Inginer si economist, doctorul in oenologie Ion Pusca, cel ce a lansat „sampania” de Panciu Ð o gama de vinuri spumante (de la brut la dulce, albe sau rosii) produse dupa metoda clasica, champenoise Ð este si autorul a sase carti (una primind Premiul Oficiului International al Viei si Vinului Ð Paris, 1987) si a peste 100 de articole publicate in reviste de specialitate din tara si din strainatate (Franta, Italia, Spania, Elvetia).
In aldine, reputatul oenolog a semnat cateva documentare foarte interesante, dintre care amintim: „Viticultura Ð argument al continuitatii poporului roman in spatiul carpato-danubiano-pontic” (17 sept. 2004) si „Feteasca Neagra – decanul de varsta al vinurilor romanesti” (18 iunie 2004). Astazi ne invita la o pasionanta incursiune in istoria unui „vin-capodopera”.
Soiul alb aromat, care in Romania este cunoscut cu numele de Tamaioasa romaneasca, se cultiva de secole pe teritoriul tarii noastre, unde este si foarte bine aclimatizat. Drept consecinta, acest soi a participat efectiv la alcatuirea unor sortimente traditionale de vinuri in podgoriile Dragasani, Dealu Mare si Cotnari, fapt pentru care viticultorii romani l-au considerat „de-al casei”, dandu-i numele de Tamaioasa romaneasca.
Acest soi alb aromat are o evolutie proprie, foarte complicata si romantata, in acelasi timp, fiind dupa parerea mea unul dintre soiurile la care „curriculum vitae” nu s-a clarificat complet. De aceea, acest soi aromat, cunoscut in tara noastra sub numele de Tamaioasa romaneasca, cu o istorie multimilenara, este poate unul dintre cele mai vechi soiuri pe care le-a cunoscut omenirea, din care s-au preparat si continua sa se obtina si in prezent, vinuri aromate de o deosebita calitate. Este vinul care se bea cu smerenie, in genunchi, sau cu deosebit respect, in picioare.
Inainte de a intra in „viata” lui personala (pentru a nu se crea confuzii fata de alte vinuri aromate), tin sa precizez ca acest soi aromat nu are nimic in comun cu soiul Muscat Ottonel, care a fost obtinut relativ recent, in anul 1852, de catre amelioratorul francez Robert Moreau din Angers. De asemenea, in lume mai exista circa 100 de soiuri cu aroma de Muscat, cu struguri albi sau negri, care nu trebuie confundate cu soiul aromat pe care il prezentam in acest articol.
Soiul cunoscut la noi sub numele de Tamaioasa romaneasca este originar din sudul insorit al Eladei si apreciat deja din antichitate, la inceput in Grecia si apoi in toate tarile ce apartineau bazinului mediteranean. La inceput, acest vin aromat a fost transportat in amfore de catre corabiile grecesti in porturile Marii Mediterane, folosindu-l ca moneda de schimb, in cadrul comertului pe care elenii il practicau in aceasta perioada.
Cu timpul, datorita cresterii consumului, a cerintelor pentru acest tip de vin si, probabil, pentru a reduce cheltuielile si timpul de transport, grecii si, mai tarziu, romanii, odata cu extinderea imperiului, s-au gandit ca, paralel cu transportul de vin, sa se efectueze si transportul de butasi proveniti din acest soi.
In acest mod, soiul alb aromat, provenit din sudul Greciei Antice, a inceput sa fie cultivat pe suprafete mari inca din Antichitate, in multe locuri ale Marii Mediterane si, probabil, a ajuns pe aceeasi cale si in diverse colonii grecesti existente la Marea Neagra (asa se explica, cred, modul cum acest soi aromat a ajuns pe teritoriul Romaniei).
Astfel, in sudul Galiei, in provincia Narbonensis (prima provincie fondata de Imperiul Roman pe teritoriul Galiei in anul 27 i.Hr.), in apropierea orasului Montpellier de astazi, au fost facute primele pantatii cu acest soi, din care s-au obtinut vinuri aromate. Acestea au devenit renumite in timp si au fost comercializate (cu toate ca proveneau din acelasi soi) cu numele localitatilor unde se gaseau aceste plantatii.
Asa au aparut celebrele Muscaturi franceze: Muscat de Frontignan, Muscat de Lunel, Muscat de Mireval etc., toate cunoscute in literatura de specialitate sub numele de „Muscat blanc ' petit grains”. Astfel, acest soi aromat originar din Grecia a ajuns sa fie naturalizat in Franta. Asa cum s-a intamplat si in Romania, acelasi soi aromat grecesc devenind Tamaioasa romaneasca.
Raspandirea acestui soi grecesc s-a facut concomitent si in celelalte tari riverane ale Marii Mediterane, si apoi, treptat, treptat, s-a generalizat in tarile europene cu vechi traditii in cultura vitei de vie. In fiecare din aceste tari este cunoscut sub multiple sinonime, unele dupa regiunea in care este cultivat. De exemplu, in Spania unul dintre sinonime este Moscatel castellano, in Portugalia Moscatel do Douro, in Italia Moscato d'Asti, Moscato di Montalcino, in Germania Muskateller weisser, si lista poate continua. De asemenea, in prezent acest soi aromat se intalneste si in tari viticole noi ca SUA, Argentina, Brazilia, Australia, Africa de Sud, etc.
Suprafata actuala pe glob, cultivata cu acest soi, este de peste 45.000 de ha, dintre care Italia detine cea mai mare suprafata: 14.000 de ha.
In Romania, soiul Tamaioasa romaneasca se gaseste cultivat pe o suprafata totala de numai 1.000 de ha, destul de modesta daca ne gandim ca in Bulgaria acelasi soi (Misket beal Ð denumit aici) este cultivat pe o suprafata de cinci ori mai mare.
Tamaioasa romaneasca, in trecut, a facut parte din sortimentul traditional al podgoriei Dragasani (de unde si sinonimul Tamaioasa de Dragasani) alaturi de soiurile romanesti Cramposie, Braghina si Gordan. In podgoria Dealu Mare, Tamaioasa romaneasca era cultivata alaturi de soiurile romanesti Gordin si Basicata. In podgoria Cotnari, de fapt singura podgorie care isi mai pastreaza sortimentul traditional, Tamaioasa romaneasca intra alaturi de soiurile Grasa, Feteasca alba si Francusa, formand celebrul vin de Cotnari.
Trebuie facuta precizarea ca, asa cum in Tara Romaneasca Tamaioasa romaneasca a fost cunoscuta sub denumirea Tamaioasa de Dragasani, in Moldova acelasi soi poarta si numele de Busioaca de Moldova sau Tamaioasa de Moldova.
De aici si greseala care se mai face in prezent, atunci cand pe sticlele de Tamaioasa romaneasca sunt folosite etichete pe care sunt inscriptionate sinonime ale acestui soi, de exemplu „Busioaca de Moldova”. In aceste cazuri, consumatorul crede ca sunt soiuri diferite.
Tamaioasa romaneasca se cultiva in Romania in 21 de centre viticole cuprinse in podgoriile: Cotnari, Dealu Mare, Stefanesti-Arges, Dragasani, Dealurile Craiovei, Podgoria Severinului, Plaiurile Drancei. De asemenea, plantatii nesemnificative din soiul Tamaioasa romaneasca se mai gasesc si in alte podgorii, in special din Moldova.
Fiind un soi autofertil, are avantajul de a fi cultivat in plantatii pure pe suprafete mari. Vocatia soiului este de a produce vinuri albe, dulci si aromate, realizate prin culesul strugurelui la supracoacere. Parga incepe normal spre sfarsitul lunii iulie si mai rar la inceputul lunii august. Tamaioasa romaneasca are nevoie de microclimate unde sa i se asigure toamne lungi si insorite, pentru ca strugurii sa ajunga la supracoacere, moment in care acumuleaza 240-250 gr la litru zaharuri si poate sa ajunga pana la 270-300 gr la litru in anii foarte favorabili. Etapa de supracoacere pe care o suporta Tamaioasa romaneasca este practic un proces fiziologic natural, in care o parte din apa din boabe se evapora, ducand la cresterea concentratiei in zaharuri. Fiind un soi aromat, Tamaioasa romaneasca necesita in cadrul procesului de vinificare o scurta macerare pe bostina, care dureaza de obicei 24 Ð 48 de ore, cu scopul ca substantele aromate ce se gasesc in pielita boabelor sa treaca in must. In general, productia de struguri la hectar este modesta, de 8.000 Ð 10.000 kg, si scade pe masura ce strugurii sufera procesul de supracoacere, cand poate sa coboare pana la 4.000 kg la hectar, ceea ce inseamna aproape un kg de struguri la un butuc.
Din strugurii soiului Tamaioasa romaneasca se obtin vinuri fin aromate si bine echilibrate (prin componentele de dulce si acid), cu un continut de zaharuri destul de mare, de regula depasind 40-50 de grame la litru.
Culoarea vinurilor variaza in functie de varsta intre galben-auriu si chihlimbariu. La vinul tanar avem o aroma florala puternica, cu o mare persistenta gusto-olfactiva, ce aminteste parca de cea a florilor de tei si de salcam.
Interesant de mentionat este faptul ca aroma de muscat a vinului obtinut din soiul Tamaioasa romaneasca se mentine prin invechirea la sticla un timp mai indelungat de 7-8 ani, dupa care intensitatea aromei incepe sa scada. Desigur, prin invechire, aroma isi schimba caracterul, vinul capata nuante olfactive care sugereaza mirosul fagurelui de albine. Dar si dupa 15-18 ani, un vin invechit la sticla, provenit dintr-un vin dulce de Tamaioasa romaneasca, este o desfatare. In general, gustul vinului este foarte bogat si foarte complex.
In concluzie, vinul de Tamaioasa romaneasca impresioneaza prin puternica sa personalitate, ceea ce a determinat ca multi specialisti si admiratori sa-l numeasca, pe buna dreptate, un „vin-capodopera”.
