19.5 C
București
miercuri, 17 aprilie 2024
AcasăSportAtletismUn urmas al lui Gheorghe Lazar, persecutat politic

Un urmas al lui Gheorghe Lazar, persecutat politic

Este de necontestat aportul lui Gheorghe Lazar ca intemeietor al invatamantului in limba nationala, in Tara Romaneasca. Marele dascal si carturar transilvanean, infiinteaza, dupa cum multi o stiu, scoala romana de la Sf. Sava, din Bucuresti (1818-1921). Moartea sa timpurie, in 1823 face ca el  sa nu se bucure de urmasi directi, dar stranepotii sai din partea fratilor ii poarta numele cu cinste. Unul  dintre ei este Horia, al doilea fiu, al lui Bazilius Mihail Lazar si nepot al lui Vasile Lazar, fratele mai mare al carturarului Gheorghe Lazar.

Erou in Primul razboi mondial, Horia Lazar, ne-a lasat un interesant jurnal de front. Acest jurnal este incredintat Emiliei st. Milicescu, de catre doamna ing. Sanda Lazar Divari, ultima descendenta a lui Gheorghe Lazar. Remarcand talentul descriptiv al autorului jurnalului si faptul ca este "un fin analist al sufletului romanesc traumatizat de cataclismul razboiului" ea publica jurnalul. Erou, decorat cu "Ordinul Steaua Romaniei cu Spade in grad de Cavaler  cu panglica de Virtutea militara"  si "Crucea comemorativa  a razboiului 1916-18 cu baretele Ardeal, Carpati, 1916", Horia Lazar, nu este singurul urmas care i-a facut cinste inaintasului sau. Un alt frate, Mircea Lazar, un tenor cu o voce deosebita a fost membru fondator al Operei Romane din Bucresti.

Un alt stranepot al marelui carturar, este Adrian Lazar, fratele doamnei ing. Sanda Lazar Divari, care isi petrece o parte din tinerete in inchisorile comuniste, incercand sa se opuna unui regim intronat cu forta de comunisti.

Tatal lui Adrian poarta tot numele de Gh. Lazar si este fratele eroului Horia Lazar, facand parte din cea de-a treia generatie a familiei. Este un reputat profesor de istorie si limba germana la Seminarul pedagogic "Titu Maiorescu", (azi Colegiul National "I.L.Caragiale") si la Liceul "Marele Voievod Mihai" din Bucuresti, dar si profesorul particular al regelui Mihai.

Adrian Lazar, nascut la 9 martie 1928, este elev in acea perioada tulbure de dupa 1945, cand cursul istoriei ia o intorsatura la care familia sa regalista nu  se astepta. In vila construita de bunicul, pe strada Sandu Aldea nr. 86, dupa cum marturiseste dna Sanda Divari, locuia intreaga familie, compusa din zece persoane, bunici, fiice si nepoti. In anii de dupa razboi, se asculta cu atentie Radio Londra, iar cei mici se bucurau sa audieze emisiunea "Bazaconov si Minciunin", (probabil de la Miciurin), o satira la adresa ocupantilor rusi.

Pe aceeasi strada, isi aminteste doamna Sanda Lazar Divari, locuiau tineri, de varsta noastra, intre 14 si 18 ani. Era in anul 1946, an in care comunistii au masluit alegerile. Eu si fratele meu, Adrian, dar si prietenii nostri, Sori si Gianni, mergeam pe inserat pe strazile aproape pustii si puneam in cutiile postale manifeste electorale in favoarea P.N.T.-Iuliu Maniu.

Eram singura fata, putin mai mica decat fratele meu de 16 ani. Impreuna cu el scriam pe gardul strandului Tineretului: "Votati Maniu-PNT" si desenam ochiul, simbolul partidului. De multe ori, cand cineva se uita curios la noi, simulam imediat o scena de amor si ascundeam cutia cu vopsea. A fost un mare curaj din partea noastra, daca ma gandesc acum, cu mintea omului matur. Atunci am scapat, dar mai tarziu, fratele meu a fost arestat si condamnat pentru tentativa de aruncare in aer a Statuii Soldatului Sovietic. Monumentul, din cauza caruia fratele meu a facut inchisoare, de la 19 la 23 de ani, se afla pe atunci in Piata Victoriei, cu fata spre Institutul de Geologie.

Mai tarziu, in epoca ceausista, statuia a fost mutata si amplasata la Monetarie, iar dupa 1989, a fost demontata din nou si de atunci nu se mai stie nimic de ea.

In anul 1948, patru tineri curajosi s-au gandit cum sa faca sa distruga monumentul, simbol al cizmei sovietice. Arestat a fost insa numai fratele meu. Nu stiu daca faceau parte dintr-o organizatie subversiva. Acum as prefera sa trec sub tacere numele lor, mai ales ca s-ar putea sa nu mai fie in viata.

Nu pot uita noaptea de 27 martie 1948. Era putin dupa miezul noptii, intr-o sambata, cand cineva a sunat la usa si a strigat: "Posta!". Nu era posta… ci Siguranta Generala. Au patruns in casa cativa oameni, cu armele indreptate spre noi. Acest eveniment a avut un impact extraordinar asupra tuturor, dar mai ales asupra copiilor. Toti eram in pat, bolnavi de oreion.

Adrian, fratele meu, dormea la mansarda cu bunica, fiind singurul convalescent. Securistii venisera sa-l ridice pe Adrian. I-au pus cateva intrebari si apoi l-au dus in beciul  inchisorii Vacaresti, dar asta am aflat mai tarziu. Dupa aceea au coborat sa perchezitioneze casa.  Eu m-am speriat cumplit si stateam in pat incremenita si moarta de frica. Nu am vazut decat  cum scotoceau cu armele intr-un dulap.

In urma cu putin timp, fratele meu daduse admitere la Institutul Agronomic.N-a mai continuat facultatea, in schimb a urmat cursurile de reeducare de la inchisoarea din Pitesti. Apoi a fost transferat la Canal, in Colonia de munca Peninsula, comuna Valea-Neagra de langa Medgidia.

Perioada de detentie a fost intre anii 1948-1952. Dupa arestarea lui Adrian, in zilele imediat urmatoare,  securistii s-au intors si au sapat in curtea noastra, sub pretext ca acolo ar fi ascunse arme, dar nu au gasit nimic.

S-a aflat din om in om, ca cei arestati, vor fi dusi la proces cu o duba, cu geamul vopsit. Procesul a inceput la judecatoria aflata in proximitatea zonei Cocor, apoi s-a desfasurat la judecatoria din strada stirbei Voda.

Fratele meu a fost inchis la Vacaresti, a stat in tranzit la Jilava, a prins din plin, timp de un an, reeducarea de la Pitesti si a efectuat ultimii doi ani si doua luni, la Colonia Peninsula, din localitatea Valea-Neagra, raionul Medgidia, judetul Constanta.

Nu stiu nimic despre viata lui din detentie, pentru ca nici la intoarcere fratele meu, nu a povestit nimic, fiind obligat sa respecte angajamentul scris prin care nu trebuia sa dezvaluie cele petrecute in inchisoare. Familia primea cate o carte postala pe luna, dar ele pareau recopiate, atat erau de asemanatoare. In toate scria sa i se trimita alimentele de care avea nevoie si retin ca ii era o foame teribila. Ne cerea produse neperisabile si ceea ce ma deruta, era faptul ca voia slanina, pentru ca nu stiam sa-i placa.

Dupa un timp, ne cerea si carti din Editura de Stat si Cartea Rusa. Imi amintesc ca voia cartea "Razboi si Pace", de Tolstoi.

Din colet nu putea lipsi certificatul de rudenie, fara de care pachetul nu putea ajunge. In fiecare carte postala ne ruga sa-i retragem actele de la Institutul Agronomic si sa avem grija sa nu se piarda. Parintii mei au achitat suma de zece mii de lei, cheltuieli de judecata pentru proces, ceea ce insemna o adevarata avere. Dupa arestarea fratelui meu, am continuat cursurile la Liceul "Aurel Vlaicu", pe care l-am absolvit ca sefa de promotie. La terminarea liceului, avand sanatatea subreda, parintii m-au retinut acasa. In anul 1951 am dat examen si am reusit la Facultatea de Constructii. In primul an, in urma unei sedinte, spre marea mea uimire, am fost exclusa din U.T.M. deoarece nu mai platisem cotizatia, de un an, cat fusesem ingrijita acasa.

Am multumit lui Dumnezeu ca nu am fost exclusa din scoala, din cauza detentiei fratelui meu, dar am profitat de excluderea din U.T.M. cat am putut, nefiind obligata sa fac politica lor.

In timpul cat am urmat Facultatea de constructii, au vrut sa ma reprimeasca in U.T.M., dar am refuzat, sub motiv ca nu mai aveam incredere in ei.

Nu-mi explic nici acum curajul avut si faptul ca am scapat nepedepsita, pentru lipsa de incredere in organizatie. Imi amintesc ca la intoarcerea fratelui meu din detentie eu nu eram in Bucuresti. Cand am venit acasa, m-am intalnit cu el, pe scari. L-am intampinat fericita si l-am intrebat cum a fost la inchisoare, dar el m-a privit fix, afisand o mutenie pe care nu i-o cunosteam.

Era de nerecunoscut. De cand iesise din inchisoare, devenise irascibil si facea des crize de furie. Discutia despre detentie era tabu pentru familie. Numai prietenului sau, viitorul meu sot, Florian Divari, i-a spus odata,  ca la Pitesti a fost nevoit sa-si bea urina. Altceva insa nu am putut afla.

In anul 1950, in urma rechizitionarii caselor au fost aduse in apartamentul nostru inca trei familii. Locuiam in apartament opt persoane. La intoarcere, fratele meu nu avea drept la spatiu si s-a mutat pe strada Campina, actualmente str. Constantinescu, unde a locuit tot restul vietii.

Facultatea a ramas pentru el un vis… intangibil. S-a incadrat in campul muncii la D.S.A.P.C. Ilfov unde a functionat ca muncitor topometru.

In august 1974, i s-a facut rau pe strada si, in urma unei crize, a cazut pe trotuar. Dupa o interventie pe creier, facuta de doctorul Arsene, am  aflat ca Adrian avea creierul ca al unei persoane de saizeci de ani, desi el avea numai 46. Aceasta era urmarea batailor repetate primite in cap, in timpul detentiei. Fratele meu, victima a regimului comunist, a decedat la scurta vreme. Oare chiar intamplator se nascuse pe 9 Martie, de ziua Sfintilor Mucenici?

*
Am incheiat discutia cu dna inginer Sanda Lazar Divari, cu multa amaraciune in suflet. Asemenea soarta merita stranepotul lui Gheorghe Lazar, intemeietorul scolii romanesti?
Si totusi…Urmasii au fost la inaltimea inaintasului lor.

Cele mai citite

SUA va ajuta prudent Ucraina și Israelul

Noile proiecte de ajutor american pentru Ucraina şi Israel, anunţate luni de şeful republican al Camerei Reprezentanţilor, vor fi utile celor două ţări, a...

Introducere în lumea lansetelor feeder

Pescuitul la feeder a devenit una dintre cele mai apreciate tehnici de pescuit în rândul pescarilor profesioniști și amatori din România. Atracția pentru această...

Jens Stoltenberg: România are un rol esențial în apărarea flancului estic al NATO

România este esențială pentru apărarea flancului estic al NATO, a spus Jens Stoltenberg, șeful NATO, după discuția avută marți cu președintele Klaus Iohannis, potrivit...
Ultima oră
Pe aceeași temă