7.3 C
București
luni, 4 martie 2024
AcasăSportAtletismUn erou fericit

Un erou fericit

Ce mai inseamna sa fii erou in zilele noastre? Sa salvezi, dintr-o situatie limita, pe un semen al tau si sa ajungi in jurnalul televizat de la orele serii? Mediatizarea face parte, fatal, din profilul eroului. «Eroi au fost, eroi sunt inca…», suna in minte un vers, pentru cei care au fost copii in anii ’70. Generatii intregi au crescut in cultul domnitorilor acestei tari, transformati toti in eroi, pentru a putea fi apoi comparat Nicolae Ceausescu, presedintele- dictator, cu ei.

Decembrie ’89 a rasturnat scara de valori : cei care au murit atunci au fost declarati eroi. Apoi, in dezamagirea confiscarilor, s-a spus ca au murit aproape degeaba. In fine, s-a vorbit la lumina zilei despre sinuciderea protestatara a lui Liviu Babes, despre uciderea in bataie a lui Gheorghe Ursu, despre dizidenta Doinei Cornea. Au aparut marturii despre rezistentii din munti, din anii ’50 si despre cei care au supravietuit puscariilor comuniste.

In cartea sa, Confruntarea cu extrema, Tzvetan Todorov observa existenta a trei categorii de eroi, in regimul  asa-numit socialist, «de construire a comunismului» : primii sunt cei care si-au sacrificat deja viata in Revolutie si sunt evocati in cantece si poeme, iar institutii si strazi le poarta numele. Sunt eroi neprimejdiosi, convenabili, am zice noi, pentru ca nu se pot intoarce ca sa protesteze in privinta instrumentalizarii lor.

A doua categorie este reprezentata de cei pe care propaganda oficiala ii numeste eroii clasei muncitoare. Ei sunt membri ai Partidului (unic), fie ca sunt tineri sau mai putin tineri, si se fac remarcati printr-o supunere exemplara la etica numita socialista, in fapt, fata de Partidul comunist si secretarul sau general, care e si presedintele republicii. Atunci cand nu sunt oportunisti, ei reprezinta tipul uman avut in vedere de comunisti, omul nou, mai precis o marioneta dirijata de inaltii functionari ai nomenclaturii comuniste. A treia categorie – si ultima – de erou comunist este si cea mai importanta: seful statului. Inutil sa mai amintim cultul personalitatii lui Nicolae Ceausescu, fenomen cu accente singulare, totusi, in blocul tarilor ex-comuniste.

Todorov observa ca in regimurile totalitare avem de-a face cu o «deturnare a eroismului», caracterizata prin opozitia intre continutul propagandei oficiale si practicile specifice regimurilor totalitare, apoi prin revendicarea prestigiului eroic, pentru ca se face transferul ideii de razboi asupra oricarui conflict si persecutiile au loc in numele unei asa-zise aparari a interesului national. Desigur, cei proclamati eroi sunt niste pseudo-eroi, care nu mai sunt gata sa se sacrifice pentru idealul lor revolutionar, ci ii extermina pe toti cei care nu li se supun. Lor, ca persoane, in ultima faza,  principiile trecand pe locul al doilea.

Pentru  Tzvetan Todorov, eroul, in general, este un ins dotat cu o putere iesita din comun, care-l distinge clar de semenii sai si care e decis sa atinga perfectiunea, mai exact un ideal a carui masura o cunoaste numai el. Eroul prefera sa moara decat sa traiasca in nedreptate sau intr-o situatie care i-ar macula idealul. Apropiat de figura sfantului, el nu admite compromisul, iar suferinta sa nu e vazuta ca o povara, ci ca ceva inevitabil, daca nu chiar necesar.

Il propunem pe Nicolae Steinhardt ca unul dintre eroii contemporani ai Romaniei. Condamnat, in anii ’50, odata cu grupul Noica-Pillat, din cauza unor reuniuni numite anti-sistem, in fapt, niste reuniuni de dezbatere intelectuala libera, Steinhardt este inchis pentru vina de a nu-si fi denuntat prietenii. De origine evreiasca, se simte roman si o spune limpede: «Sangele meu este evreiesc, dar de gandit si de simtit gandesc si simt romaneste », spune el in Jurnalul fericirii, scris in anii ’60 si publicat abia dupa ’90. Se converteste, in inchisoare, la ortodoxie, apoi devine calugar la manastirea Rohia, unde moare, in 1989.

Jurnalul fericirii constituie marturia privilegiata a unei transfigurari : de la suferinta personala, catre o stare de iluminare spirituala, care, in cazul sau, se identifica cu o profunda credinta religioasa.

Eroismul consta, la Steinhardt, in primul rand, in alegerea inchisorii in locul denuntarii prietenilor sai. Scriitorul este incurajat de tatal sau sa nu-si denunte prietenii : «E adevarat ca vei avea zile foarte grele. Dar noptile le vei avea foarte linistite (…) Pe cand daca accepti sa devii martor al acuzarii vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar noptile vor fi ingrozitoare. N-o sa mai poti inchide un ochi (…) Hai, nu mai ezita, trebuie sa faci inchisoare».

Adevarul de care depinde suferinta si viata insasi a celorlalti este morala care trebuie adoptata : « Cand alaturi de tine oamenii sunt taiati cu ferastraul, daca vrei sa enunti ca doi si cu doi fac patru inseamna ca trebuie sa urli cat te tine cosul pieptului: este o nedreptate strigatoare la cer ca oamenii sa fie taiati in doua cu ferastraul », facand aluzie la un citat al lui Albert Camus, care spusese ca: «Exista mereu un moment in Istorie cand cei care spun ca doi si cu doi fac patru sunt pedepsiti cu pedeapsa capitala».

Eroismul lui Steinhardt mai consta si in supravietuirea perioadei petrecuta in inchisoarea politica. Meditand asupra unui coleg de inchisoare, Steinhardt da el insusi cateva notiuni ale eroismului, fara sa se considere o clipa un reprezentant al acestuia: «…bine dispus, niciodata somnoros ori posac, doritor si gata in orice clipa sa invete orice, sa discute, sa asculte, sa povesteasca, sa comunice tot ce stie : un domn, un nobil, un erou».

Alti colegi de inchisoare, din celula 34, care in majoritatea lor, apartin unei elite intelectuale, sunt comparati cu cavalerii de altadata, intr-atat nobletea inimii lor il emotioneaza pe Steinhardt : «…ceva alcatuit din curaj, dragoste de paradox, incapatanare, sfanta nebunie si vointa de a transcenda cu orice pret mizerabila conditie umana (…) In celula 34, bucuria – izvorata din aristocratie, poezii si sfidare – si durerea (caci domneste un frig cumplit, mancarea e cu totul pe sponci, apa continua sa fie viermanoasa (..), se amesteca atat de inextricabil, incat totul, inclusiv durerea, se preface in fericire extatica si inaltatoare».

Cavalerismul presupune un intreg cod de comportare, in care curajul este, desigur, valoarea fundamentala: «Frica trebuie invinsa. Nu exista in lume decat un singur lucru, decat unul : curajul. Iar secretul este sa ne purtam aristocratic. Numai gentiletea, bunatatea, calmul, purtarile frumoase au haz».

Unul din mijloacele de salvare temporara colectiva, la care aceasta elita face apel, este cautarea frumusetii spirituale ; in memoria lor exista o infinitate de poeme si de cunostinte, pe care le evoca si pe care si le transmit unii altora : «cui ii place sa invete poezii nu se va plictisi niciodata in puscarie -si nu va fi singur». Celula de inchisoare devine un fel de universitate deschisa (intr-un spatiu care se vrea perfect inchis), pentru ca cei care se regasesc in ea sunt toti specialisti intr-un domeniu: «…lectii de sanscrita predate de dr. Al.-G., de istoria artelor (Remus Niculescu), de spaniola (Theodor Enescu), de biologie generala (Dr. C. Raileanu), de istoria culturii (Al. Paleologu), de tehnica agricola (Iacov Noica), de filosofia dreptului (Dinu Ranetti), «deschid» si eu un curs de engleza…».

Revenind la trasaturile eroismului, Steinhardt evoca procesul de la Nürnberg si excesul de zel al criminalilor nazisti: «Iar daca vreunul ar fi vrut (si ar fi putut) sa fie sfant sau erou sau crestin, tocmai asta facea: imposibilul. Nu executa, fie ce-o fi! (…) S-ar putea ca definitia eroismului si sfinteniei sa nu fie decat aceasta : sa faci imposibilul posibil».

In fine, o forma de eroism este si metamorfoza spirituala a lui Nicolae Steinhardt,  traita prin convertirea la ortodoxie: «Crestinismul este transmutatie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu (…) transformarea fapturii». Virtutile crestine fundamentale, ca spiritul umil, grija fata de aproape si acordul perfect intre viata si ceea ce el numeste destinul oferit de Dumnezeu devin, astfel, virtuti eroice, in cadrul unei experiente-limita. Nevoia sa de a crede seamana cu cea a lui Pascal, ca si la angoasa care precede marea convertire: «Mai ametitoare vorbe nu s-au rostit niciodata, afara de: Cred, Doamne, ajuta necredintei mele (…) – esenta divina a crestinismului».

In conceptia lui Miguel de Unamuno, din Sentimentul tragic al fiintei, credinta este ceva complex, cuprinzand un «element cognitiv, logic sau rational, alaturi de un element afectiv…», si ni se prezinta «sub forma cunoasterii». Pentru Steinhardt, credinta religioasa nu este dogmatica, ci poarta deschisa catre cunoasterea de sine si a lumii: «…credinta in Dumnezeu imi pare in deplinul inteles al cuvantului actul cel mai realist ce poate fi: este acceptarea adevarului si lepadarea iluziilor. De aceea si cere smerenie(…): nimic nu ne vine mai greu decat a renunta la inchipuiri».

Pentru Unamuno, credinta este «un act de vointa», «ceva care ne ajuta sa traim». In celula 34, credinta nu asigura doar supravietuirea, ci face posibile gesturi de un umanism extraordinar: «Minune este si felul cum ne purtam unul cu altul, intrecandu-ne in a ne ajuta, a ne vorbi delicat, a ne face viata cat mai placuta unul altuia».

Nicolae Steinhardt transforma experienta-limita a inchisorii politice intr-o ocazie de a-si mantui sufletul: cu ajutorul parintelui Mina, coleg de celula, el primeste botezul crestin, si ritualul se savarseste in graba, pentru ca gardienii nu trebuie sa vada nimic. Starea care urmeaza si-l copleseste pe Steinhardt este aceea a transfigurarii: «…nou, sunt un om nou; de unde atata prospetime si innoire?(…) Botezul e o descoperire».  

Crestinul nu este o persoana lipsita de vointa, ci este un ins liber, care-si afirma vointa in mod curajos si care-l are ca model pe Iisus Hristos, caruia Steinhardt ii da o definitie destul de speciala: «Hristos ca gentleman si cavaler. (…)Hristos, boier, iarta totul. A sti sa ierti, a sti sa daruiesti, a sti sa uiti. Hristos nu numai ca iarta, dar si uita. Odata iertat, nu mai esti sluga pacatului si fiu de roaba : esti liber si prieten al Domnului.». Steinhardt vede in Dumnezeu nu o instanta divina abstracta, ci o persoana, o constiinta, iar relatia sa cu Dumnezeu este personalizata si vitala: «La urma urmei s-ar putea ca Dumnezeu nici sa n-aiba nevoie a ne pedepsi. Isi intoarce fata de la noi: ceea ce inseamna ca ne retrage harul sau ocrotitor si ne lasa-n voia intamplarilor  si interconexiunilor lumii materiale. Intram sub zodia hazardului si mecanicei: vai noua!». Ceea ce frapeaza cel mai mult, poate, la Steinhardt, este justa masura in credinta religioasa, care ar fi putut lesne bascula in exces mistic. Justa masura, ca si perseverenta de a face binele, trimit la un tip de umanism care ar putea fi umanismul mileniului al treilea.  Facand o critica nuantata a existentialismului, Steinhardt il aseaza pe om intre sfant si ticalos, luate ca tipuri umane generice: «Nu suntem copii curati, nu suntem sfinti. Dar nici nu suntem-hodoronc- tronc- niste nemernici, niste salauds (…) stim ca facem binele – si deci il impurificam -, dar binele il facem, nu raul. Nu avem parte de curatia sfintilor, tot facem insa ceva care ne scoate din randurile ticalosilor».

In sublinierea necesitatii unei morale care face din adevar si din indeplinirea binelui valorile sale primordiale rezida, credem, unul din interesele majore ale Jurnalului fericirii de N. Steinhardt. Cartea sa reprezinta mai mult decat marturia unui supravietuitor al inchisorii comuniste, ci si desavarsirea spirituala a autorului, drumul catre mantuirea oferita de religia crestina, ca si un exemplu de eroism contemporan, cu atat mai autentic cu cat se ignora pe sine. Erou fara sa o caute si fara sa vrea, Nicolae Steinhardt se distinge prin curaj si demnitate, valori care-l pot face admirabil chiar si pentru atei.

Cele mai citite

Emisie spontană de gaze în satul Bâzdâna, unde o sobă a explodat vineri. Ce decizie a luat CJSU Dolj

Comitetul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă Dolj a decis, duminică, după ce s-au constat emisii spontane de gaze în comuna Calopăr, satul Bâzdâna, ca...

Vladimir Putin este acuzat că încearcă să destabilizeze Germania

Ministrul german al apărării, Boris Pistorius, a făcut acuzații la adresa președintelui Vladimir Putin duminică, sugerând că acesta încearcă să "destabilizeze" Germania. Declarația vine...

Fostul șef al SRI despre candidații-șampon din politică „Nu au nimic de pierdut”

Fostul șef al SRI, Eduard Hellvig, semnalează criza de politicieni autentici în rândul partidelor din România, chiar în acest an, în care vor...
Ultima oră
Pe aceeași temă