Pe 13 iunie 1990 implineam 48 de ani si dupa pranzul, bun si bland, luat cu colegii din Comitetul Director, priveam de pe terasa de langa biroul conducerii ziarului „Romania libera” spre centrul orasului, unde un elicopter se tot rotea amenintator deasupra unor trambe de fum ce se inaltau – o stiam – din Piata Universitatii. Vestile erau mai mult decat ingrijoratoare: la miezul noptii care trecuse, urmare a unei sedinte a Guvernului condus de Petre Roman, Procurorul General al Romaniei, Gheorghe Robu anunta ca s-a hotarat „curatarea” Pietii Universitatii de ultimii manifestanti ramasi in corturi pe peluza din fata Teatrului National, grevistii foamei, al caror comunicat il publicasem cu o zi inainte: „…vom inceta actiunea de greva la data precisa la care ne va fi eliberata aprobarea definitiva pentru postul de televiziune independent si privat” (pentru a „sparge” monopolul TVR, zisa „libera” dar total infeudata intereselor FSN – n.n.) In ziarul din 13 iunie publicasem un articol al lui Sorin Rosca Stanescu – De ce a esuat dialogul? Din vina cui? (e vorba de dialogul dintre autoritati si formatiunile care organizasera marea demonstratie anticomunista din zona libera de neocomunism): „… cum va arata viitorul nostru, al tuturora, daca constiinta noastra va trebui sa suporte impactul unei noi tragedii?” Astazi stim cum a aratat viitorul ce ni se pregatea atunci. Si, poate, ca noi il intuiam. Dar nu ne imaginam, cu siguranta, proportiile tragediei pe care incepuseram sa o traim.
In aprilie-mai, frontispiciul ziarului avea caseta-motto: „SOMNUL NATIUNII NASTE MONSTRI.” Ii si zaream vag… Aveam sa-i intalnim.
Cateva semne din „Romania libera” din 3 aprilie 1990. Fostul detinut politic Octav Radulescu (Dumnezeu sa-l odihneasca!) ne informa ca va avea loc curand deschiderea procesului pe care il intentase lui Ion Iliescu, Petre Roman, Cazimir Ionescu si Gelu Voican – Voiculescu, pe care ii considera responsabili pentru faptul ca, in contra-manifestatia din 28 ianuarie, „am fost batut pana am varsat sange, apoi am fost lovit cu lanturi si buloane de metal” (seamana cu ce va veni? – n. M.C.). El declara ca deschisese actiune impotriva lor pentru ca „adevaratii instigatori ai violentelor din 28 ianuarie sa fie impiedicati sa aleaga si sa fie alesi (subl. M.C. – splendid Punct 8!). Specialistii in violenta nu pot conduce un stat, nu au ce cauta in fruntea tarii”. Ce clarviziune!
In acelasi numar al ziarului, Marin Mincu scria despre Manevra la Televiziunea Romania „Libera”, fiind vorba de prezentarea tendentioasa si rastalmacita a unei manifestatii in care se strigase, premonitoriu: „Iliescu nu uita/dezbinarea e a ta!”. Autorul manipularii? Alexandru Stark (Dumnezeu sa-l ierte, ca are ce-i ierta!), cel care va aparea, alaturi de Razvan Theodorescu si Emanoil Valeriu, bandajat la cap ca Yasser Arafat (vezi Doamne, victima a agresorilor de la TVR „L” in 13 iunie!) – pentru a instiga direct la venirea minerilor in „apararea Televiziunii si (!?) libertatilor cucerite in Decembrie 89”. Tot in 3 aprilie, pe prima pagina, Florin Gabriel Marculescu scria, sub titlul (patetic, dar pe care inca nu-l putea contesta nimeni) Traiasca Timisoara!: „Daca, prin absurd, echipa Iliescu – Roman – Brucan si-ar fi insusit idealurile Revolutiei, multe din tensiunile si invrajbirile post-Revolutiei n-ar fi existat (…) ei s-au retras in spatele cordoanelor de militari si politisti, in spatele taburilor, refuzand un dialog mai mult decat necesar”.
Cine vedea, pe atunci, atat de limpede ca emanatii – chiar si validati de votul popular din Duminica Orbului – nu-si puteau depasi mentalitatea comunista, care nu admitea dialogul?
(va urma)
