Am vazut ca, anterior evenimentelor din 13-15 iunie 1990, „Romania libera” semnalase ca emanatii Ð chiar si validati de votul popular din Duminica Orbului Ð nu-si putea depasi mentalitatea comunista, care nu admitea dialogul cu cei care le contestau legitimitatea sau le criticau manevrele prea putin democratice. Nu eram singurii Ð ziarul „Dreptatea”, revistele „22”, „Expres”, „Baricada” aveau aceeasi atitudine. Deloc intamplator, si aceste redactii au avut de suferit in timpul celei de a treia mineriade. Desi de mai mica amploare, deplasari la Bucuresti ale „batalioanelor de asalt” feseniste mai avusesera loc, dupa 28 ianuarie si in 18 februarie. Miron Cozma si cativa ortaci il secondasera pe Ion Iliescu in intalnirea acestuia cu liderii „partidelor istorice” Ð PNT, PNL si PSD Ð cand CFSN s-a transformat in CPUN si cand Ion Iliescu a batut cu pumnul in masa, strigand: „Veti avea atata putere cata va vom da noi!” Asa a si fost: in acel simulacru de parlament, FSN si-a rezervat 51% din voturi, iar Opozitia Ð firesc, in gandirea „fiului de revolutionar, el insusi un revolutionar” Ð a ramas cu 49%.
In ce consta „recursul la metoda” al fesenistilor? ¥ In atacuri murdare, pline de minciuni si calomnii, gazduite de presa aservita lor: TVR – in primul rand, ziarele „Adevarul”, „Azi” si „Dimineata”, carora li se va adauga, cu binecuvantarea directa a lui Petre Roman, revista „Romania Mare” (ce batjocorire a unui simbol national!) ¥ In organizarea unor represiuni brutale ale manifestatiilor pasnice, justificate prin „revolta spontana a maselor”. La aceste represiuni participau, mai mult sau mai putin mascat, institutiile de ordine ale statului – politia si armata, absolut obediente fata de ordinele liderilor FSN. Se adaugau organizatiile FSN si sindicale din marile intreprinderi, care trebuiau sa mobilizeze „figuratia” proletara. In sfarsit, „specialistii” fostei Securitati fusesera recuperati, inclusi in cadrele MApN, apoi in noul (!?) SRI si in Politie. Am vazut cateva informari oficiale, strict secrete, ale SRI, adresate unor ministri din primul guvern Roman si m-am ingrozit cat de tare erau manipulati si ce informatii mincinoase li se livrau privind manifestantii din Piata Universitatii. ¥ Dupa represiune urma, de regula, un comunicat oficial, care era menit sa-i tina „in ceata” pe cetatenii tarii, carora victimele le erau prezentate ca vinovati iar agresorii deveneau justitiarii care aparau „cucerile Revolutiei…”
(va urma)
