Speranţa ieşirii din coşmar

Turbulenţele economice, sociale şi politice care au loc în ultimul timp în mai multe ţări din Europa ca şi în România au generat o stare de îngrijorare, nelinişte şi uneori chiar panică printre concetăţenii noştri.

Prăbuşirea re­gi­murilor comu­niste din ţările Europei de Est şi apoi din URSS, virulenţa terorismu­lui inter­na­ţional care a provocat ata­cu­rile asupra blocurilor geme­ne din New York, războaiele din Irak şi Afganistan, ame­nin­ţările cu război atomic din partea Coreei de Nord şi Ira­nului, criza economică din ultimii 2-3 ani reprezintă eveni­mente internaţionale de importanţă majoră în istoria ultimilor 20 de ani.

Pe plan intern, Revoluţia din decembrie 1989 a fost urmată de confiscarea ei de către securişti, a nomencla­ turiştilor de rangul 2 şi acti­vişti ai PCR, care, îm­preu­nă, au acaparat majori­tatea pârghiilor politice şi econo­mice ale ţării. Forţele poli­ tice democratice interzise şi persecutate sub comu­nism, împreună cu socie­ta­tea civilă au reuşit totuşi o primă alternanţă la putere în anii 1996-2000, iar în 2004, Partidul Democrat Liberal (provenit, în cea mai mare parte din fostul FSN, dar cu program de centru-dreapta) a reuşit o nouă alternanţă la guver­nare – monopolizată practic de PSD începând din 1990. Nu se poate spune însă că aceste alternanţe au ame­lio­rat substanţial situaţia internă a României.

Din punct de vedere eco­no­mic, starea ţării noastre este extrem de precară. Erorile comise de guvernele care s-au succedat după 1990, combi­nate cu corup­ţia quasi-gene­ralizată la ni­vel central şi local au avut drept efect ruinarea acelor întreprinderi moştenite de la regimul comunist, care ar fi putut fi reconvertite la o activitate eficientă. Zeci, poate sute de unităţi indus­triale au fost privatizate one­ros, tre­când în mâinile unor per­sonaje dubioase care, urmă­rind doar câştigul ime­diat, au preferat adesea să deza­fecteze întreprin­derile vânzând totul la fier vechi. Nici starea şcolii nu e mai bună. Miniştri diletanţi ai învăţămân­tului fac, de 20 de ani, „reformă” după „refor­mă”, reuşind să com­promită şi ce era bun înainte de 1990. În schimb zeci de „univer­sităţi” particulare prosperă, cu pro­fesori improvizaţi şi studenţi care primesc diplome contra cost. Ocrotirea sănătăţii lasă şi ea de dorit, lipsesc medi­camentele, multe spitale sunt în paragină iar gravele erori de diagnostic şi tratament au uneori consecinţe fatale.

Cealaltă faţă a medaliei

Totuşi, o analiză lucidă şi ones­tă ne obligă însă să trecem în revistă şi lucrurile bu­ne care s-au făcut după 1989, fiindcă ele există. Astfel, pe plan internaţional, Româ­nia a reuşit performanţe nota­bile: aderarea la NATO şi UE, relaţii privilegiate cu SUA care au înfiinţat o bază militară de tranzit lângă Constanţa iar, în 2015, vor instala în ţara noas­tră scutul antirachetă. În domeniul drep­tu­rilor omu­lui, progresul este de necontestat: alegeri libere, liber­tatea expresiei, libera circulaţie a cetăţenilor ţării, dispariţia terorii exercitate înainte de 1990 de poliţia (securitate), secretul (relativ) al corespondenţei şi convor­birilor telefonice etc.

În ciuda acestor remarcabile realizări care asigură demo­craţia reală a unei ţări, există încă forţe, deloc neglijabile, provenite din vechea nomen­clatură şi din fosta securitate comunistă care, cu sprijin din afară (structurile KGB-foarte active sub acoperire) frânează traseul spre libertate şi occi­den­talizare al ţării. Acapa­rarea unor sectoare importante ale economiei (cazul Petrom vândut de Dinu Patriciu unei firme din Kazahstan), contro­lul majorităţii posturilor de televi­ziune – inclusiv postul naţional – sunt mijloace prin care neprietenii dinăuntrul şi din afara ţării subminează demo­craţia în România.

Printre lucrurile bune reali­ zate după 1989 trebuie amintit apariţia şi dezvoltarea secto­rului privat al economiei, inexistente în timpul regi­mului comunist. Mii de între­prinderi, unele mari, altele mai mici s-au format şi, func­ţionează în ciuda birocraţiei şi corupţiei care frânează dez­voltarea lor. Contribuţia lor la bugetul statului este hotărâ­toare deşi procentul celor care lucrează în sectorul privat este doar de 15 – 20 la sută din populaţia ţării.

Piaţa alimentară şi cea a obiec­telor de uz personal este bogată – asemănătoare cu cea din ţările occidentale, iar cumpără­torii sunt numeroşi – marile ma­ga­zine fiind pline şi prosperând. În România există aproape 8 milioane de auto­turisme (numai în Bucureşti sunt 2 milioane – 150 de mii în 1989), turismul inter­naţional pros­peră şi el, restaurantele sunt pline, la oraşe oamenii sunt în general bine îmbrăcaţi. Toate acestea ne-ar putea determina să credem că, în ciuda proastei guvernări şi a corupţiei, Ro­mânia prosperă.

În realitate nu e chiar aşa. Prosperitatea este aparentă: se produce puţin şi se consumă mult. Pe termen lung, acest mod de viaţă duce în mod inevitabil la criză – cea pe care o traversăm acum – şi care poate fi catastrofală.

Panica nu e bună

Reacţia populaţiei, faţă de măsurile de austeritate propuse de guvernanţi prin care se reduc salariile şi pensiile, a fost una de profundă nemulţumire.

Sindicatele au organizat şi organizează mitinguri şi greve prin care încearcă să stopeze reducerile care-i afectează pe cei cu venituri mici. Aceste acţiuni, aparent justificate, nu numai că nu rezolvă gravele probleme social-economice ale ţării, ci le agravează, putând duce la un colaps generalizat. S-ar părea că situaţia e fără ieşire dar, o veritabilă solidaritate naţională poate oferi soluţii şi speranţe de redresare. Categoriile avute ale populaţiei trebuie să fie primele care să contribuie la un fond real de solidaritate. Există foarte mulţi milionari, politicieni şi funcţionari publici cu venituri mari (şi care au două-trei proprietăţi de lux, câteva autoturisme de ultimul tip precum şi conturi de sute de mii de euro). Ei trebuie să-şi dovedească recunoştinţa faţă de ţara unde s-au îmbogăţit şi să subscrie în mod voluntar cu sume importante la fondul de solidaritate pentru depăşirea crizei. În felul acesta, presiunea asupra celor cu salarii şi pensii mici s-ar putea reduce simţitor iar sumele necesare pentru acoperirea deficitului bugetar s-ar obţine fără sacrificii atât de dureroase.Reducerile de salarii şi pensii împreună cu fondul de solidaritate nu rezolvă însă, pe termen lung, problemele economice ale României.

E necesar să se stimuleze munca privată, aducătoare de venituri la buget, să se jugule­ze evaziunea fiscală şi contrabanda, uneori tolerată chiar de autorităţile competente şi să se elaboreze proiecte inteligente care să permită accesarea importantelor fonduri europene care există dar rămân neutilizate fiindcă nu suntem în stare să le obţinem.

Măsurile enumerate mai sus nu reprezintă noutăţi dar ele pot fi potenţate în mod decisiv dacă li se adaugă un element care condiţionează redresarea: să nu ne pierdem speranţa că, într-o Românie cu oameni mai cinstiţi, mai modeşti, mai muncitori, mai solidari între ei şi mai credincioşi, se poate trăi mai bine. Putem şi trebuie să transformăm speranţele în realitate. Naţiunea noastră a mai reuşit să treacă peste situaţii grele în 1859, 1877, 1918 şi chiar în 1989. De ce nu şi acum?