurile intolerante oferite de diriguitori la revendicarile sociale, seria continua de esecuri militare (in Razboiul Crimeii dintre Imperiul Rus si cel Otoman purtat chiar pe propriul teritoriu, razboiul ruso-japonez), cresterea influentei ideilor politice europene, urbanizarea accelerata cu toate efectele acesteia (supraaglomerarea – in doar 20 de ani populatia Sankt Petersburgului si a Moscovei s-a dublat- si lipsa de locuinte, conditii inumane de lucru) l-a determinat pe tarul Nicolae al II-lea sa intre in Marele Razboi alaturi de Antanta sperand, in acest fel, ca va recupera prestigiul pierdut, va coagula societatea in fata identificarii dusmanului comun (blocul militar al puterilor centrale) si deci sincronizarea discursului guvernarii cu cel al guvernatilor. Prima ofensiva majora a armatei tarului in batalia de la Tannenberg se incheie intr-un esec de proportii. In fata armatelor germane, armata rusa pierde de aproximativ sase ori mai multi soldati. Dupa aproape cinci milioane de soldati morti, raniti sau disparuti in doar doi ani, ceea ce se dorea a fi recuperarea unui prestigiu pierdut devine un alt factor care paveaza drumul catre miscarile revolutionare din 1917.
Februarie 1917
In afara cauzelor tragandu-si seva dintr-un trecut de aproape un veac, in completarea carora se adauga razboiul mondial, anul 1917 este explicabil prin prisma afirmarii continue a unui fenomen specific societatii ruse: intelighentia. Aceasta reprezinta o categorie foarte activa de intelectuali idealisti care aproape in mod natural au devenit purtatori de cuvant ai celor aproape 90% care constituiau patura rurala a Rusiei. Discursul revolutionar al acestora a intrat in conflict cu cultul traditional al Marii Rusii, organizata in jurul figurii mistice a tarului ca trimis direct al lui Dumnezeu (H.S. Hughes, p. 109). Permeabila la ideile utopice create in Occident cu care au avut contact in mod direct dar care niciodata nu au putut fi aplicate acolo, intelighentia rusa, forta exclusa, marginalizata de la exercitiul puterii in mare parte datorita insasi modului de a functiona al administratiei tariste care respingea orice influenta exterioara, a privit revolutia ca unic vehicul al schimbarii care privea nu doar regimul, ci insasi conditia umana (Pipes, p. 349). Din randurile intelighentiei vor aparea diferite curente, cele mai radicale fiind anarhistii si dupa 1903, bolsevicii. Asadar, miscarile revolutionare din 1917 pot fi privite ca o componenta a revolutiei intelectuale declansate dupa jumatatea secolului al XIX-lea (romancierul Dostoievski in "Demonii" realizeaza un portret foarte precis al debutului acestei revolutii intelectuale).
Revolutia din Februarie a inceput la Petrograd, in cea de-a 23-a zi,
intr-un mod spontan, fara leadership prestabilit, ca protest al sutelor de muncitori care se aflau la coada pentru mancare. Acestora li se adauga femeile muncitoare care oficial aflate in mars cu ocazia apropiatei Zile Internationale ale Femeii, in realitate protestau impotriva rationalizarii alimentare. Socialistii moderati au vazut in aceasta miscare ocazia de a-si atinge scopul preluarii puterii si prin intermediul unei propagande active reusesc sa coalizeze o semnificativa miscare de masa care a pus autoritatile politienesti in fata unei dificultati majore. Doua zile mai tarziu, ignorand gravitatea manifestatiei, tarul Nicolae al II-lea aflat pe front ordona sefului garnizoanei militare din Petrograd imprastierea manifestantilor. Urmand o practica adanc inradacinata, acesta interpreteaza ordinul tarului drept accept de a deschide focul (cu toate ca in telegrama trimisa se ordona doar oprirea manifestatiei nu insa si cum). Treptat numerosi soldati se raliaza la multimea protestatara asa incat, patru zile mai tarziu, devenita o forta, solicita tarului abdicarea, lucru care se intampla pe 2 martie 1917. Abdicarea tarului Nicolae al II-lea reprezinta sfarsitul Romanovilor, o dinastie de aproape trei veacuri. Cu toate ca cele doua momente revolutionare din 1917 (februarie si octombrie) reprezinta un moment de scadenta al unui veac de tulburari, primul episod al revolutiei desfasurat pe parcursul a doar catorva zile ale lunii februarie este efectul a cateva cauze specifice: vidul de putere lasat in august 1915 de catre tarul Nicolae al II-lea prin preluarea directa a comandei armatei sperand astfel la ridicarea moralului soldatilor sai in conditiile in care administratia centralizata functiona in baza deciziilor unui singur om si ineficienta regimului de a face fata crizei economice profunde ca urmare a efortului de razboi (Dmitri Volkogonov, Lenin. O noua biografie, p. 137).
In contrast cu Octombrie, ceea ce s-a intamplat in Februarie 1917 este indeobste privit drept o miscare spontana, incoerenta, incompleta, orchestrata de principalele forte politice ale Dumei emanate din reformele anului 1905 – Cadetii si Octombristii –(Hughes p. 111) in care factorii sociali si economici au jucat un rol secundar (Pipes, p. 353).
"Puterea duala"
Revolutia din Februarie a inaugurat acest concept (dvoevlastie) conform caruia guvernarea s-a impartit intre Guvernul Provizoriu format din o parte a membrilor Parlamentului si Sovietul Deputatilor, Muncitorilor si Soldatilor din Petrograd (Sovietul din Petrograd) ca efect specific al viziunii din ce in ce mai socialiste asupra modului in care societatea rusa ar trebui guvernata. Existenta a doua surse de putere care-si revendicau in mod egal legitimitatea guvernarii Rusiei a fost de la bun inceput o provocare. Existenta celor doua guverne se cuvine evaluata nu doar in contextul Rusiei, ci in cel international. 1917 devine un moment de cotitura in destinul omenirii o data cu intrarea Statelor Unite in razboi, dublat mai apoi de preluarea puterii de catre bolsevici. Dintr-un razboi nationalist care urmarea recuperarea (cazul imperiilor) sau afirmarea (cazul noilor state) prestigiului national la care s-au raliat intr-o masura variabila inclusiv gruparile socialiste, fara incarcatura ideologica deci, incepand cu 1917 razboiul devine ideologic si ideologizant (Hughes, pp. 101 – 102). Spre deosebire de Sovietul de la Petrograd, Guvernul Provizoriu s-a bucurat imediat de recunoasterea internationala, presedintele american Wilson care lansase teza dreptului popoarelor la auto-determinare, exprimandu-si entuziasmul si optimismul fata de perspectiva democratica a Rusiei care ramasese singura mare autocratie din lume. In plan intern, cele doua administratii guvernamentale au avut momente de convergenta si divergenta, diferenta de viziune exprimandu-se cu precadere in ceea ce priveste directia pe care Rusia ar trebui sa o ia in primul rand fata de razboiul care devenea din ce in ce mai apasator.
Ca administratie cu vocatie relativ democratica si de expresie occidentala, viziunea Guvernului Provizoriu a coincis cu cea a lui Wilson: o pace justa, fondata, pe reusita Antantei (deci razboiul trebuia dus pana la capat) si in spiritul justitiei internationale conform careia pacea nu trebuia sa reprezinte un compromis, ci constrangerea invinsilor de catre invingatori (Hughes, p. 105). De existenta a doua guvernari avea sa beneficieze Lenin, un al treilea personaj care apare subit in Rusia, la inceputul lui 1917, o data cu lansarea "Tezelor din Aprilie". Beneficiul pe care acesta il desprinde nu tine atat de dilema autoritatii, cat de faptul ca a reusit vizualizarea situatiei de fapt a Rusiei in jurul binomului prieten – dusman, bun – rau (aceasta dialectica, preluata si dezvoltata de Mao, se va impune treptat drept una din intimitatile ideologice care vor rezista caderii comunismului institutional in anii 90): in timp ce Guvernul Provizoriu reprezenta tinta constanta a vituperatiilor, Sovietul de la Petrograd reprezenta prototipul dictaturii proletariatului. Ascensiunea bolsevicilor va fi favorizata de repetatele esecuri ale guvernului, mai ales in ceea ce priveste iesirea Rusiei din razboi si improprietarirea taranilor. La inceput ministru de razboi, dupa care prim ministru, Aleksandr Kerenski este figura principala a Guvernului Provizoriu care numara liberali, socialisti si conservatori. Incercand o echi–libristica dificila intre dreapta si stanga in spiritul "celei de-a treia cai", Kerenski s-a ghidat dupa modelul revolutiei franceze: guvernul avea sarcina organizarii Adunarii Constituante in toamna aceluiasi an care sa consfinteasca forma republicana de guvernamant a Rusiei, a adoptat Marseieza ca imn national si a numit "comisarii revolutionari" (Volkogonov, p. 161). Declarat impotriva bolesvismului pe care-l privea drept "socialism al saraciei si al foamei", echilibrul ideologic al lui Kerenski se inscria in linia unui socialism democratic.
In baza "tezelor din aprilie" ale lui Lenin, bolsevicii s-au ghidat dupa doua principii: iesirea imediata din razboi si declansarea unei revolutii care sa inaugureze noua societate comunista. In subsidiar, se cerea nationalizarea pamantului, un discurs destul de nepopular care va fi curand suspendat in conditiile in care taranii majoritari cereau improprietarirea. Ca tactica, Lenin a utilizat incercarea de a mobiliza masele impotriva Guvernului Provizoriu. In felul acesta, din dorinta de putere, Partidul Bolsevic sugera o performanta probabil unica in istorie: infrangerea propriei tari in exterior prin iesirea din razboi si in interior prin declansarea unui razboi civil (Volkogonov, p. 141). Esecul usturator al puciului din luna iulie a determinat schimbarea strategiei: mobilizarea maselor dovedindu-se insuficienta pentru preluarea puterii, era nevoie si de inarmarea acestora. In consecinta, legaturile cu armata trebuiau stranse. Dejucarea tentativei de puci i-a adus un plus de credibilitate lui Kerenski care devine prim ministru, iar Lenin fuge pentru a doua oara in Finlanda.
Dezastrul in care se aflau bolsevicii perceputi ca incompetenti si nesocotiti este oprit o data cu ten-tativa de puci a lui Kornilov (pe atunci comandant al Armatei) pentru instaurarea unei dictaturi militare. Bolsevicii sunt chemati in ajutor de Kerenski, fapt care conduce la inarmarea acestora prin acces la o parte din dotarile armatei. In august, societatea rusa se afla in fata a trei modele de guvernare: Kerenski si suprematia partidelor, Kornilov si dictatura militara, Lenin despre care nu se stia pentru ce formula opteaza (Volkogonov, p. 180). De fapt, nici nu se va sti deoarece scopul bolsevicilor se oprea doar la preluarea puterii, fara a sti cum o va organiza dupa aceea ("Sa punem mana pe putere si sa vedem ce se intampla dupa aceea" declara Lenin inainte de 1917 pentru ca dupa ce se vor fi vazut la putere acelasi sa zica: "Trecerea de la ilegalitate la conducerea statului a fost prea rapida. Mi se invarte capul" – ibidem, pp. 175, 193).
Octombrie 1917
Pe fondul cresterii in popularitate al bolsevicilor, al esecului Guvernului Provizoriu de a-l aresta pe Lenin, al adeziunii lui Trotski la miscarea bolsevica dupa ce initial isi exprimase neincrederea (un revolutionar profesionist, participant in revolutia din 1905) si nu in ultimul rand, al obtinerii majoritatii in sovietul de la Petrograd, bolsevicii se aflau la sfarsitul lui septembrie mai aproape ca oricand de putere. Mai mult, centralizarea partidului, impresia de unitate si fermitate pe care o lasa in exterior, contrasta puternic cu divizarea partidelor existente care-si consumau ultimele resurse de incredere. Una din sursele opozitiei venea insa din chiar interiorul partidului. Cu doua saptamani inainte de preluarea puterii la 25 octombrie, configuratia Biroului Politic (Politburo) al Comitetului Central al Partidului Bolsevic era urmatoarea: Lenin, Zinoviev, Kamenev, Stalin, Trotski, Bulnov, Sokolinkov. Trei tendinte se afirmau, toate in functie de perspectiva insurectiei armate: cei care se opuneau pe motiv ca este prematura (Zinoviev, Kamenev), cei care o doreau cat mai repede posibil (Lenin) si realizarea insurectiei din partea Congresului partidului (Trotski). Pentru Lenin era clar ca insurectia trebuia realizata inainte ca Adunarea Constituanta sa stabileasca forma de guvernamant a Rusiei a carei data se apropia foarte repede.
Manipuland cu abilitate Biroul Politic si aducandu-l in cele din urma in favoarea sa, Lenin vede realizata insurectia in data de 25 octombrie / 7 noiembrie 1917. "Marea revolutie socialista din octombrie" dupa cum figureaza in istoriografia comunista nu a avut nimic spectaculos in desfasurarea ei. Sunt autori care sustin ca nu s-a tras nici un glont, ocuparea centrelor de comanda ale Guvernului Provizoriu facandu-se aproape natural. Chiar si cu un schimb de focuri, acesta a fost modest. In plus, guvernul a opus o rezistenta minima (desi membrii cabinetului il asteptau, Kerenski nu si-a mai facut aparitia in acea zi, plecand direct in Statele Unite unde a si murit ca profesor de istorie), pregatirile au fost foarte firave (cu toate ca avea informatii privind iminenta unei insurectii), iar foarte putini oameni obisnuiti s-au implicat. Pentru cei mai multi ziua a decurs ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Acestea spuse, demistificarea asa-zisei revolutii s-a realizat. Ceea ce conteaza, in schimb, este schimbarea pe care insurectia a realizat-o. In numele Sovietului Comisarilor Poporului, noua structura care a inlocuit deja defunctul Guvern Provizoriu, Lenin a emis doua decrete importante: Decretul asupra pacii (care nu prevedea inca incetarea focului) si Decretul asupra pamantului prin care se incepe procesul nationalizarii prin realizarea proprietatii comunale.
Inainte de a reflecta asupra efectelor interne ale schimbarii de regim, se cuvine reafirmat faptul ca dupa intrarea Statelor Unite in razboi, razboiul european devine unul mondial, revolutia bolsevica contribuie decisiv la ideologizarea sa. Este limpede de imaginat ca preluarea puterii de catre bolsevici si desfiintarea Guvernului Provizoriu a ruinat sperantele initiale ale presedintelui W. Wilson. Din acest moment, viziunea lui Wilson (continuarea razboiului pana la capat) intra in coliziune cu cea a lui Lenin (pacea fara victorie) si asa cum sublinia un autor elvetian: "Este sigur ca umanitatea va trebui sa se situeze fie de partea lui Wilson, fie de cea a lui Lenin" (Arno J. Mayer, Political Origins of the New Diplomacy, p. 393). Cu oarecare precautie, se poate spune ca orizontul diferit, opus chiar, de percepere a realitatii va anticipa confruntarea bipolara de dupa cel de-al doilea razboi mondial. In orice caz, confruntarea ideologica a secolului incepe in mod odifical o data cu noiembrie 1917.
Tarism vs. Bolsevism. Continuitate sau ruptura?
Raportarea regimului bolsevic la cel tarist prezinta deopotriva elemente de continuitate si ruptura cu toate ca acesta s-a autodefinit prin ruptura radicala si instaurarea unui nou tip de societate. Elementele de continuitate tin mai degraba de practica si mentalitate: monopolul resurselor, absenta drepturilor individuale, autoritatea personala a conducatorului si controlul (partial in cazul tarismului si total in cel al comunismului) asupra informatiei (Pipes, p. 358).
Dintre elementele de ruptura merita amintita reorganizarea institutionala. Ceea ce face ca evenimentele din octombrie sa difere atat de mult de cele din februarie este inlaturarea amenajarii institutionale din februarie, menita sa limiteze puterea conducatorului prin conceptul de diviziune a puterii (acesta ar fi un alt unghi de a privi existenta a doua administratii cu rol guvernamental: Sovietul din Petrograd si Guvernul Provizoriu).
Desfiintand Guvernul Provizoriu, iar ulterior Adunarea Constituanta (ultima ramasita a vechiului regim) si monopolizand Sovietul din Petrograd, Lenin a pus capat marilor castiguri ale sfarsitului de secol XIX si in special ale Manifestului in Octombrie 1905, emis de tar (Basil, pp. 44 – 45). Asezarea in oglinda a continuitatii si a rupturii si incercarea de a le cumpani pentru a constata in ce masura una a cantarit mai mult decat cealalta pare mai degraba un demers personal care se vede diferit in functie de momentul istoric. Nicolae Berdiaev, de pilda, a mers atat de departe cu evaluarea incat a negat insasi caracterul de revolutie al evenimentelor, plecand de la constatarea ca noul regim propunea o noua aparenta unui trecut indeobste cunoscut.
Revolutia bolsevica, fenomen tipic rus?
Revolutia bolsevica inca din clipa producerii ei s-a transformat intr-o piatra de hotar in gandirea marxista. Indiscutabil, Karl Marx este punctul de plecare al lui Lenin, insa in virtutea acuratetii, intre cei doi notificarea nuantelor s-ar impune. Lenin s-a intors la scrierile lui Marx si Engels nu atat pentru a le reformula, cat pentru a cauta raspunsuri la intrebari de fond. Astfel, daca Marx sugereaza mai curand o optica de interpretare a lumii, Lenin propune instrumente efective de schimbare a ei, plecand de la propriile cuvinte ca "teoria este ghid pentru actiune" (R. Pogoceanu, Societatea civila si drepturile omului, p. 147). Asa cum insa s-a dovedit in decursul timpului marxismul a fost atat de prolific in posibilitati de inter-pretare incat cel mai adesea intre teorie si actiune s-a creat o legatura atat de stransa incat nici una nu a putut fi separata de cealalta. Revenind la discutia asupra revolutiei bolsevice, aceasta a fost o piatra de hotar deoarece prelua teoria marxismului in vederea aplicarii intr-un context diferit de cel prevazut de scrierile "stiintifice" ale lui Marx si Engels.
Cum bolsevismul se afirma drept o modalitate "stiintifica" de a implini idealul comunist, este limpede ca se afla intr-o dilema: societatea rusa era profund agrara si nu trecuse prin faza intermediara a socialismului. Mai mult, caderea imperiului nu avusese cauze atat sociale, precum prevedea Marx, cat mai ales politice (Pipes, p. 345). Revolutia bolsevica ajunsese intr-un punct in care se nuantase de reperul marxist, urmarit cu fidelitate de catre socialistii-democrati din Germania (Rosa Luxemburg) sau Austria care, de altfel, se vor dezice tot mai mult de Lenin (asadar, in esenta, nu atat teroarea era aratata cu degetul, cat departarea de ortodoxismul marxist). Totusi, o intrebare ramane: de ce bolsevismul a prins radacini in Rusia, un stat agrar, si nu in statele puternic industrializate pe care Marx le vedea cele mai favorabile revolutiei sociale? Este bolsevismul un fenomen tipic rus? Spre deosebire de nationalistii rusi din exil (Alexandr Soljenitsin, cu precadere) care privesc comunismul drept creatie a Occidentului, Richard Pipes (fost consilier al lui Ronald Reagan in problemele Rusiei si ale Europei estice) considera traditia de iobagi a masei de tarani propice instaurarii bolsevismului. Desi diferite (iobagia este chiar mai rea decat sclavia pentru ca priveaza de libertate), cele doua forme de exploatare au in comun absenta drepturilor juridice, elemente absolut indispensabile conceptului de cetatean. Traind in afara legii (nu in sensul ca o incalcau, ci in acela ca nu stiau de existenta ei), traditia iobagiei impiedica majoritatea populatiei rusesti sa fie cetateni ai unui stat (Mihail Rostovtev in Pipes, p. 348). In plus, caracterul ambiguu al scrierilor marxiste a determinat ca elementele libertare sa se impleteasca cu cele autoritare, prevalenta unuia sau a altuia facandu-se in functie de context. Usor de intuit, prevalenta caracterului autoritar, violent, va defini cel mai bine marxismul in Rusia.
Totalitarismul avea sa-si gaseasca deci impinirea in Rusia prin imbinarea marxismului cu traditia patrimoniala in care autoritatea politica este subiectul, iar pamantul obiectul relatiei de putere (Pipes, p. 356) si nu invers, asemenea societatii vestice. Cu toate acestea, aceiasi tarani au dovedit o puternica forta de rezistenta in calea bolsevismului care s-a manifestat violent in timpul revoltelor din 1920-1921. Acest lucru poate fi explicat, in parte, prin caracterul anarhic al taranului rus care instinctiv se opunea oricarei forme de autoritate, efectelor pe care improprietarirea timida dupa 1905 le avusese, precum si faptului ca mensevicii si socialistii revolutionari se bucurau de o popularitate notabila in mediul rural (Werth, p. 54). La aceasta se adauga, desigur, atitudinea ostila a lui Lenin fata de tarani, o categorie sociala care lipseste din reflectiile marxiste dat fiind ca in vizorul lor se aflau societatile industriale si nu cele agrare.
Razboiul civil
Atitudinea ostila fata de tarani este una din cauzele care explica izbucnirea razboiului civil in anul urmator preluarii puterii. Desi facea parte din planul leninist (transformarea razboiului imperialist intr-unul civil), declansarea acestuia trebuie privita nu din aceasta optica, ci mai corect prin lupta pentru insasi propria existenta. In 1918, regimul bolsevic se confrunta cu opozitia taranilor, scaderea in popularitate ca urmare a semnarii pacii care a adus cele mai mari pierderi teritoriale din istoria Rusiei, o patrundere masiva a capitalului german in economia rusa, precum si amenintarea militara a fostilor generali ai armatei ruse care scosesera aproape total teritorii de sub controlul administratiei centrale (Hughes, pp. 117 – 118). Aproape paradoxal, lupta pentru propria existenta este deopotriva o ocazie de a anihila ultimele ramasite ale vechiului regim care i s-ar fi putut opune. Anarhistii formau una dintre aceste ramasite. Asa cum a fost aratat, anarhistii reprezentau o grupare a intelighentiei care in mod instinctiv se opuneau oricarei forme de autoritate.
Instaurarea regimului bolsevic si, ulterior, declansarea razboiului civil i-a gasit pe verzi (dupa cum erau cunoscuti in epoca anarhistii) in fata unei dileme: cui sa acorde sprijinul: bolsevicilor (rosii) sau generalilor armatei tariste (albii)? Cum nici una din tabere nu-i aseza intr-o postura mai favorabila, acestia s-au impartit in trei grupari in functie de atitudinea fata de fortele beligerante: rezistenta activa (plecand de la premisa ca o data cu bolsevismul statul a devenit insasi un stapan capitalist care i-a inlocuit pe cei mai mici), neutralitate pasiva si colaborare, dupa cum a fost cazul lui Bill Shatov si al Emmei Goldman (Paul Avrich, Russian Anarchists and the Civil War, p. 299). Constient ca nu poate rezista revoltei generalilor, Lenin si-a luat aliati pe anarhisti (cazul charismaticului Nestor Makhno si puternica sa armata care scosese de facto sudul Ucrainei de sub controlul bolsevicilor, folosit de Lenin pentru a infrange armata Baronului Wrangel care se afla cel mai aproape de punctul rasturnarii bolsevicilor) (Daniel Guérin, L’Anarchisme, p. 117). O data pericolul inlaturat, acesta nu a ezitat sa-i elimine, priviti de data asta nu ca parteneri, ci ca adversari. Una din tacticile cunoscute ale bolsevicilor si continuatorilor lor.
In orice caz, victoria impotriva generalilor se datoreaza mai multor factori intre care trebuie amintit geniul lui Trotski care infiintase Armata Rosie, lipsa de coordonare a actiunii generalilor, vointa acestora de a actiona pe cont propriu, atitudinea la fel de despotica fata de populatie care, gratie propagandei bolsevice, ii percepea ca exponenti ai fortelor straine ce urmareau terminarea "reformei" agrare (Hughes, p. 119). Rascoalele taranesti tot mai frecvente, problema nationalitatilor din intinsul statului, precum si revolta muncitorilor din Kronstadt l-au convins pe Lenin ca este nevoie de formularea unui nou contract cu societatea care se va concretiza sub forma Noii Politici Economice si crearea Uniunii Sovietice a Republicilor Socialiste, incepand cu 1922. La sfarsitul razboiului civil, situatia era dezolanta: economia prabusita, iar victimele erau de cel putin de doua ori mai multe decat cele din timpul razboiului mondial (aproximativ 12 milioane de rusi murisera din diferite cauze sau emigrasera). In acest fel se incheie perioada comunismului de razboi delimitat de anii 1917 si 1922 care, in cazul studiului de fata, a insemnat si Revolutia Rusa.
Concluzii
Daca exista o concluzie care se poate desprinde in baza celor descrise pana aici, aceasta este ca bolsevismul a esuat inca inainte de a se vede deplin in exercitiul puterii. Contradictia dintre simptomele esecului inca inainte ca revolutia sa se incheie si cele mai bine de sapte decenii de existenta a regimului comunist pot fi explicate doar prin utilizarea terorii si resursele naturale si umane dificil de epuizat ale vastului teritoriu geografic ocupat de administratia statului rus. Richard Pipes arata ca revolutia rusa ne invata ca metodele stiintifice de administrare a vietii oamenilor sunt inaplicabile, ca scopul autoritatii politice nu trebuie sa fie cel ideologic, iar gandirea omului doar ca un complex material a carui personalitate depinde exclusiv de context, fara a tine cont de aspiratii, emotii individuale este o sursa sigura de esec (Pipes, pp. 366 – 367). Acestea ar fi, sa spunem, concluziile anilor 90 cand profesorul de la Harvard si-a scris reflectiile asupra revolutiei. In masura in care acceptam ca poate nu atat revolutia in sine cat concluziile acesteia se vad diferit de la deceniu la deceniu, provocarea fireasca (si, de ce nu?, sarcina) este de a observa in ce fel revolutia rusa se vede 90 de ani mai tarziu si ce tip de concluzii este dispusa sa traga o posteritate intrata deja in secolul XXI.
BIBLIOGRAFIE
1. "Le livre noir du communisme" (Stéphanne Courtois coord.), Robert Laffont, Paris, 1997;
2. "Societatea civila si drepturile omului", Ed. Institutului de Teorie Sociala al Academiei Romane, Bucuresti, 1997;
3. Mayer, Arno J. – "Political Origins of the New Diplomacy, 1917 – 1918", New Haven, Yale University Press, 1959;
4. Pipes, Richard – "Scurta istorie a revolutiei ruse" (trad. C. Parcalabu), Ed. Humanitas, Bucuresti.
5. Guérin, Daniel – "L’Anarchisme", Ed. Gallimard, Paris, 1965;
6. Volkogonov, Dmitri – "Lenin. O noua biografie" (trad. A.I.Ionescu), Ed. Orizonturi, Bucuresti, 1994;
7. Stuart Hughes, H. – "Histoire de l’Europe contemporaine" (trad. M. Baudoux), Bibliothèque Marabout Université, Paris, 1964.
Periodice
1. Basil, John D. – "Russia and the Bolshevik Revolution" in Russian Review, vol. 27, no. 1 ( Jan 1968);
2. Avrich, Paul – "Russian Anarchists and the Civil War" in Russian Review, vol. 27, no 3 (Jul. 1968).
