Părinţii nonagenarului au ajuns în America de Nord cu un vapor care a navigat în paralel cu titanicul.
Jurnalistul clujean Adrian Ardelean s-a numărat, ani la rând, în echipa „României Libere”. În 2006, el a emigrat peste Ocean, unde a devenit jurnalist în Montreal, Canada. A continuat să îşi practice profesia la standarde înalte, iar anul acesta a primit două premii pentru activitatea sa din Canada. Premiul întâi i-a fost acordat pentru un reportaj publicat în bilunarul „Zig-zag româno-canadian”. Cu acordul autorului, îl publicăm integral în Aldine. (Claudiu Pădurean)
Adrian Ardelean, jurnalist în Montreal
S-a născut la Montreal şi nu a călcat niciodată în România, dar vorbeşte limba română cu un uşor accent moldovenesc, moştenit de la părinţii săi, lesne detectabil sub pronunţia uşor anglofonă…
Iar printre multele elemente pitoreşti pe care le afli din conversaţia cu domnia sa, unul este absolut fabulos, ca desprins dintr-un film: părinţii lui au emigrat în Canada în 1912, pe când tatăl avea vârsta de 17 ani, iar mama de 18 ani, erau pe acelaşi vapor – dar s-au cunoscut abia după ce au ajuns la Montreal. Iar vaporul care i-a adus în Canada pe părinţii săi a fost unul dintre cele care au salvat o parte din supravieţuitorii de pe Titanic!
Vasul se îndrepta către Halifax exact în ziua tragediei Titanicului, dar a deviat de la traseu pentru a raspunde semnalelor SOS lansate de vaporul avariat. Cu riscul de a suporta o ciocnire cu un alt aisberg, vasul a cules supravieţuitorii găsiţi în drum, după care a ajuns la Halifax, unde, printre pasageri, se aflau şi cei care aveau să devină parintii lui Costică Lazurek, unul dintre cei mai vârstnici români care trăiesc la Montreal…
Născut la 15 mai 1921, Costică (Constantin) Lazurek a venit pe lume într-o familie de imigranţi moldoveni, de la care a moştenit atât accentual, cât şi o credinţă religioasă puternică… Trebuie precizat că numele Lazurek este transcrierea eronată a numelui „Lazurec”, aşa cum apare în documentele mai vechi ale familiei.
Botezat la biserica Buna Vestire (construită chiar în acei ani), el a fost în anii maturităţii membru în consiliul parohial al acestei biserici (şi, într-o perioadă, al bisericii Sf. Ioan Botezătorul) şi a cunoscut practic de la începuturi istoria întregii comunităţi româneşti din punct de vedere religios – mulţi îşi amintesc de preotul Popescu, dar despre precursorii acestuia, Iuga şi Oncescu, nu mai ştie prea multă lume…
Cum se traduce „Constantin” în engleză? Răspuns: „John”
Un alt element pitoresc din biografia acestui veteran al comunităţii româneşti de la Montreal este acela că, la înscrierea în şcoala primară, s-a trezit ca fiind „John Lazurek”. Şi aşa a rămas în actele şcolii… „Am mers să mă înscriu la şcoală cu fratele meu mai mare, Aurel, care avea 10 ani, eu 7 ani. El însă nu ştia cum se scrie numele românesc «Constantin» şi a spus celor de la şcoală că pe mine mă cheamă «John». Şi aşa am rămas trecut în toate actele şcolare. De aceea şi semnătura mea de mai târziu era «John.C», şi mulţi mă strigau pe acest nume”, povesteşte acesta, vizibil amuzat.
Angajat după terminarea şcolii într-o companie de PR, Costică Lazurek are şi de aici amintiri savuroase. Un exemplu ar fi strategia de marketing (astăzi i-am putea spune „manipulare”) prin care un parc zoo şi-a (re)câştigat publicul. Respectivul parc avea „în dotare” câteva maimuţe, care, la un moment dat, au „dispărut”.
În realitate însă, la sfatul firmei de PR la care lucra eroul povestirii noastre, maimuţele au fost pur şi simplu ascunse de proprietari, iar administraţia parcului a dat ulterior anunţuri în presă, oferind recompensă celor care găsesc simpaticele animale… Parcul s-a umplut imediat de „căutători”, ziarele au urmărit cu zel „firul evenimentelor” -făcând, practice, o imensă şi gratuită publicitate parcului, care a ieşit din criza financiară. Bineînţeles, maimuţele au fost „regăsite” ulterior…
Montreal – un sat românesc mai mărişor
Cum era comunitatea românească pe vremea copilăriei şi tinereţii lui Costică Lazurek, anii ’20 – ’50?
Evident, mai mică decât acum, dar plină de oameni care se cunoşteau după numele şi poreclele din… satele de origine!
Astfel, românul nostru poves-teşte ca îi cunoştea pe alţi români ca fiind, spre exemplu, „Ion din Costeşti”, sau „văru’ Ştefan din Dărăbani” (nume imaginare de oameni şi localităţi).
În plus, în cea mai mare parte, românii se căsătoreau între ei, astfel că, în timp, comunitatea a ajuns să fie aproape o „încrengătură” de rude prin alianţă şi de cunoştinţe!
Iar povestitorul nostru spune şi acum că l-a cunoscut, de exemplu, pe liderul comunităţii, dr. Jean Ţăranu – care „i-a fost medic soţiei mele”, sau pe Vasile Posteucă -ce „a fost consătean cu mama”, iar exemplele pot continua din belşug.
O altă amintire pitorească pe care Costică Lazurek ne-a împăr-tăşit-o cu bucurie este despre nunta părinţilor săi: „Părinţii mei s-au căsătorit în 1917, la biserică, iar la nuntă, tatăl meu, mirele, purta pistol in buzunar, ca să-şi apere banii primiţi ca dar de nuntă. Aşa era pe vremea aceea, pentru că mulţi imigranţi tineri, veniţi fără părinţi, o apucau pe căi greşite, deveneau hoţi, şi trebuia să-ţi aperi banii până când îi depuneai la bancă”.
Costică Lazurek s-a căsătorit tot cu o româncă, Minodora Boicu, (fiica lui Antonie Boicu, fost preşedinte al consiliului parohial al bisericii Buna Vestire), cu care are o fiică, Ioana, singurul lui descendent.
Abia după mai mult de 50 de ani de la venirea sa în Canada, tatăl lui Costică a făcut, în 1970, prima şi singura vizită în România, fiind foarte afectat în sens negativ de tot ce a văzut în ţara natală. Sentimentele încercate atunci ar putea fi cauza ulterioarei sale îmbolnăviri de „inimă rea”, cum se spune popular. Cum după numai un an, bătrânul Lazurek a decedat, probabil că şi acest fapt a dus la o anumită reţinere a lui Costică Lazurek de a vizita el însuşi România… De altfel, deşi este posesor de paşaport canadian, el nu l-a folosit niciodată, întrucât singurele ieşiri peste hotare au fost în Statele Unite, unde, până nu demult, cetăţenii canadieni puteau intra fără paşaport.
