Transilvania tuturor

Transilvania mea, lucrarea istoricului Sorin Mitu (Editura Polirom), analizeaza tema identitatii transilvane in diferitele ei aspecte: al reprezentarilor sociale, al istoriei mentalitatilor, al imaginilor reciproce pe care si le-au creat romanii si maghiarii ardeleni, dar si din perspectiva integrarii Transilvaniei in peisajul sociopolitic european si al receptarii modelelor ideologice de civilizatie promovate de lumea occidentala.
In ciuda caracterului ei stiintific, cartea are insa si fragmente lirice, prilejuindu-i autorului o frumoasa privire inapoi spre propria familie, emotionand pe oricine citeste. Am ales astfel un fragment convingator in care Sorin Mitu vorbeste despre o Transilvanie imperiala, apusa, dar plina de farmec pentru toti cei care nu se pot desparti de trecut.
Ca istoric, hazardul carierei si diferitele alegeri profesionale m-au impins sa studiez epoca moderna, adica perioada in care s-a modelat chipul recent al Transilvaniei. Este vorba de intervalul secolelor XVIII-XIX, adica de rastimpul in care aceasta provincie a Coroanei Sfantului Stefan s-a aflat sub stapanirea Casei de Habsburg. Nu stiu exact cum am ajuns "sa fac” tocmai istorie moderna. Fara indoiala, intamplarea a jucat un rol important. Dar, indiferent daca a fost sau nu o simpla coincidenta, in felul acesta am avut ocazia sa pasesc din nou pe urmele inaintasilor mei, sa reinnod legaturile cu o istorie care mi-a conferit identitatea.
De cand Transilvania a iesit de sub autoritatea Habsburgilor, in decembrie 1918, evaluarea mostenirii pe care i-a lasat-o administratia imperiala a ramas o sarcina incomoda. Dupa schimbarea de regim din 1989, politicienii de la Bucuresti au consacrat ziua de 1 decembrie ca sarbatoare nationala. Majoritatea istoricilor romani au demonizat perioada anterioara anului 1918, iar unii refuza, pur si simplu, sa-si asume aceasta parte a istoriei noastre, dizolvand trecutul specific al Ardealului in retortele unei Romanii eterne si fascinante. Multe lucrari de istorie a Transilvaniei poarta subtitluri de genul "Contributii la istoria Romaniei”, desi termenul "Romania” (in acceptiunea sa de nume de tara) nu este folosit decat din anul 1833, in timp ce denumirea Transilvaniei este atestata pentru intaia oara pe la 1190. Astazi, lumea vorbeste cu nonsalanta despre "primul tren din Romania”, "prima echipa de fotbal din Romania”, "primul oras iluminat electric din Romania”, desi toate acestea au existat intr-o tara care se numea "Austro-Ungaria” si care nu era legata de vecina sa, Romania, decat printr-o alianta politico-militara. Dar sa zicem ca toate aceste anacronisme nu sunt decat abuzuri si extravagante care pot fi trecute cu vederea.
Intorcand insa foaia, nu riscam sa cadem in cealalta extrema? Nu idealizam cumva "frumoasa epoca” de la 1900, cand strabunicii din fotografii erau tineri si chipesi, cand loialitatea era o valoare capabila sa coaguleze institutiile si societatea, cand taranii nu auzisera de CAP, iar daca nu le ajungea pamantul puteau sa plece oricand in America, fara pasaport sau viza, intorcandu-se acasa cu o frumoasa agoniseala? Amintirile incarcate de nostalgie, care contrazic afirmatiile taioase ale istoricilor nationalisti, nu ne ajuta nici ele sa raspundem la o asemenea intrebare.
In orice caz, "epoca imperiala” din trecutul Transilvaniei a fost perioada care a marcat cel mai profund nu doar structurile sale de civilizatie, ci si memoria istorica a provinciei. Tot ceea ce ni se infatiseaza astazi ca specific ardelenesc (si nu ca varianta localizata a folclorizarii panromanesti) dateaza din aceasta era, pe care istoricii o numesc "moderna”. Toate cliseele despre civilizatia de factura occidentala a Transilvaniei, despre consecventa, masura si destoinicia ardelenilor se raporteaza la vremea in care capitala romanilor de aici nu era situata la Istanbul, Bucuresti sau Targoviste, nici macar la Sibiu sau la Cluj, ci la Viena. Pe atunci, ardelenii traiau intr-o tara ale carei hotare se intindeau din Valea Padului pana in Belgia si de la Triest pana la Anvers… in timp ce astazi asteapta sa fie reprimiti intre hotarele Europei!
Sa nu idealizam? Fireste! Si eu ma straduiesc sa fac acest lucru, atunci cand analizez in mod critic Ð intr-un capitol al acestei carti Ð manipularea ideologica a fantasmei Europei Centrale. Sa nu ignoram nici pasivul acestei perioade, care include, de exemplu, nationalismul oficial promovat de-a lungul celor 51 de ani ai regimului dualist. Mi se pare corect. Dar sa nu neglijam nici partea plina a paharului, care este mult mai importanta. Sub stapanirea habsburgica, Transilvania a reusit sa intre in modernitate, iar caile ferate, orasele, scolile, institutiile si mentalitatile care s-au edificat atunci Ð si care mai dainuie si astazi Ð stau marturie. La o evaluare corecta, nepartinitoare, bilantul celor doua secole din istoria Transilvaniei este in mod evident unul pozitiv, plin de realizari remarcabile.
Dar austriecii nu au construit in Ardeal doar fabrici, poduri sau mine. Ei au marcat puternic si identitatea culturala a provinciei, profilul ei spiritual. Nici lirica robusta a lui Cosbuc, nici realismul moralizator al lui Slavici, nici metafizica profunda si expresionismul rilkean al lui Blaga, nici macar poezia lui Eminescu (pentru care Bucovina austriaca, Blajul sau Viena studentiei sale au insemnat atat de mult) nu ar fi fost ceea ce sunt fara inraurirea fertila a civilizatiei Europei Centrale, impinsa pana la Carpati de pajurile imperiale.
Printr-un mic exercitiu de istorie contrafactuala, ne putem imagina cum ar fi evoluat o Transilvanie fara austrieci, ramasa sub calcaiul turcilor si la discretia muscalilor. Poate ca intreaga Romanie de astazi ar fi ajuns un fel de Republica Moldova, intinsa de la Nistru pana la Tisa… Sau, in sens invers, ne putem inchipui ce s-ar fi intamplat daca stapanirea habsburgica s-ar fi mentinut si in Oltenia, dupa episodul efemer dintre anii 1718 si 1739. Poate ca influenta boierimii oltene la Curte ar fi asigurat romanilor din imperiu o pozitie privilegiata, comparabila cu cea a croatilor sau a polonezilor; poate ca Argetoianu, marele cinic, ar fi ajuns un politician sobru si echilibrat, lasand in urma o memorialistica plina de invataminte morale; poate ca Titulescu ar fi promovat o politica progermana si nu ne-ar fi ridicat in cap puterile Axei. Este posibil sa nu-l fi avut insa pe Marin Sorescu, si asta ar fi insemnat, intr-adevar, o pierdere notabila pentru cultura romaneasca. Dar cu sau fara mostenire imperiala, Adrian Paunescu tot ar fi scris jurnalul de calatorie de la Barca la Viena, un exemplu care ne arata ca pragurile ce despart geografiile simbolice ale Europei nu sunt totusi niste obstacole insurmontabile.
Fara indoiala, istoria contrafactuala nu e decat un joc gratuit. Trecutul nu poate fi schimbat si el trebuie luat in considerare asa cum a fost. Poate ca e bine si firesc ca Oltenia a ramas sub stapanire romaneasca pe parcursul secolelor XVIII-XIX, evoluand in ritmul si in maniera sa specifice. Dar atunci sa aplicam aceeasi regula de interpretare si in cazul Transilvaniei. Imprejurarea ca Ardealul a facut parte, vreme indelungata, din Imperiul Habsburgic si din Monarhia Austro-Ungara trebuie acceptata si ea ca un lucru firesc, cu seninatate, mai ales ca a lasat in urma destule consecinte pozitive. Fara aceasta experienta istorica, Transilvania nu ar fi fost ceea ce este astazi. Iar pentru noi, ardelenii, e vorba de mostenirea Ð buna sau rea Ð pe care ne-a incredintat-o trecutul. Cum sa ne dezicem de propria noastra istorie?