Deşi se aflau sub ocupaţie rusă încă din 1812, basarabenii dovedesc, în 1917 şi 1918, că nu şi-au uitat rădăcinile româneşti. Aşa se explică voinţa şi rapiditatea cu care Sfatul Ţării din Chişinău decide unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918. O nouă generaţie de unionişti de pe ambele maluri ale Prutului se luptă azi pentru a readuce Basarabia acasă.
Parcurg datele istorice despre unirea Basarabiei cu România, din 1918, şi îmi sare în ochi un discurs al lui Teofil Ioncu, membru al Sfatului Ţării de la Chişinău. Omul politic participă, în toamna lui 1917, la Congresul Popoarelor din Rusia, desfăşurat la Kiev. Se discuta despre soarta imperiului rus, după căderea ţarismului, în condiţiile în care naţiunile conglomeratului muribund îşi cereau dreptul la propria existenţă. Dar să vedem ce spune reprezentantul basarabenilor la acest congres. „Mulţi aţi auzit de moldoveni, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca şi dumneavoastră, şi el serveşte de a ne acuza pe noi ca separatişti“. Acest discurs arată în fapt cum gândeau basarabenii în urmă cu 98 de ani.
Renaşterea spiritualităţii româneşti în stânga Prutului
Cu adevărat aspri au fost pentru naţiunea română anii 1917 şi 1918, din cauza Primului Război Mondial. Basarabia fusese anexată la Imperiul Ţarist încă din 1812, dar cu toate acestea numărul românilor dintre Prut şi Nistru este considerabil în 1917, în procent de peste 65%. Aşa cum se spune, din orice rău răsare şi un bine. Faptul că ţara noastră e ocupată în mare parte, în timpul acelei conflagraţii, face ca mulţi români din celelalte provincii să se retragă în stânga Prutului. Aici ajung şi intelectuali ca Onisifor Ghimpu, Octavian Goga sau Ion Nistor. Fruntaşii ardeleni încep o amplă campanie în favoarea românismului în Basarabia, scoţând un ziar în limba română. Mai mult, ei aduc la Chişinău o tipografie şi editează cărţi şi manuale în limba română.
Învăţătorii basarabeni sunt instruiţi în istoria şi geografia României, dar şi în tradiţiile populare din fiecare provincie românească. Localităţile basarabene încep să fiarbă, pe fondul debandadei care luase locul ordinii, după destrămarea imperiului rus, dar mai ales al renaşterii spirituale româneşti. Se întrunesc comitete cetăţeneşti, iar în primăvara lui 1917 are loc, la Chişinău, congresul preoţilor şi învăţătorilor, unde se cere autonomia Basarabiei, existenţa unei mitropolii româneşti şi organizarea unei forme proprii de guvernare. Nu mai trece mult timp şi, în aprilie acelaşi an, se constituie Partidul Naţional Moldovenesc, ai cărui fruntaşi sunt Vasile Stroescu, Pantelimon Halippa, Pavel Gore şi Vladimir Herţa, alături de care se află transilvăneanul Onisifor Ghibu. Această formaţiune politică devine vârful de lance al mişcării de renaştere naţională şi adună în jurul său o mare parte a basarabenilor. Lucrurile se complică însă în vara lui 1917, când Ucraina, care se constituise, la rândul ei, ca entitate statală, are pretenţii teritoriale asupra Basarabiei.
Republica Democratică Moldovenească
Ajungem în toamna acelui an, când în inima Basarabiei se desfăşoară Marele Congres al Ostaşilor Moldoveni. Cei peste 200.000 de oameni care participă la adunare decid declararea autonomiei ţinutului dintre Prut şi Nistru şi constituirea Sfatului Ţării, în urma alegerilor. Lucrurile se mişcă foarte repede, pentru că alegerile au loc pe parcursul aceleiaşi toamne, fiind aleşi 150 de deputaţi în forul reprezentativ al provinciei. Sunt respectate şi minorităţile, astfel că în noul Sfat intră reprezentanţi ai ucrainenilor, evreilor, ruşilor, bulgarilor, germanilor, găgăuzilor, polonezilor, armenilor şi grecilor. O figură aparte în noul for legislativ este Elena Alistar, învăţătoare, devenită peste ani medic. Cuvintele ei în faţa basarabenilor sunt, la rândul lor, edificatoare pentru simţămintele poporului din zilele acelea. „Trebuie ca orice fiinţă omenească să-şi aducă obolul ei de muncă, inimă, suflet, de fiinţa lui şi chiar de viaţă, pentru ca să contribuie cât de puţin la realizarea aspiraţiilor“.
De acum încolo, este deschisă calea spre declararea autonomiei Basarabiei faţă de Rusia, proclamată de Sfatul Ţării de la Chişinău. Numai că situaţia devine tot mai tensionată, Ucraina presând în continuare, în ianuarie 1918, pentru anexarea Basarabiei.
Chişinăul face un nou pas şi, la 24 ianuarie, îşi proclamă independenţa, preşedintele Republicii Democratice Moldoveneşti devenind Ion Inculeţ. Lucrurile sunt însă departe de normalitate, noul stat fiind bântuit de bandele de soldaţi ruşi care devastează totul în cale. Astfel se ajunge ca, la 27 martie 1918, Sfatul Ţării să decidă unirea Basarabiei cu România.
Mulţi aţi auzit de moldoveni, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca şi dumneavoastră, şi el serveşte de a ne acuza pe noi ca separatişti.“
Teofil Ioncu, membru al Sfatului Ţării de la Chişinău
O nouă generaţie de unionişti
Știm foarte bine ce s-a întâmplat după aceea. Ruşii au reanexat cu forţa Basarabia, în 1940, iar după căderea imperiului roşu, deşi se părea că mişcarea naţională renaşte în stânga Prutului, la începutul anilor ’90, lucrurile au luat o cu totul altă turnură. Aşa se face că azi există două state româneşti, iar istoria ne obligă să luptăm pentru acelaşi ideal, ca şi în urmă cu 98 de ani. Vorbim din nou despre unirea Basarabiei cu România. Există o altă generaţie de unionişti, acum, la începutul secolului XXI. Vedem pe tinerii din Platforma Unionistă „Acţiunea 2012“, reunind peste 30 de organizaţii civice de pe cele două maluri ale Prutului. Majoritatea membrilor organizaţiei sunt la vârsta studenţiei. Alături de ei, în Basarabia, sunt cei din Blocul Unităţii Naţionale şi din organizaţia Tinerii Moldovei. Ştiu de la unioniştii din „Acţiunea 2012“ că sunt deja cinci ani de când se luptă, prin diverse manifestări culturale, dar şi mitinguri şi marşuri organizate la Bucureşti şi la Chişinău, să reamintească românilor de pe ambele maluri ale Prutului că sunt fraţi între care nu are ce căuta o graniţă. Scopul lor este să facă din 2018 anul în care Basarabia să se întoarcă acasă. Atunci când se vor împlini 100 de ani de la făurirea României Mari.
Seria evenimentelor nu se opreşte
Anul acesta, pe 27 martie, organizaţiile românilor din diaspora se adună la Chişinău. Sunt aşteptaţi oameni din Europa, dar şi din SUA şi Canada, cu toţii dedicaţi idealului unirii. Un alt eveniment care se petrece la Chişinău este apariţia Sfatului Ţării, platformă care să reunească toţi oamenii de pe ambele maluri ale Prutului care susţin unirea Basarabiei cu România. Un alt eveniment este programat pe 10 aprilie, la Bucureşti, în Palatul Parlamentului, unde se vor aduna primari de localităţi din România şi Republica Moldova. Va fi prilejul încheierii de noi parteneriate şi înfrăţiri între localităţi de pe ambele maluri ale Prutului. Practic, va fi impulsionat un fenomen care există de mai multă vreme. Până în prezent, mai puţin de 200 de localităţi din România şi Republica Moldova au încheiat protocoale de colaborare. “Ştim că fraţii în veci vor fi fraţi. Această relaţie nu trebuie să fie axată doar pe argumentul istoric, cultural, social, ci să conţină şi un liant profund instituţionalizat. Punem la dispoziţie judeţelor şi localităţilor din România propuneri de parteneri basarabeni şi îi vom pune în legătură“, precizează liderul “Acţiunii 2012“, George Simion.
Adevărul scris la tot pasul
Dincolo de toate acestea, probabil că aţi văzut peste tot, prin ţară, sloganul „Basarabia e România!“.
Tinerii unionişti l-au scris. Acesta e sloganul din România, pentru că dincolo, în Basarabia, pe ziduri, e un alt mesaj, specific acelei zone. „Aici e România!“. Este o modalitate simplă, dar eficientă, de a-i îndemna pe toţi românii să nu uite un adevăr. Pe care, în anii comunismului, regimul roşu a încercat să-l îngroape. Dar adevărul nu poate fi îngropat, nu-i aşa?
Acest text a apărut în ediția de colecție Rl dedicată unirii cu Basarabia.
Descărcați suplimentul integral de aici.
